Judicial costs, expert fee proportionality, and standing of court-appointed experts in administrative appeals

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 8 august 2017 şi înregistrată sub nr. x/2017 reclamanta ACET S.A. Suceava în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Infrastructură Mare - Autoritatea de Management POS Mediu Bucureşti a solicitat anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului de convergenţă nr. 101234/29.12.2016, precum şi a Deciziei nr. 7366/13.02.2017 emisă în soluţionarea contestaţiei prealabile formulată de societate şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Soluţia pronunţată în primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 187 din data de 11.12.2017 Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Infrastructură Mare - Autoritatea de Management POS MEDIU Bucureşti.

A anulat Procesul-verbal de constatare a neregulilor nr. x/29.12.2016, precum şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 7366/13.02.2017.

A obligat intimata la plata în favoarea contestatoarei a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat împotriva primei hotărâri pronunţate în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 187 din data de 11.12.2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerului Dezvoltării Regionale, Admistraţiei Publice şi Fondurilor Europene, solicitând casarea sentinţei recurate pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 1305 din data de 4.03.2020, a admis recursul formulat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene împotriva sentinţei nr. 187 din 11 decembrie 2017 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ la data de 18.09.2020, sub nr. x/2017* primind termen de judecată la data de 20.10.2020.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 14 decembrie 2021, instanţa de fond a stabilit onorariu definitiv pentru expertiza efectuată de către doamna expert B., în sumă de 15.000 RON.

Soluţia pronunţată în rejudecare după casare

Prin sentinţa nr. 17 din 15 februarie 2022 Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:

"Respinge cererea de reexaminare formulată de expert B. împotriva încheierii de şedinţă din 14 decembrie 2021.

Admite în parte acţiunea formulată reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene Bucureşti.

Anulează în parte procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului de convergenţă nr. 101234/29.12.2016 precum şi decizia nr. 7366/13.02.2017 emisă în soluţionarea contestaţiei, în sensul că înlătură obligaţia de plată până la suma de 34.221,07 RON cu TVA pe care o menţine.

Obligă pârâtul să achite reclamantei suma de 14.731 RON reprezentând cheltuieli de judecată."

Calea de atac a recursului exercitată în cauză în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei nr. 17 din 15 februarie 2022 dar şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 14 decembrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a exercitat calea de atac a recursului atât pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, cât şi expertul desemnat în cauză în faţa primei instanţe, respectiv doamna B..

Recursul promovat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene

În cadrul cererii sale de recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia privind obligarea instituţiei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.731 RON, compuse din suma de 14.661 RON reprezentând onorariu de expert şi 70 de RON taxă de timbru, recurentul - pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii de şedinţă din data de 14.12.2021 şi a sentinţei civile nr. 17/15.02.2022, şi, reţinând cauza spre rejudecare, să facă aplicarea prevederilor legale cu privire la diminuarea onorariului de expert stabilit şi a cheltuielilor de judecată acordate.

În dezvoltarea criticilor sale susţine recurentul - pârât, sub un prim aspect, arată că instanţa de fond a dispus obligarea instituţiei la plata sumei de 70 de RON cu titlul de taxa de timbru, aşadar, a unei sume achitate de reclamantă pentru care trebuia a fi depuse dovezi la dosarul cauzei.

În acest context susţine că procedura de restituire a sumei cu titlu de taxă judiciară de timbru este reglementată de O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Astfel, potrivit art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, în mai multe situaţii, una dintre aceasta fiind cea în care probele au fost administrate de către avocaţi sau consilieri juridici, astfel cum s-a întâmplat şi în speţă.

De asemenea, art. 45 alin. (2) teza finală din O.U.G. nr. 80/2013 stipulează că în cazul prevăzut la alin. (1) lit. h) se restituie jumătate din taxa plătită, indiferent de modalitatea în care a fost soluţionat procesul, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Totodată, arată că, în conformitate cu art. 45 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 80/2013, cererea de restituire se adresează instanţei judecătoreşti la care s-a introdus acţiunea sau cererea, ulterior cererea de restituire soluţionată de instanţa de judecată urmând a fi depusă în vederea restituirii la unitatea administrativ-teritorială la care a fost achitată taxa.

Pe cale de consecinţă, susţine recurentul -pârât că, potrivit textelor de lege invocate, titularul obligaţiei de restituire este unitatea administrativ-teritorială la care a fost achitată taxa, iar nu Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, astfel că această instituţie nu are calitate procesuală pasivă.

