Disciplinary complaint over judicial misconduct fails; referral to High Court inadmissible, merits barred by judicial independence.

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: anularea rezoluţiei Inspectorului Şef al Inspecţiei Judiciare, dată în data de 23 octombrie 2020; anularea rezoluţiei nr. 2749/A/10.09.2020 emisă de Inspecţia Judiciară, de clasare a petiţiei formulate; obligarea Inspecţiei judiciare să efectueze verificarea în amănunt punctual şi profesionist a dosarelor existente în instanţele de judecată din Craiova, ce au fost menţionate în petiţiile/sesizările formulate şi dacă se confirmă cele sesizate să aplice sancţiunile care se cuvin în conformitate cu prevederile legale persoanelor vinovate; să se solicite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recurs în interesul legii prin care să fie corectate erorile judiciare comise de Tribunalul Dolj, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1748 pronunţată în data de 23.11.2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia nulităţii cererii formulate de reclamantul B. şi, pe cale de consecinţă, a anulat cererea formulată de reclamantul B., pentru lipsa semnăturii.

Deopotrivă, a respins cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de reclamanţii A. şi C., ca inadmisibilă precum şi cererea de chemare în judecată formulată de aceştia în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva hotărârii instanţei de fond a exercitat calea de atac a recursului reclamantul C. şi, invocând în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecând cauza, să se dispună respingerea rezoluţiei Inspectorului Şef al lnspectiei Judiciar din data de 23 octombrie 2020, prin care a fost respinsă plângereaînregistrată sub nr. C20-1328 în data de 05.10.2020, precum şi a Rezoluţiei nr. 2749/A/10.09.2020 dată la lucrarea nr. x din 10 septembrie 2020 de către Inspecţia Judiciară de clasare a petiţie/plângerii date de Inspecţia Judiciară.

Într-o primă critică susţine recurentul că situaţia premisă de la care a plecat instanţa în soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate de reclamanţi este greşită, instanţa depăşind limitele învestirii sale şi consideră că, în raport de acest argument în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Deopotrivă mai susţine recurentul că instanţa de fond a respins cererea reclamanţilor de sesizare a ICCJ pentru a soluţiona un recurs în interesul legii, ca fiind inadmisibilă, deşi art. 514 din C. proc. civ. permite această procedură.

Astfel, "Colegiile de conducere ale curţilor de apel "deci, Completul care a judecat contestaţia trebuia să solicite Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti ca acesta să solicite procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Mai susţine recurentul că instanţa de fond, în cadrul sentinţei recurate a analizat numai cele 4 dosare menţionate de Inspectorul Şef de la Inspecţia Judiciară, despre care Inspecţia judiciară au ales numai dosarele la care pronunţarea cauzei a avut o durată mai mare de 2 ani, pentru care faptele făcute de judecători nu mai pot fi sancţionate întrucât au intrat în prescriere şi nu mai poate fi atrasă răspunderea disciplinară în temeiul art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În Rezoluţie la pagina 9/23, se specifică faptul că la dosarele x/2018, y/2018, z/2018, w/2018, sentinţele civile au fost pronunţate la o dată care are o vechime mai mare de 2 ani.

În plângerea ce a fost trimisă Inspectorului sef al Inspecţiei Judiciare recurentul susţine că împreună cu ceilalţi reclamanţi au prezentat toate dosarele care au făcut obiectul acţiunilor pentru discriminare si au cerut să se facă verificarea punctuală a acestora şi nu cum a făcut inspectorul la verificarea anterioară selectând numai dosarele la care s-a făcut pronunţarea în termen mai mare de 2 ani faţă de data la care au trimis petiţiile.

În întâmpinarea prezentată Inspecţia judiciară nu menţionează nimic de toate dosarele menţionate de reclamanţi în Plângerea adresată Inspectorului Şef al Inspecţiei Judiciare, ci doar se reiterează acele 3-4 dosare la care termenul de la pronunţare era mai mare de 2 ani faţă de formularea primei plângeri trimise.

Dacă în Rezoluţia nr2749/A Inspecţia Judiciară afirmă că nu se mei poate aplica sancţiuni la persoanele care se fac vinovate întrucât a intervenit prescripţia, în Rezoluţia dată de Inspectorul Şef al Inspecţiei Judiciare nu specifică nimic ce măsuri s-au luat cu persoanele vinovate care au judecat dosarele la care s-a făcut pronunţarea într-un timp mai mic de 2 ani faţă de data la care a fost trimisă petiţia.

