Administrative challenge to judicial disciplinary complaint dismissal upheld as review confined to procedure, not judicial reasoning.

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Inspecţia Judiciară - Serviciul de inspecţie pentru judecători, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună desfiinţarea Rezoluţiei Inspectorului-şef nr. C21-773 din 13.05.2021 şi a Rezoluţiei de clasare nr. 354 din 12 februarie 2021, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, respectiv pentru ca inspecţia judiciara să analizeze aspectele sesizate ca abateri disciplinare în mod concret, respectiv să arate dacă, în cadrul dosarului nr. x/2020, judecătorii B. şi C. au procedat in mod corect sau, dimpotrivă, faţă de faptele sesizate, rezultă că ar fi încălcat norme de drept material si/sau procedural.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1848 pronunţată în data de 07.12.2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L în contradictoriu cu pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva hotărârii instanţei de fond a exercitat calea de atac a recursului reclamanta S.C. A. S.R.L şi, invocând în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi rejudecând litigiul în fond să se dispună admiterea contestaţiei, desfiinţarea rezoluţiei Inspectorului Şef şi a rezoluţiei de clasare, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, respectiv pentru ca Inspecţia judiciară să analizeze aspectele sesizate ca abateri disciplinare în mod concret, respectiv să arate dacă, în cadrul dosarului nr. x/2020, doamna B. şi domnul C. au procedat în mod corect, sau, dimpotrivă, faţă de faptele sesizate rezultă că ar fi încălcat norme de drept material şi/sau procedural.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., într-o primă critică recurenta reclamă încălcarea dispoziţiilor art. 44 şi art. 451 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, susţinând că instanţa de contencios administrativ s-a pronunţat nepermis asupra fondului sesizării.

Arată astfel că, prin sentinţa recurată, instanţa de fond înţelege a analiza în mod nepermis conţinutul pe fond al sesizării sale, substituindu-se astfel, în mod nepermis, atribuţiilor Inspecţiei Judiciare, cu atât mai mult cu cât în dosar tocmai faptul ca nu s-a soluţionat fondul Sesizării era contestat.

Astfel, se poate oberva că la pag. 14 din sentinţa recurată se reţine că "Niciun element din prezenta cauză nu conduce la concluzia că vreunul dintre judecători ar fi apreciat că aplică în mod greşit legea, pentru a reţine teza relei-credinţe, invocată de către reclamantă".

De asemenea, se mai retine că "susţinerile petentei din cuprinsul sesizării nu reflectă o încălcare de către un judecător, gravă, evidentă şi nescuzabilă, a unei norme de drept material ci prezintă un alt raţionament juridic decât cel al instanţei", instanţa de fond arătând inclusiv că "în ceea ce priveşte teza gravei neglijenţe, nici aceasta nu poate fi primită."

Procedând la analiza pe fond a faptelor care au fost sesizate ca abatere disciplinară, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, acestea arătând ca doar "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicata, cu modificările şi completările ulterioare."

De asemenea, dispoziţiile art. 44 alin. (3) din aceasta Lege arata că acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de judecători, procurori şi magistraţi-asistenţi se exercită de Inspecţia Judiciară,prin inspectorul judiciar."

Rezultă, aşadar, că instanta de contencios administrativ nu poate analiza, pentru prima dată, fondul sesizărilor formulate la Inspecţia Judiciara, încălcând astfel dispoziţiile art. 44 Legea nr. 317/2004, ci doar daca aceasta instituţie a respectat procedura prevăzută de lege pentru analiza acestora - chestiunea care era contestată în dosar.

Mai susţine recurenta că interpretarea dispoziţiilor art. 45 indice 1 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 este în sensul că instanţa de contencios administrativ este învestită doar cu verificarea legalităţii procedurii disciplinare, şi că nu poate analiza pe fond sesizarea, cum s-a procedat în mod nelegal prin sentinţa recurată.

Astfel, apreciază că soluţia instanţei de a respinge acţiunea sa, prin analiza nepermisă şi pentru prima data a fondului sesizării în sentinţa recurată, încalcă si dispoziţiile art. 451 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, instanţa de fond fiind obligată a analiza în dosar daca Inspecşia Judiciară s-a pronunţat asupra Sesizării, şi daca cercetarea acestei Sesizări a fost completă, în caz contrar fiind obligată a dispune "trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor" şi nu a se pronunţa aceasta asupra sesizării.