Mai mult de atât, în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (2) teza finala din O.U.G. nr. 80/2013, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. h) se restituie jumătate din taxa plătită, indiferent de modalitatea în care a fost soluţionat procesul, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, astfel că intimata-reclamanta ar putea fi îndreptăţită cel mult la jumătate din suma pretinsă.

În subsidiar, recurentul consideră că soluţia de obligare a sa la plata sumei de 70 de RON, cu titlu de taxă de timbru este nelegală, prin prisma faptului că nu a fost făcută dovada achitării acestei sume, instanţa de fond nefăcând trimitere la vreun document justificativ în acest sens (care să demonstreze caracterul real, realizarea efectivă a plăţii, şi astfel nici caracterul necesar).

Faţă de aceste motive, susţine că soluţia de obligare a sa la plata taxei de timbru este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 45 alin. (2), (4) şi (5) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Într-o altă critică, recurentul - pârât susţine că instanţa a obligat autoritatea la plata către reclamantă a sumei de 14.731 RON reprezentând cheltuieli de judecată, compusă din suma de 14.661 le prezentând onorariu de expert şi 70 de RON taxă de timbru, cu încălcarea prevederilor art. 2 in. (1) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară şi ale art. 451 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ.

Din considerentele sentinţei atacate rezultă faptul că prin încheierea de şedinţă din data de 4.13-2021 s-a încuviinţat un onorariu final de expertiză în valoare de 15.000 de RON, în condiţiile în care încheierea de şedinţă din data de 14.12.2021 nu i-a fost comunicată pentru a putea vedea motivele care au format convingerea instanţei pentru acordarea unei sume cu titlu de onorariu de expert într-un cuantum atât de disproporţionat.

Totodată, din considerentele sentinţei atacate rezultă faptul că instanţa a înţeles să calculeze suma de 14.661 RON reprezentând onorariul de expertiză, "proporţional cu măsura admiterii acţiunii (ce a avut loc practic pentru suma d 1.483.118,05 RON, faţă de suma integrală de 1.517.339,12 RON a cărei anulare se solicită pri petitul acţiunii, ceea ce reprezintă 97,74%)", suma de 14.661 tei reprezentând practic 97,74 din suma de15.000 de RON încuviinţată cu titlul de onorariu final de expertiză prin încheierea d şedinţă din data de 14.12.2021.

În categoria cheltuielilor de judecată se include, potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (1) di C. proc. civ., şi suma acordată cu titlu de onorariu de expertiză în cuantum d 14.661 RON.

Aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudenţă susţine recurentul că se poate afirma că şi în dreptul intern partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Instanţei de fond i-a revenit îndatorirea de a cerceta cu atenţie înscrisurile doveditoare depuse de expert, pentru a acorda doar cheltuielile necesare întocmirii raportului de expertiz, întrucât aceste cheltuieli au caracter de despăgubire pentru partea îndreptăţită a le primi nefiind indicat ca acestea să se transforme într-un izvor de îmbogăţire fără justă cauză pentri parte.

Cu privire la suma reprezentând onorariu de expertiză, susţine recurentul că nu s-a demonstrat în ce au constat cheltuielile efectuate de expertul desemnat în cauză, care să justifice acordarea unui astfel de cuantum djsproporţionat.

Consideră că, raportat la considerentele instanţei, în sensul că " S-a reţinut că în memoriul justificativ se regăsesc prezentate un număr de ore aferent unor activităţi care apar ca fiind repetitive sau suprapuse cu alte activităţi dar contorizate separat . . . . . . . . . ., o contorizare exactă şi absolută a acesteia nu este neaparat posibilă şi astfel ea poate presupune un anumit grad de echivoc, în acelaşi timp aceasta nu poate atinge un nivel exagerat şi nerezonabil (demonstrat în cauză mai sus, prin expunerea detaliată a cuantificării aproape duble a orelor), dar şi raportat la complexitatea raportului de expertiză contabilă şi demersurile efectuate de expert, instanţa de fond nu a indicat elementele apreciate de aceasta ca fiind de o complexitate suficient de ridicată pentru a acorda suma cu titlu de onorariu de expertiză.