Dacă pentru dosarele pronunţate într-un timp mai mare de 2 ani unde a intervenit prescripţia prin care nu s-a mai putut aplica sancţiuni pentru abateri disciplinare prevăzute de art. 99, lit. t) din Legea nr. 303/2004 atunci pentru judecătorii care au judecat dosarele si s-au pronunţat mai târziu în termen mai mic de 2 ani, de ce nu s-au aplicat sancţiuni?

În ce priveşte judecarea contestaţiei care face obiectul dosarului nr. x/2020 de către instanţa care a făcut judecarea pe fond a acţiunii, susţine recurentul că aceasta s-a făcut superficial, întrucât reclamanţii au prezentat date certe, nominalizând dosarele şi cu datele care arată neregulile, însă instanţa a preluat numai susţinerile Inspecţiei Judiciare.

Prin admiterea cererii de încadrarea în grupa a II a de muncă la reclamanţi cu profesii si activităţi şi funcţii care nu sunt conform cu anexa nr. 2 din Ordinul nr. 50/1990 s-a creat discriminare fată de toţi salariaţii din România care ocupa sau au ocupat aceleaşi funcţii. si/sau activităţi.

Susţine recurentul că împreună cu ceilalţi reclamanţi a prezentat detaliat situaţia concretă care a avut loc la instanţele din Craiova dar Inspecţia Judiciară nu a binevoit să facă verificarea punctuală a informaţiilor prezentate şi nici instanţa care a judecat fondul contestaţiei, respectiv Curtea de Apel Bucureşti nu a admis contestaţia prin care toţi reclamanţii au cerut să anuleze Rezoluţiile date de Inspecţia Judiciară si să o oblige la reverificarea punctuală a dosarelor menţionate, oprirea unor situaţii nelegale care s-au petrecut la Tribunalul Dolj şi la Curtea de Apel Craiova, secţia Litigii de muncă.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea sentinţei, şi rejudecând cauza să se dispună anularea rezoluţiilor date de Inspecţia Judiciară şi obligarea acesteia să rezolve cele solicitate

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamantul C., intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, în cadrul căreia solicită a se constata nulitatea recursului sau, a se respinge recursul, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului se arată că recurentul - reclamant nu aduce nici o crită, în concret, în susţinerea vreunuia din motivele de casare în discuţie, argumentele expuse vizând în exclusivitate situaţia de fapt.

În aceste condiţii apreciază că recursul este nul, motivele invocate neîncadrându-se în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul recursului solicită respingerea acestuia, ca nefondat, în considerarea faptului că, prin sesizarea formulată s-a solicitat o veritabilă reapreciere a probatoriului, a situaţiei de fapt şi de drept definitiv stabilite şi a soluţiilor pronunţate în cauză, iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări evidente, grave şi nescuzabile a unei astfel de norme.

Răspunsul la întâmpinare

Împotriva apărărilor intimatei Inspecţia Judiciară din cadrul întâmpinării, recurentul - reclamant C. a formulat Răspuns la întâmpinare, combătând susţinerile acesteia, inclusiv cele referitoare la excepţia nulităţii, apreciind că aceasta este vădit neîntemeiată, în condiţiile în care instanţa de fond în soluţionarea dosarului nu a respectat prevederile art. 22, art. 397 alin. (1), art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin soluţionarea cauzei fără a intra în judecata pe fond a pricinii.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecând cauza să se dispună anularea rezoluţiilor date de Inspecţia Judiciară şi obligarea acesteia să rezolve cele solicitate.

Consideră că este necesară sancţionarea judecătorilor care au încălcat legislaţia din domeniu şi să fie anulate toate sentinţele care au fost admise ilegal, astfel încât să se redea încrederea cerăţenilor în justiţie.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 18.03.2022 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 25.10.2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, după soluţionarea cu prioritate a excepţiei nulităţii, invocată de intimata - pârâtă Înspecţia Judiciară, în cadrul întâmpinării, în sensul respingerii acesteia, luând act de solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul spre soluţionare fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cu apărările din cadrul întâmpinării şi cu normele legale aplicabile litigiului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul C. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare:

Înainte de a trece la analizarea criticilor formulate de recurentul - reclamant pe fondul recursului, Înalta Curte reţine următoarea situaţie de fapt:

Prin sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară la data de 15 iunie 2020 sub nr. x, petenţii - reclamanţi A., B. şi C. au criticat modul de instrumentare, administrare a probatoriului şi soluţionare a unor dosare de către judecătorii Tribunalului Dolj şi Curţii de Apel Craiova care au avut ca obiect solicitarea înlăturării discriminării salariaţilor de la S.C. Avioane Craiova faţă de salariaţii de la S.C. D..