Într-o altă critică recurenta invocă greşita interpretare si aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) si alin. (4) din Legea nr. 317/2004, si a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. t) si art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, susţine că, în sentinţa recurată se reţine în mod nelegal că există o motivare a actelor contestate în condiţiile în care Inspecţia Judiciara, deşi a fost sesizată cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004, nu a expus nicio analiză din care să rezulte daca au fost încălcate norme de drept material sau procesual - Decizia CCR nr. 2/2012 exclude motivarea cuprinsa în sentinţa recurată.

În dezvoltarea acestei critici arată recurenta că a susţinut prin cererea introductivă de instanţă că este nelegală rezoluţia de clasare, din moment ce în aceasta se susţine că "legalitatea şi temeinicia măsurilor adoptate şi soluţiilor pronunţate de instanţe nu pot fi analizate în cadrul verificărilor efectuate de Inspecţia Judiciară'.

De asemenea, a arătat că în mod contradictoriu, în aceeaşi rezoluţie se susţine (pag. 5) ca "nu s-a constatat în speţă că judecătorii ar fi nesocotit vreo norma de drept procesual ori material . . . . . . . . . .", fără însă a se expune raţionamentul faţă de care s-a ajuns la aceasta susţinere.

Ceea ce recurenta a reclamat este astfel ca există o nemotivare a actelor atacate, si o contradicţie în conţinutul acestora, dat fiind că Inspecţia Judiciara, deşi a dispus clasarea sesizării sale, nu a expus în concret în actele contestate daca există sau nu, în activitatea de judecata a magistratului reclamat, faţă de conţinutul sesizării sale, o încălcare a dispoziţiilor de drept material sau procesual.

A apreciat că simplul fapt că în actele contestate s-a arătat, cu titlu generic, ca nu s-ar fi constatat indicii de existenta a unei abateri disciplinare, fără însă a se analiza in concret daca magistratul a încălcat sau nu o dispoziţiei de drept material sau procedural, având in vedere că sesizarea sa invoca abaterea disciplinara prevăzuta de art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004, determină ca sesizarea sa să nu fie în realitate analizată, şi că în cauză, soluţia de clasare este lipsita de orice motivare.

In sentinţa recurată acest motiv al acţiunii în contencios administrativ a fost înlăturat (pag. 14) cu motivarea, la fel de generala, că "Inspecţia Judiciară nu poate realiza o astfel de analiză a legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate de magistraţi în exercitarea atribuţiilor specifice, având în vedere limitele cuprinse în art. 97 din Legea nr. 303/2004 şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi principiul independenţei judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României".

Apreciază astfel că, din aceasta perspectivă, sentinţa recurată este nelegală, instanţa de fond procedând la interpretarea şi aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) si alin. (4) din Legea nr. 317/2004, faţă de sesizarea întemeiată pe dispoziţiile art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004, fiind, de asemenea, incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Simplul fapt că în actele contestate se arată, cu titlu generic, că nu ar exista abaterea disciplinară, în condiţiile în care nu există nicio analiza a unei presupuse încălcări a normelor de drept material sau procesual, nu poate conduce la concluzia ca soluţia de clasare ar fi motivată, din moment ce textele legale mai sus menţionate impun în mod expres obligaţia Inspecţiei Judiciare de a analiza "indiciile" cuprinse in Sesizare, si de a comunica "rezultatul" acestei analize subscrisei.

Rezultă cu evidenţă că analiza existentei unei încălcări a normelor de drept material sau procesual era obligatorie a fi efectuată în cauză de Inspecţia Judiciara, data fiind sesizarea întemeiată pe abaterea disciplinara prevăzuta de art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004, şi că în cauză doar daca s-ar fi arătat care sunt "indiciile" din care rezulta ca nu ar exista o asemenea încălcare, sesizarea era motivată şi putea să susţină soluţia de clasare.

Inexistenta unei asemenea analize, în mod greşit nu a fost reţinută de instanţa de fond ca determinând nelegalitatea actelor administrative contestate, iar interpretarea cuprinsă în sentinţa recurată este de neprimit, aceasta fiind nelegală şi în contra considerentelor CCR, din moment ce au fost menţinute în mod nelegal actele emise de Inspecţia Judiciara, deşi în acestea nici măcar nu s-a arătat daca s-au încălcat sau nu normele de drept invocate în sesizare, pentru a exista o examinare temeinică, şi, cu atât mai puţin, să se arate, faţă de aspectele sesizate, care este situaţia iurisprudentiala si poziţia doctrinei, deşi aceasta a fost expusă inclusiv parte în sesizare.