Solicită astfel a se avea în vedere faptul că efortul expertului desemnat în cauză a constat în întocmirea raportului de expertiză contabilă, lucrare care nu a avut un caracter complex, fiind întocmit în exclusivitate pe baza documentelor deja depuse de autoritate la dosaru cauzei şi al unor documente solicitate ulterior în mai multe rânduri, deşi puteau fi solicitate printr-o singură cerere de către expertul desemnat în cauză, sediul profesional al acestuia situându-se, de asemenea, în circumscripţia Curţii de Apel Suceava, astfel după cum rezultă din raportul de expertiză depus la dosarul cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., la aprecierea unui cuantun rezonabil, instanţa trebuie să aibă în vedere proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă depus pentru întocmirea raportului de expertiză.

Prin urmare, aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul cenzurării cheltuielilor de judecată este în strânsă legătură cu principiul exercitării drepturile procedurale cu bună credinţă {art. 12 din noul C. proc. civ.), astfel că partea nu poate pretinde, cu titlu de cheltuieli de judecată, mai mult decât reprezintă activitatea concretă a expertului desemnat în cauză.

Consideră astfel că suma acordată cu titlu de onorariu de expertiză este vădit disproporţionată faţă de demersurile exertului desemnat în cauză, iar aceste aspecte ţin până la urmă de exigenţele exercitării profesiei de expert şi nu reprezintă o justificare fundamentată a unui onorariu vădit disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei. Valoarea creanţei nu este de natură să justifice nici cuantumul onorariului, nici acordarea lui, în contextul în care munca expertului reprezintă condiţia sine qua non a remuneraţiei.

Astfrel, apreciază ca fiind nelegală modalitatea de stabilire a sumei de 14.661 RON la care autoritatea a fost obligată cu titlu de onorariu de expertiză "proporţional cu măsura admiterii acţiunii (ce a avut loc practic pentru suma de 1.483.118,05 RON, faţă de suma integrală de 1.517.339,12 RON a cărei anulare se solicită prin petitul acţiunii, ceea ce reprezintă 97,74%).

Or, stabilirea unui onorariu de expertiză în cuantum de 14,661 RON în sarcina sa nu este de natură să justifice în mod echitabil activitatea desfăşurată de expert, ci să împovăreze patrimoniul autorităţii în mod nejustificat, prin aceasta încalcându-se principiul echităţii, întrucât acordarea cheltuielilor de judecată nu trebuie să reprezinte nici cauză, nici scop a îmbogăţirii fără justă cauză a intimatei-reclamante.

Raţiunea legiuitorului atunci când a conferit posibilitatea instanţei de judecată să poată educe cuantumul cheltuielilor de judecată, este reprezentată de protejarea părţii ce a căzut în pretenţii de instituire a unei obligaţii excesiv de oneroase.

Astfel, deşi judecătorul cauzei este ţinut să aprecieze cuantumul onorariului de expert din prisma complexităţii cauzei şi activităţii desfăşurate de acesta, el este totodată ţinut ca aprecierea să fie realizată fie în sensul constatării rezonabilităţii onorariului, fie în sensul constatării cuantumului său exagerat.

În acest sens solicită a se constata că onorariul de expert la plata căruia instanţa de fond a dispus obligarea sa este vădit disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei, întrucât nu justifică şi nu reflectă realitatea şi necesitatea unor cheltuieli cu caracter rezonabil şi, pe cale de consecinţă, a se admite recursul, a se casa încheierea de şedinţă din data de 14.12.2021 şi sentinţa civilă nr. 17/15.02.2022 pronunţate de Curtea de Apel Suceava şi a se face o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. şi ale art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000.

Recursul promovat de expertul desemnat în cauză

În cadrul cererii sale de recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta B. - expert contabil judiciar desemnat în faţa primei instanţe, a criticat atât sentinţa civilă nr. 17/2022 din 15 februarie 2022, cât şi încheierea de şedinţă din data de 14.12.2021, prin care a fost stabilit onorariul definitiv al expertizei contabile, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a încheierii de şedinţă şi a sentinţei recurate, în sensul aprobării onorariului definitiv al expertizei în cuantumul calculat în decontul justificativ întocmit de expert şi depus la dosarul cauzei în data de 06.12.2021 şi detaliat în data de 20.12.2021, în suma de 30.820 RON.

În preambulul recursului recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 339 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 21 şi art. 44 alin. (2) din Constituţia României, criticând lipsa căii de atac/reexaminare a deciziei instanţei prin care este stabilit onorariul definitiv al expertizei dispuse.