Prin Rezoluţia nr. 2749/A/10.09.2020, Inspecţia Judiciară a dispus clasarea sesizării formulate sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) şi lit. i) din Legea nr. 303/2004 privind pe judecătorii: E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. din cadrul Tribunalului Dolj; Q., R., S., T., U. (în prezent pensionar), V., W. (în prezent pensionar), X., Y., Z., AA., BB., din cadrul Curţii de Apel Craiova.

Împotriva acestei rezoluţii, reclamanţii au formulat plângere.

Prin Rezoluţia nr. C20-1328 din data de 16 octombrie 2020, plângerea a fost respinsă de către inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare prin rezoluţia nr. C20-1328 din data de 16 octombrie 2020.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu Inspecţia Judiciară, a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei Inspectorului şef al Inspecţiei judiciare dată în 23 octombrie 20202 prin care a fost respinsă plângerea înregistrată sub nr. C20-1328 din data de 05.10.2020, dar şi împotriva Rezoluţiei nr. 2749/A/10.09.2020 dată la lucrarea nr. x din 10 septembrie 2020 de către Inspecţia Judiciară de clasare a petiţiei/plângerii date de Inspecţia Judiciară.

Instanţa de fond, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, a admis excepţia nulităţii cererii formulate de reclamantul B. şi, pe cale de consecinţă, a anulat cererea formulată de reclamantul B., pentru lipsa semnăturii.

Deopotrivă, a respins cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de reclamanţii A. şi C., ca inadmisibilă precum şi cererea de chemare în judecată formulată de aceştia în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată, reţinând în esenţă că, prin sesizarea formulată se solicita o veritabilă reapreciere a probatoriului, a situaţiei de fapt şi de drept definitiv stabilite şi a soluţiilor pronunţate în cauză iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări, evidente, grave şi nescuzabile a unei astfel de norme.

Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Înalta Curte aminteşte că instanţa învestită cu contestaţia reclamanţilor nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţia României, această competenţă revine exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiilor atacate, respectiv dacă pârâta Inspecţia Judiciară a adoptat respectivele soluţii date în cadrul acestora în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului şi în consecinţă dacă se impune completarea verificărilor.

Prin urmare, instanţa nu examinează pretinsele fapte disciplinare expuse prin sesizarea disciplinară, ci criticile care se pot desprinde din acţiune/contestaţie cu privire la rezoluţiile atacate, prin raportare la sesizarea disciplinară clasată.

Trecând astfel la analizarea criticilor formulate de recurentul- reclamant C., se constată că acesta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează situaţia când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, constată Înalta Curte că, în cadrul acestuia recurentul - reclamant nu a invocat niciuna din aceste situaţii, partea susţinând doar că situaţia premisă de la care a plecat instanţa în soluţionarea pe fond a contestaţiei este greşită, aceasta depăşind limitele învestirii.

Or, aceste critici nu pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Prin urmare, se constată că recurentul a invocat acest motiv de casare doar în mod formal, fără să dezvolte argumente cu privire la nemotivarea sentinţei de fond din perspectiva celor trei ipoteze corespunzătoare acestui caz de casare.

Normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi a dezvolta motivul de nelegalitate invocat, acest lucru implicând indicarea concretă a ipotezei incidente, o argumentare a criticii în fapt şi în drept şi arătarea probelor pe care se bazează. Totodată, acest text de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea exactă a considerentelor apreciate contradictorii sau străine de natura cauzei, sau cu arătarea argumentelor pe care instanţa ar fi trebuit să-şi fundamenteze soluţia pronunţată, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aşadar, instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în speţă la aceea prevăzută la alin. (1) pct. 6 al textului de lege antereferit. Aceasta deoarece, în practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute în mod expres şi limitativ de lege şi să dezvolte critici subsumate acestora, simpla invocare a acestuia neputând echivala cu motivarea recursului şi, implicit, să determine casarea hotărârii.

Astfel se reţine caracterul nefondat al acestui motiv de casare, ce nu poate fi analizat în concret, ca atare, memoriul de recurs necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive contradictorii ori străine în cuprinsul acesteia.

Reţinând, aşadar, lipsa evidentă de prezentare de către recurentul-reclamant a criticilor din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este judicios motivată, coerentă şi răspunde criticilor şi argumentelor înfăţişate de toate părţile cauzei, fiind altfel pe deplin respectate prevederile art. 425 C. proc. civ. şi limitele cercetării judecătoreşti impuse de dispoziţiile 451 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi C., ca neîntemeiată.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici critica ce vizează depăşirea limitelor învestirii, nu poate fi reţinută.