Rezultă astfel că dispoziţiile art. 45 alin. (3) si alin. (4) din Legea nr. 317/2004, art. 99 alin. (1) lit. t) si art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004, se interpretează şi se aplică în maniera susţinută de recurentă în cererea introductivă, şi nu în maniera nelegală susţinută în sentinţa apelată, Inspecţia Judiciară fiind obligată cel puţin a se pronunţa asupra faptului daca exista sau nu o încălcare a normelor de drept material sau procedural, pentru a pronunţa o rezoluţie de clasare motivată, şi, după caz, subsidiar, daca aceasta încălcare este din culpa, gravă, neîdoielnică si nescuzabilă.

Într-o altă critică, invocând tot greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) si alin. (4) din Legea nr. 317/2004 şi a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. t) si art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004, susţine recurenta că, în sentinţa recurată se reţine că Inspecţia Judiciară nu poate analiza daca există o încălcare a dispoziţiilor de drept material şi/sau procedural deoarece ar fi afectată independenţa judecătorului sesizat şi ar constitui o cale de atac nepermisă împotriva hotărârilor judecătoreşti.

Consideră recurenta că această interpretare este respinsă categoric de Decizia CCR nr. 588/2007 si Decizia CCR nr. 2/2012, care face trimitere şi la jurisprudenta internaţionala (CJUE si CEDO) care este în acelaşi sens, Curtea Constituţională reţinând exact contrariul celor cuprinse în sentinţa recurată.

CCR arată în mod expres în Decizia nr. 2/2012 (Anexa 1) şi faptul că preocuparea legiuitorului a fost de a reglementa posibilitatea atragerii răspunderii disciplinare a magistratului, având în vedere şi Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare;i verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354 din 14 decembrie 2006, în care s-a reţinut că au fost identificate de Comisie "chestiuni rămase nerezolvate, în special în ceea ce priveşte responsabilizarea şi eficienţa sistemului judiciar" din România, în Raportul Comisiei către

Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare, din 20 iulie 2011, se reţine la acest capitol că "România nu s-a angajat încă într-un proces de reformă aprofundată a sistemului disciplinar".

Or, calitatea de membru al Uniunii Europene impune statului român obligaţia de a aplica acest mecanism şi a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea Ia îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actele aderării şi din prevederile alin. (2)".

Într-o ultimă critică recurenta invocă şi încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

În susţinerea acesteia arată că instanţa constitutională a reiterat în numeroase rânduri faptul că autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea (invocă în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 52).

Deşi prin Notele de şedinţa din 07.12.2021 recurenta a invocat dezlegările Curţii Constituţionale cuprinse în Decizia CCR nr. 2/2012 (Anexa 1) si Decizia CCR nr. 588/2007 (Anexa 2), susţine că, în sentinta recurata se retine în mod nelegal (pag. 15) că "Prin deciziile Curţii Costituţionale nr. 588/2007 şi nr. 2/2012 nu s-a stabilit că Legea nr. 303/2004 ar institui o răspundere a judecătorului pentru modalitatea de interpretare a legii".

Consideră că această reţinere ignoră complet conţinutul actelor contestate în dosar, precum şi contestaţia în instanţa formulată împotriva acestora, în care s-a subliniat detaliat, şi extrem de concret, că actele contestate cuprind o argumentaţie (în esenţă că Inspecţia Judiciara nu analizează măsurile judecătorului, deoarece ar interfera in activitatea de judecata, deşi potrivit legii are această obligaţie) care este vădit contrară Deciziilor Curţii Constituţionale.

Consideră că se impune astfel casarea sentinţei recurate din moment ce prin aceasta a fost menţinută o argumentaţie a Inspecţiei Judiciare care ignoră nu doar voinţa legiuitorului, ci şi interpretările obligatorii ale CCR, contrar dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

Rezultă astfel că dezlegările cuprinse în Sentinţa recurată cu privire la interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) si alin. (4) din Legea nr. 317/2004 şi a dispoziţiilor art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004 sunt în integralitate vădit nelegale, dat fiind că încalcă în mod expres considerentele Deciziei CCR nr. 588/2007 si Deciziei CCR nr. 2/2012, în care s-a reţinut exact contrariul celor cuprinse în sentinţa recurată, şi anume că reglementarea posibilităţii de atragere a răspunderii magistratului pentru "gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual" nu afectează independenta acestuia si nici nu poate sa aibă legătură cu căile de atac, fiind obligatoriu ca sesizările să fie analizate în concret, după cum s-a susţinut de recurentă.