Pe fondul recursului a susţinut în esenţă că prin încheierea de şedinţă din data de 14.12.2021 instanţa s-a pronunţat cu privire la onorariul definitiv al expertizei şi l-a stabilit în cuantum total de 15.000 RON, diminuând cu peste 51% valoarea decontului justificativ total ce include şi cheltuieli materiale de 260 RON. Aprecierea instanţei cu privire la stabilirea onorariului diminuat faţă de cel din decontul justificativ a fost că "în raport de munca depusă şi obiectul cauzei, onorariul expertului se justifică într-un nivel ridicat dar care nu depăşeşte 15.000 tei,", fără a fi făcute precizări cu privire la criteriile obiective în baza cărora s-a stabilit anularea a cea 51% din numărul de ore - muncă.

Susţine astfel că instanţa a adoptat considerentele subiective formulate de către apărătorul societăţii reclamante în notele scrise şi a anulat peste 50% din onorariul justificat şi asumat de expert prin documentele depuse la dosarul cauzei.

Din încheierea de şedinţă din data de 14.12.2021 şi Decizia nr. 17/2022 din 15.02.2022 nu rezultă care au fost orele pe care Instanţa Ie-a eliminat din totalul orelor manoperă şi nu rezultă care sunt criteriile obiective în baza cărora a apreciat că "onorariul expertului se justifică într-un nivel ridicat dar care nu depăşeşte 15.000 RON". Raportat la onorariul de 15.000 RON, scăzând cheltuielile materiale de 260 RON pe care instanţa nu Ie-a luat în discuţie, rezultă că onorariul aferent muncii expertului este în cuantum de 14.740 RON, ce corespunde unui număr de 92,125 ore/manoperă, însă din considerentele instanţei nu rezultă că un număr de 98,875 ore/manoperă au fost eliminate, cum nu rezultă nici din menţionarea unor numere de ore care, în opinia Instanţei, "apar ca fiind repetitive sau suprapuse".

Mai susţine reucrenta că nici argumentul Instanţei din dispozitivul deciziei nr. 17/15.02.2022, precum că părţile nu au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, nu poate constitui un motiv de diminuare, în situaţia în care onorariul a fost stabilit anterior termenului pentru care s-a dispus depunerea obiecţiunilor, iar pe de altă parte neformularea unor obiecţiuni la raportul de expertiză denotă că lucrarea este temeinic efectuată, iar concluziile raportului nu au putut fi contestate.

Apare, ca fiind îndreptăţită, întrebarea dacă la depunerea raportului mai este necesară/se justifică depunerea documentului asumat de expert - "Decont justificativ", în situaţia în care acesta apare, în opinia instanţei, ca un document fără importanţă, subiectiv, nereal, în contradicţie cu documentul, de asemenea asumat de expert-"Raport de expertiză judiciară", faţă de care nu au fost formulate critici, obiecţiuni sau contestaţii şi care a contribuit, conform hotărârii Instanţei, la dezlegarea cauzei.

Mai menţionează că la desemnarea expertului instanţa nu i-a solicitat să estimeze în scris costul lucrării ce urmează a fi efectuată şi nici nu a fost fixată o audiere în camera de consiliu cu privire la solicitarea de estimare a onorariului conform prevederilor alin, 2 al art. 331 din C. proc. civ. în vederea stabilirii onorariului provizoriu. Este real că prevederea legală invocată nu este imperativă, însă aplicarea acesteia este oportună, mai ales în cazul lucrărilor de complexitate şi întindere mare, în scopul evitării situaţiilor în care părţile nu sunt de acord cu onorariul cuvenit sau sunt în imposibilitatea de a efectua plata. Pe de altă parte, orice dispoziţie legală este dată în scopul producerii unor efecte şi nu pentru a nu produce efecte.

Susţine astfel că dispoziţiile instanţei de fond cu privire la plata onorariului provizoriu, precum şi a onorariului final nu respectă prevederile art. 331, alin. (3), prima teză din C. proc. civ. şi art. 22, alin. (3) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, dispoziţii referitoare la termenul de 5 zile în care partea responsabilă trebuie să achite onorariul provizoriu, respectiv onorariul definitiv.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa nu a motivat decizia din încheierea din data de 14.12.2021 prin care a stabilit onorariul definitiv al expertizei, raportat la prevederile art. 4513 alin. (2) şi (3), respectiv nu a indicat niciun criteriu, calcul, comparaţie pe care le-ar fi avut în vedere la stabilirea sumei finale reprezentând onorariul expertului judiciar. Nu a indicat numărul totai de ore eliminate din decontul justificativ şi nu a indicat în concret care sunt orele manoperă neîncuviinţate, eliminate din decontul justificativ.