Constatând mai întâi că aceasta a fost greşit încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în realitate aceasta subsumându-se motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acesteia, recurentul nedezvoltând critici care să arate, în concret, modul în care instanţa a încălcat principiul disponibilităţii.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că prima instanţă s-a pronunţat în limitele învestirii, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. neputând fi reţinut.

Nefondată este şi critica ce vizează soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a soluţiona un recurs în interesul legii, formulată de reclamanţii A. şi C., raportat la dispoziţiile art. 514 din C. proc. civ., conform cărora calitatea procesuală pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aparţine unor subiecţi calificaţi, scopul declanşării recursului în interesul legii fiind acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti atunci când acestea au fost deja soluţionate diferit.

Dispoziţiile legale menţionate stabilesc, printre altele, calitatea procesuală a persoanelor şi instituţiilor care au obligaţia să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate de instanţele judecătoreşti.

Aşadar, sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, dispoziţiile art. 514 din C. proc. civ. indică limitativ cine poate să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, respectiv, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatul Poporului.

Analizând sesizarea formulată de reclamanţi, Înalta Curte constată că, în mod corect prima instanţă a reţinut că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate realiza de către instanţa de judecată la cererea părţilor, în cadrul soluţionării unui litigiu.

Constatând, aşadar, că nici părţile unui litigiu, dar nici instanţa de judecată nu au calitatea să solicite sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura de unificare a recursului în interesul legii, prima instanţă a pronunţat o soluţie legală, respingând cererea reclamanţilor A. şi C., de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibilă, criticile recurentului sub acest aspect neputând fi reţinute.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, acesta este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 97 şi 99 din Legea nr. 303/2004, subliniind că, prin raportare la competenţele Inspecţiei Judiciare şi limitele permise verificărilor sale, este exclusă expunerea de către inspectorul judiciar a unor puncte de vedere asupra unor chestiuni a căror dezlegare este în competenţa de statuare a unei instanţe de judecată, precum probele care ar trebui să fie administrate sau soluţiile care ar trebui pronunţate, aspecte care, eventual, pot fi supuse controlului judiciar de către instanţa superioară, în condiţiile legii.

În acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte reţine că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Or, prin criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare şi preluate în cadrul contestaţiei, reclamanţii vizează, în esenţă, operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretarea normelor juridice, aprecierea probelor administrate în cauză, respectiv soluţiile pronunţate în cauză, acestea fiind specifice activităţii de judecată ce se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, neputând fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere astfel dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, ce prevăd că " (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Se constată, aşadar, contrar celor susţinute de recurentul - reclamant, că modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, ci se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, "constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni (…), iar conform art. 991 din acelaşi act normativ, "există rea credinţă atunci când judecătorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane", iar " gravă neglijenţă, atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe.

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, este necesar a fi probată încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit, cu ştiinţă, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Totodată, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Aşadar, reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistraţilor reclamaţi; aceasta se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane. Aceste ipoteze nu se regăsesc în prezenta speţă, nu există indicii în acest sens în privinţa magistraţilor împotriva cărora reclamanţii au formulat plângerea disciplinară, fiind vorba despre aprecieri ale completului de judecată asupra stării de fapt, a încadrării juridice aferente pentru starea de fapt identificată în cadrul cercetării judecătoreşti, asupra probelor administrate în cauză şi asupra soluţiilor pronunţate.

Or, după cum s-a reţinut şi prin rezoluţiile atacate, Inspecţia Judiciară nu poate realiza o astfel de analiză a legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate de magistraţi în exercitarea atribuţiilor specifice, având în vedere limitele cuprinse în art. 97 din Legea nr. 303/2004 şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi principiul independenţei judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României.

Aşadar, în cadrul atribuţiilor inspecţiei judiciare intră doar o analiză a conduitei judecătorilor, nu şi a procesului, această autoritate publică nefiind o instanţă extraordinară, cu atribuţii în analiza probelor administrate în cauză, nefiind în competenţa sa a se pronunţa asupra soluţiei din dosar, ci doar a verifica incidenţa vreunuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată.

Noţiunea de rea-credinţă presupune intenţia judecătorului de a manipula legea în mod conştient, obţinând, prin aceasta, un avantaj pentru sine sau pentru altul sau o vătămare a intereselor uneia dintre părţile implicate în proces.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi.

Instanţa de control judiciar remarcă însă faptul că aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate constituind nemulţumiri subiective faţă de soluţiile pronunţate în dosarele indicate în cuprinsul sesizării.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice care, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe.