Consideră recurenta că acest fapt este susţinut şi de jurisprudenta CJUE care retine că este obligatoriu ca aceasta activitate să se facă inclusiv pentru "modul în care instanţele naţionale interpretează legea, apreciază faptele sau probele", contrar deci celor reţinute în sentinţa recurată.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamanta S.C. A. S.R.L, intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind legală şi temeinică, în considerarea faptului că, prin sesizarea formulată s-a solicitat o veritabilă reapreciere a situaţiei de drept definitiv stabilite şi a soluţiilor pronunţate în cauză, iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări evidente, grave şi nescuzabile a unei astfel de norme.

Răspunsul la întâmpinare

Împotriva apărărilor intimatei Inspecţia Judiciară din cadrul întâmpinării, recurenta- reclamantă S.C. A. S.R.L nu a formulat Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) incidente şi în cazul recursului conform art. 490 alin. (2) şi art. 494 C. proc. civ., deşi întâmpinarea i-a fost comunicată în termenul legal.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 18.03.2022 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 25.10.2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, luând act de solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cu apărările din cadrul întâmpinării şi cu normele legale aplicabile litigiului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta S.C. A. S.R.L este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare:

Înainte de a trece la analizarea criticilor formulate de recurenta - reclamantă pe fondul recursului, Înalta Curte reţine următoarea situaţie de fapt:

Prin sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară la data de 28.12.2020 sub nr. x petenta - reclamantă A. S.R.L. a criticat modul de instrumentare şi soluţionare a dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Argeş de către B. şi C., judecători din cadrul Curţii de Apel Piteşti, cu ocazia soluţionării căii de atac.

Prin Rezoluţia nr. 354/2021din data de 12.02.2021, Inspecţia Judiciară a dispus clasarea sesizării formulate sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind pe judecătorii B. şi C..

Împotriva acestei rezoluţii, reclamanta a formulat plângere.

Prin Rezoluţia nr. C21-773 din data de 13 mai 2021, plângerea a fost respinsă de către inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare şi menţinută rezoluţia atacată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Inspecţia Judiciară, a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei Inspectorului şef al Inspecţiei judiciare nr. C21-773 din data de 13 mai 2021, dar şi împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 354 din 12.02.2021, solicitând desfiinţarea acestora cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Instanţa de fond, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată, reţinând în esenţă că, prin sesizarea formulată se solicita o veritabilă reapreciere a situaţiei de drept definitiv stabilite şi a soluţiilor pronunţate în cauză iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări, evidente, grave şi nescuzabile a unei astfel de norme.

Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Înalta Curte aminteşte că instanţa învestită cu contestaţia reclamantei nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţia României, această competenţă revine exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiilor atacate, respectiv dacă pârâta Inspecţia Judiciară a adoptat respectivele soluţii date în cadrul acestora în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului şi în consecinţă dacă se impune completarea verificărilor.

Prin urmare, instanţa nu examinează pretinsele fapte disciplinare expuse prin sesizarea disciplinară, ci criticile care se pot desprinde din acţiune/contestaţie cu privire la rezoluţiile atacate, prin raportare la sesizarea disciplinară clasată.

Trecând astfel la analizarea criticilor formulate de recurenta- reclamantă A. S.R.L., se constată că aceasta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material.

Reţine Înalta Curte că, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 97 şi 99 din Legea nr. 303/2004, subliniind că, prin sesizarea formulată se solicita o veritabilă reapreciere a situaţiei de drept definitiv stabilite şi a soluţiilor pronunţate în cauză, iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări, evidente, grave şi nescuzabile a unei astfel de norme.

Într-o primă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 44 şi 451 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, în sensul că instanţa de contencios administrativ s-a pronunţat nepermis asupra fondului sesizării.

Această critică nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar, care constată că prima instanţă s-a ponunţat în limitele legale, examinând legalitatea şi temeinicia rezoluţiilor atacate, prin raportare la criticile reclamantei din cadrul contestaţiei, nefăcând o analiză pe fond a sesizării, cum eronat susţine recurenta - reclamantă.