Considerentul conform căruia Curtea "apreciind că în raport de munca depusă şi obiectul cauzei, onorariul expertului de justifică într-un nivel ridicat dar care nu depăşeşte 15.000 Iei" în lipsa raportării cumulative la volumul, complexitatea, specializarea expertului în domeniul care constituie obiectul cauzei, nu poate constitui o motivare în sine a reducerii onorariului solicitat prin decontul justificativ.

Invocă punctul nr. 18 din Decizia nr. 143 din 04.03.2021 a Curţii Constituţionale:

"18. Aşadar, expertul are dreptul să fie remunerat echitabil pentru activitatea prestată prin efectuarea unei expertize în condiţiile art. 330-340 din C. proc. civ. şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 25 ianuarie 2000, însă, corelativ, încălcarea obligaţiilor ce îi revin conduce la aplicarea de sancţiuni, precum aplicarea de amenzi judiciare art. 187 alin. (1) pct. 2 fit. d) din C. proc. civ., sau chiar înlocuirea cu obligarea restituirii în tot sau în parte a sumelor primite pentru activitatea de expertiză art. 221 din Ordonanţa Guvernului qr. 2/2000. A cest lucru nu echivalează cu munca forţată, iar măsurile ce ţin de activitatea expertului se dispun sub supraveghere judiciară şi sunt supuse controlului judecătoresc."

Concluzionând, susţine recurenta că instanţa nu a procedat la analiza efectivă a motivelor de fapt şi de drept; nu a motivat decizia luată cu privire la stabilirea onorariului definitiv al expertizei şi a respingerii contestaţiei formulată de expert; nu a avut în vedere prevederile art. 331 (alin. (2) şî art. 339 (alin. (2) din C. proc. civ. nu a dat posibilitatea expertului de a uza de o cale de atac în vederea reexaminării deciziei.

Faţa de aceste considerente, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate invocată, admiterea recursului astfel cum a fost formulat, şi reanalizarea onorariului definitiv al expertizei dispuse în cuantumul calculat în decontul justificativ întocmit de expert, depus la dosarul cauzei în data de 06.12.2021 şi detaliat în data de 20.12.2021 şi, admiterea cererii de majorare a onorariului pentru lucrarea de expertiză contabilă efectuată în cauză.

Apărările formulate în cauză

Împotriva celor două recursuri, intimata-reclamantă ACET S.A. SUCEAVA a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului promovat de expertul judiciar B., raportat la dispoziţiile art. 488 şi art. 55 din C. proc. civ., din conţinutul cărora rezultă că expertul judiciar nu este parte în proces, astfel că nu poate exercita calea de atac a recursului.

Mai susţine deopotrivă că nici criticile de nelegalitate ce vizează valoarea cheltuielilor de judecată nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere Decizia ÎCCJ nr. 3/2020 pronunţată asupra recursului în interesul legii.

Pe fondul recursului promovat de recurenta B., a susţinut intimata - reclamantă că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident, întrucât instanţa de fond a motivat reducererea valorii onorariului expertului judiciar.

În ceea ce priveşte recursul promovat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, intimata - reclamantă a solicitat respingerea acestuia, pe de o parte raportat la Decizia nr. 3/2020, invocată şi anterior, conform căreia criticile ce vizează valoarea onorariului expertului judiciar şi a cheltuielilor de judecată nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ..şi, pe de altă parte, ca nefondat, în considerarea faptului că în cauză nu a fost aplicată procedura de administrare a probatoriului în condiţiile art. 366 şi următoarele C. proc. civ.

Şi recurenta B. - expert contabil judiciar desemnat în faţa primei instanţe a formulat întâmpinare la recursul promovat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, în cadrul căreia invocă excepţia tardivităţii acestuia iar pe fondul acestuia solicită respingerea recursului şi reanalizarea onorariului definitiv al expertizei dispuse în cuantumul calculat în decontul justificativ întocmit şi depus la dosarul cauzei în data de 06.12.2021 şi detaliat în data de 15.12.2021 şi admiterea cererii de majorare a onorariului privind lucrarea de expertiză contabilă efectuată în cauză, astfel cum a fost formulată.