Astfel, la conturarea noţiunii de gravă neglijenţă sau cea de rea - credinţă trebuie avute în vedere normele constituţionale prevăzute la art. 124 alin. (3), conform cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Aceasta înseamnă că, în interesul respingerii influenţelor nepermise, hotărârile judecătoreşti sunt, ca principiu, scoase de sub imperiul unei autorităţi de supraveghere.

Împrejurarea că situaţia de fapt şi cea de drept pot fi interpretate uneori în moduri diferite şi pot fi susţinute cu argumente este de esenţa jurisdicţiei.

Ori, analizând actele şi lucrările dosarului, din ambele etape procesuale, constată instanţa de control judiciar că niciun element din prezenta cauză nu conduce la concluzia că vreunul dintre judecători ar fi apreciat că aplică în mod greşit legea, pentru a reţine teza relei-credinţe, invocată de către reclamanţi, nicio probă aflată la dosarul cauzei nu demonstrează dincolo de orice dubiu reaua-credinţă a judecătorilor, în sensul că aceştia s-ar fi pronunţat cu intenţia de a încălca legea, pentru a decide astfel în mod intenţionat, din motive străine de cauză, în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părţi, sau că în situaţia descrisă ar fi vorba de o eroare evidentă, căreia să-i lipsească chiar şi cea mai slabă justificare, în aşa fel încât să se pună problema anulării rezoluţiei atacate şi trimiterea cauzei la Inspecţia Judiciară pentru continuarea cercetărilor disciplinare în cauză.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificări trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În speţă, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că modalitatea de interpretare a unei norme juridice nu poate da naştere în mod necesar concluziei comiterii unei abateri disciplinare, în caz contrar, s-ar putea pune în discuţie, în cadrul unei proceduri administrative, soluţiile definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti în orice cauză, transformându-se Inspecţia Judiciară într-o instanţă de control judiciar.

Expunerea motivată a unui raţionament logico-juridic adoptat în modul de apreciere şi interpretare a normelor legale incidente speţei, raportat la actele şi lucrările dosarului, diferit de percepţia subiectivă a recurentului - reclamant asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, nu poate fi apreciată ca o greşeală evidentă, neîndoielnică şi nescuzabilă, căreia să îi lipsească şi cea mai slabă justificare, nefiind constatate încălcări ale normelor de drept material sau procesual.

Deopotrivă, nici modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual, contrar interpretării avute în vedere de recurentul - reclamant, nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, ci se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, iar nemulţumirile exprimate de aceasta în cuprinsul sesizării excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecţiei Judiciare în ceea ce priveşte modul în care judecătorii au interpretat probele şi dispoziţiile legale incidente cu ocazia soluţionării dosarelor, neputând fi analizate pe calea prezentului demers judiciar din perspectiva propusă de recurentul - reclamant, întrucât reprezintă critici ce pot fi subsumate unei căi de atac şi nu unei acţiuni disciplinare.

Contrar criticilor recurentului reţine instanţa de control judiciar că, prin raportare la competenţele Inspecţiei Judiciare şi limitele permise verificărilor sale, este exclusă expunerea de către inspectorul judiciar a unor puncte de vedere asupra unor chestiuni a căror dezlegare este în competenţa de statuare a unei instanţe de judecată, precum probele care ar trebui administrate sau soluţiile care ar trebui pronunţate, aceste aspecte putând fi supuse, eventual, controlului judiciare de către instanţa superioară, în condiţiile legii.

În fine, instanţa de control judiciar subliniază că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, considerentele hotărârii reprezentând în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, susţinerile reclamantului din memoriul de recurs, privind existenţa unor nereguli fiind lipsită de suport probator.

Prin urmare, în condiţiile în care prin sesizarea formulată reclamanţii au solicitat o veritabilă reapreciere a probatoriului, a situaţiei de fapt şi de drept definitiv stabilite şi a soluţiilor pronunţate, iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări, evidente, grave şi nescuzabile a unei astfel de norme, în mod corect prima instanţa a reţinut legalitatea celor două rezoluţii ce au făcut obiectul judecăţii, în considerarea faptului că Inspecţia Judiciară nu poate realiza o astfel de analiză a legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate de magistraţi în exercitarea atribuţiilor specifice, având în vedere limitele cuprinse în art. 97 din Legea nr. 303/2004 şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi principiul independenţei judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, interpretând în mod corect dispoziţiile art. 97 şi art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată, privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, argumentele invocate de recurentul - reclamant în cadrul motivelor de recurs nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul C., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIZIE:

Respinge recursul formulat de reclamantul C. împotriva sentinţei civile nr. 1748 din 23 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 octombrie 2022.