Cum în cadrul contestaţiei adresate instanţei reclamanta a susţinut ca şi motiv de nelegalitate a celor două rezoluţii faptul că Inspecţia Judiciară nu a analizat aspectele invocate în cadrul sesizării, respectiv că există o nemotivare a celor două rezoluţii, în mod judicios prima instanţă, pentru a răspunde acestei critici, a verificat legalitatea şi temeinicia celor două rezoluţii prin raportare la sesizarea formulată, fără a se putea reţine însă că aceasta a făcut o analiză pe fond a sesizării, contrar celor susţinute de recurentă.

Prin urmare, critica recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 44 şi art. 451 din Legea nr. 317/2004, prin substituirea instanţei de judecată în atribuţiile Inspecţiei Judiciare, este nefondată, nefiind aptă să conducă la reformarea hotărârii.

Nici critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004 şi a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. t) şi art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar.

Pentru a răspunde criticii recurentei - reclamante, din cadrul contestaţiei, privind nemotivarea actelor atacate, judicios prima instanţă a verificat legalitatea şi temeinicia celor două rezoluţii prin raportare la sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare.

Cum în cadrul sesizării petenta recurentă a susţinut că judecătorii apelului au înţeles să dezlege în procedura ordonanţei preşedinţiale chestiuni controversate sau subtilităţi juridice, invocând considerente care nu pot în vreun mod a susţine soluţia din dispozitiv, în mod corect şi în limitele prevăzute de art. 451 din Legea nr. 317/2004, judecătorul de primă jurisdicţie, verificând legalitatea celor două rezoluţii, din perspectiva incidenţei art. 99 din Legea nr. 303/2004, a analizat considerentele şi soluţiile pronunţate de instanţele învestite cu soluţionarea dosarului nr. x/2020, reţinând că, contrar susţinerilor reclamantei, judecătorii nu au procedat la soluţionarea fondului cauzei, ci au examinat soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la calitatea procesuală activă, precizând în mod expres că analizarea condiţiilor de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale va fi efectuată într-o fază subsecventă a cauzei, iar divergenţa în interpretare reprezintă o consecinţă inerentă a unui sistem judiciar bazat pe o reţea de instanţe de fond şi de instanţe superioare, fără ca o interpretare diferită a unei norme juridice să poată da naştere în mod necesar concluziei comiterii unei abateri disciplinare de către una dintre aceste instanţe.

În acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte reţine că, prin sesizarea formulată, s-a solicitat o veritabilă reapreciere a situaţiei de drept definitiv stabilite şi a soluţiilor pronunţate în cauză, iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări, evidente, grave şi nescuzabile a unei astfel de norme, iar Inspecţia Judiciară nu poate realiza o astfel de analiză a legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate de magistraţi în exercitarea atribuţiilor specifice, având în vedere limitele cuprinse în art. 97 din Legea nr. 303/2004 şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi principiul independenţei judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României.

Aminteşte Înalta Curte că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Or, prin criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare şi preluate în cadrul contestaţiei, reclamanta vizează, în esenţă, măsurile dispuse prin Decizia nr. 505/A/din data de 18.11.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de către Judecătorii B. şi C. de la Curtea de Apel Piteşti, iar aceste aspecte reprezintă chestiuni care ţin de esenţa actului de judecată.

Stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, neputând fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere astfel dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, ce prevăd că " (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural, ori a soluţiilor pronunmţate în cauză.

Se constată, aşadar, că modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, ci se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, "constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni (…), iar conform art. 991 din acelaşi act normativ, "există rea credinţă atunci când judecătorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane", iar " gravă neglijenţă, atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe.

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, este necesar a fi probată încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit, cu ştiinţă, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Totodată, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Aşadar, reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistraţilor reclamaţi; aceasta se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane. Aceste ipoteze nu se regăsesc în prezenta speţă, nu există indicii în acest sens în privinţa magistraţilor împotriva cărora reclamanta a formulat plângerea disciplinară, fiind vorba despre aprecieri ale completului de judecată asupra unei situaţii de drept stabilite definitiv şi asupra soluţiilor pronunţate în cauză.

În cadrul atribuţiilor inspecţiei judiciare intră doar o analiză a conduitei judecătorilor, nu şi a procesului, această autoritate publică nefiind o instanţă extraordinară, cu atribuţii în analiza probelor administrate în cauză, nefiind în competenţa sa a se pronunţa asupra soluţiei din dosar, ci doar a verifica incidenţa vreunuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată.

Noţiunea de rea-credinţă presupune intenţia judecătorului de a manipula legea în mod conştient, obţinând, prin aceasta, un avantaj pentru sine sau pentru altul sau o vătămare a intereselor uneia dintre părţile implicate în proces.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi.

Instanţa de control judiciar remarcă însă faptul că aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate constituind nemulţumiri subiective faţă de soluţia pronunţată în apel în dosarul nr. x/2020 prin pronunţarea deciziei civile nr. 505/A-CONT din 18.11.2020.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice care, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe.

Astfel, la conturarea noţiunii de gravă neglijenţă sau cea de rea - credinţă trebuie avute în vedere normele constituţionale prevăzute la art. 124 alin. (3), conform cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Aceasta înseamnă că, în interesul respingerii influenţelor nepermise, hotărârile judecătoreşti sunt, ca principiu, scoase de sub imperiul unei autorităţi de supraveghere.

Împrejurarea că situaţia de fapt şi cea de drept pot fi interpretate uneori în moduri diferite şi pot fi susţinute cu argumente este de esenţa jurisdicţiei.

Ori, analizând actele şi lucrările dosarului, din ambele etape procesuale, constată instanţa de control judiciar că niciun element din prezenta cauză nu conduce la concluzia că vreunul dintre judecători ar fi apreciat că aplică în mod greşit legea, pentru a reţine teza relei-credinţe, invocată de către reclamantă, nicio probă aflată la dosarul cauzei nu demonstrează dincolo de orice dubiu reaua-credinţă a judecătorilor, în sensul că aceştia s-ar fi pronunţat cu intenţia de a încălca legea, pentru a decide astfel în mod intenţionat, din motive străine de cauză, în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părţi, sau că în situaţia descrisă ar fi vorba de o eroare evidentă, căreia să-i lipsească chiar şi cea mai slabă justificare, în aşa fel încât să se pună problema anulării rezoluţiei atacate şi trimiterea cauzei la Inspecţia Judiciară pentru continuarea cercetărilor disciplinare în cauză.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificări trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În speţă, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că divergenţa în interpretare reprezintă o consecinţă inerentă a unui sistem judiciar bazat pe o reţea de instanţe de fond şi de instanţe superioare, fără ca o interpretare diferită a unei norme juridice să poată da naştere în mod necesar concluziei comiterii unei abateri disciplinare de către una dintre aceste instanţe, iar schimbarea hotărârii primei instanţe este rezultatul concluziei că interpretarea şi aplicarea corectă a legii era alta decât cea a instanţei care a pronunţat hotărârea apelată.

Modalitatea de interpretare a unei norme juridice nu poate da naştere în mod necesar concluziei comiterii unei abateri disciplinare, în caz contrar, s-ar putea pune în discuţie, în cadrul unei proceduri administrative, soluţiile definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti în orice cauză, transformându-se Inspecţia Judiciară într-o instanţă de control judiciar.

Expunerea motivată a unui raţionament logico-juridic adoptat în modul de apreciere şi interpretare a normelor legale incidente speţei, raportat la actele şi lucrările dosarului, diferit de percepţia subiectivă a recurentei - reclamante asupra situaţiei de drept, nu poate fi apreciată ca o greşeală evidentă, neîndoielnică şi nescuzabilă, căreia să îi lipsească şi cea mai slabă justificare, nefiind constatate încălcări ale normelor de drept material sau procesual.

Deopotrivă, nici modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual, contrar interpretării avute în vedere de recurenta- reclamantă, nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, ci se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, iar nemulţumirile exprimate de aceasta în cuprinsul sesizării excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecţiei Judiciare în ceea ce priveşte modul în care judecătorii au interpretat dispoziţiile legale incidente cu ocazia soluţionării dosarelor, neputând fi analizate pe calea prezentului demers judiciar din perspectiva propusă de recurenta- reclamantă, întrucât reprezintă critici ce pot fi subsumate unei căi de atac şi nu unei acţiuni disciplinare.

Contrar criticilor recurentei, reţine instanţa de control judiciar că, prin raportare la competenţele Inspecţiei Judiciare şi limitele permise verificărilor sale, măsurile dispuse în soluţionarea unei cauze şi hotărârile pronunţate nu pot fi modificate indirect prin decizii administrative, pentru că Inspecţia Judiciară nu poate suplini ori completa activitatea de judecată şi nici nu are atribuţii ori competenţe legale pentru a se substitui în activitatea jurisdicţională care apaţine instanţelor judecătoreşti. Soluţiile adoptate prin prisma interpretării normelor de drept aplicabile în dosarele pe care magistraţiile le au în instrumentare reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de judecată ale căror soluţii pot fi cenzurate doar în căile de atac şi excedează obiectului acţiunii disciplinare.

Inspecţia judiciară nu este organ de control judiciar şi nu este competentă să analizeze soluţiile dispuse în dosarul la care face referire recurenta-reclamantă, deoarece şi-ar depăşi limitele competenţei, astfel cum sunt prevăzute de art. 3172004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată şi modificată.

Instanţa de control judiciar subliniază că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, considerentele hotărârii reprezentând în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, susţinerile reclamantei din memoriul de recurs, privind existenţa unor nereguli fiind lipsită de suport probator.

Prin urmare, în condiţiile în care prin sesizarea formulată reclamanta a solicitat o veritabilă reapreciere a situaţiei de drept definitiv stabilite şi a soluţiei pronunţate, iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări, evidente, grave şi nescuzabile a unei astfel de norme, în mod corect prima instanţa a reţinut legalitatea celor două rezoluţii ce au făcut obiectul judecăţii, în considerarea faptului că Inspecţia Judiciară nu poate realiza o astfel de analiză a legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate de magistraţi în exercitarea atribuţiilor specifice, având în vedere limitele cuprinse în art. 97 din Legea nr. 303/2004 şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi principiul independenţei judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României.

Adoptarea unei soluţii care nu este conformă intereselor recurentei - reclamante nu poate fi apreciată ca o conduită necorespunzătoare a judecătorilor care au soluţionat cauza, în lipsa oricăror alte indicii care să arate că decizia ar fi fost dată cu intenţia de a încălca legea şi de a decide din motive străine de cauză în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părţi.

Prin urmare, nefondată este şi critica privind greşita interpretare şi aplicarea a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004 şi a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. t) şi art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Nici critica ce vizează nerespectarea/încălcarea considerentelor Deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 2/2012 şi nr. 588/2007 nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar.

În primul rând se constată că, prin aceste decizii au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate invocate, iar, pe de altă parte, criticile analizate de instanţa de control constituţional au avut la bază o cu totul altă situaţie de fapt şi de drept.

Mai mult, instanţa de control judiciar are în vedere Decizia nr. 251/2016 din data de 11 iulie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Completul de 5 judecători, a consacrat la nivel de principiu că:

"Analiza legalităţii şi temeiniciei actului decizional (...) presupune exercitarea unor prerogative jurisdicţionale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept şi în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situaţii de fapt şi de drept care intra în competenţa sa, cu respectarea principiului statului de drept, inerent sistemului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi protocoalelor sale adiţionale.

Nu se pot conferi competenţe altor autorităţi în aceasta materie, respectiv Inspecţiei Judiciare (...) aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic şi jurisdicţional, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraţilor la "abaterile de la îndatoririle de serviciu" şi la "faptele care afectează prestigiul justiţiei".

În raport cu această normă de principiu, modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării şi aplicării legii nu poate fi considerat o "abatere de la îndatoririle de serviciu" sau o "faptă care afectează prestigiul justiţiei", iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat nu poate fi realizată."

Astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, prin cele două decizii (Decizia nr. 588/2007 şi Decizia nr. 2/2012), nu s-a stabilit că Legea nr. 303/2004 ar institui o răspundere a judecătorului pentru modalitatea de interpretare a legii, dimpotrivă, prin Decizia nr. 2/2012, Curtea Constituţională a reţinut că niciunul dintre textele legale criticate nu prevede sancţionarea judecătorului pentru modul în care interpretează şi aplică legea, ci reglementează ca abateri disciplinare nerespectarea de către acesta a unor obligaţii impuse de lege, Constituţie, tratate internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte, precum şi că reglementările menţionate nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită, constatând inclusiv că hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

Cum prin cele două decizii au fost respinse obiecţiile de neconstituţionalitate invocate, nu se poate reţine nici încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţia României, cum eronat susţine recurenta-reclamantă.

Astfel, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de reformare, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate, argumentele invocate de recurenta- reclamantă în cadrul motivelor de recurs nefiind apte să conducă la casarea acesteia.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1848 din 7 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 octombrie 2022.