De asemenea, recurentul -pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta B. - expert contabil judiciar desemnat în faţa primei instanţe - solicitând respingerea acestuia, în principal, ca inadmisibil, şi în subsidiar, ca nefondat.

Răspunsurile la întâmpinări

Împotriva apărărilor recurentei B. din cadrul întâmpinării, recurentul- pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene nu a formulat Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) incidente şi în cazul recursului conform art. 490 alin. (2) şi art. 494 C. proc. civ., ci Note de şedinţă, în cadrul cărora combate susţinerile acesteia, inclusiv sub aspectul tardivităţii recursului, invocat de recurentă în cadrul întâmpinării.

Recurenta B. - expert contabil judiciar desemnat în faţa primei instanţe - a formulat Răspuns la întâmpinarea depusă de intimata - reclamantă ACET S.A. în cadrul căruia a soliciat a se respinge excepţia inadmisibilăţii recursului, invocată de aceasta, precum şi apărările pe fondul cauzei invocate de aceeaşi parte, ca neîntemeiate.

Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 13.05.2022 a fost fixat primul termen pentru judecata recursurilor la data de 25.10.2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, după soluţionarea excepţiei tardivităţii recursului promovat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, invocată de recurenta B., în sensul respingerii acesteia, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei hotărâri, luând act de solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul spre soluţionarea celor două recursuri, recursul promovat de recurenta B. urmând a fi analizat mai întâi sub aspectul admisibilităţii sale, având în vedere excepţia inadmisibilităţii invocată de atât de recurentul - pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, cât şi de intimata -reclamantă Acet S.A. Suceava, iar recursul promovat pârât urmează a fi analizat pe fondul său.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi cele două hotărâri recurate, în raport cu criticile formulate, cu apărările din cadrul întâmpinărilor şi cu normele legale aplicabile litigiului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene este nefondat, iar recursul promovat de recurenta B. - expert contabil judiciar desemnat în faţa primei instanţe- este inadmisibil, urmând a fi respinse, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare:

Analizând mai întâi recursul promovat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene anterior Ministerul Fondurilor Europene se constată că acesta vizează doar cheltuielile de judecată, autoritatea invocând atât nelegalitatea soluţiei de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru şi onorariul de expertiză, cât şi caracterul disproporţinat al onorariului de expert în raport cu complexitatea cauzei şi demersurile efectuate de expert.

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Reclamanta ACET S.A. Suceava, în calitate de operator regional al serviciilor de alimentare cu apă, este beneficiara unui proiect COD CCI 201x intitulat Extinderea şi reabilitarea infrastructurii de apă şi apă uzată în judeţul Suceava, conform deciziei de aprobare nr. C(2011) 4370 din 23.06.2011 a Comisiei Europene cu nr. x de înregistrare în SMIS CSNR şi a Ordinului Ministrului Mediului şi Pădurilor nr. 1839/4.07.2011. Pentru implementarea acestui proiect a fost încheiat contractul de finanţare nr. x/5.07.2011, potrivit căruia reclamanta avea, potrivit art. 5 alin. (4), obligaţia asigurării cofinanţării: Beneficiarul se obligă să asigure suma privind cofinanţarea proiectului din surse proprii/credite bancare, bugete locale, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1). O atare contribuţie a beneficiarului reprezintă valoarea proiectului alta decât cea eligibilă conform POS mediu, numită Non Funding Gap - NFG.

Prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/29.12.2016, s-a stabilit în sarcina reclamantei o creanţă bugetară în valoare de 1.517.339,12 RON, reprezentând diferenţă contribuţie NFG ce nu a fost asigurată de către reclamantă pe parcursul executării contractului.

Împotriva acestui proces-verbal reclamanta a formulat contestaţie ce a fost respinsă prin Decizia 7366 din 13.02.2017 a Autorităţii de Management POS Mediu .

S-a reţinut în procesul-verbal de nereguli şi în decizia din contestaţie că, prin Notificarea nr. x/14.09.2016, AM POS Mediu a stabilit valoarea contribuţiei proprii ce incumba beneficiarului la suma de 28.985.282,54 RON, că beneficiarul a depus cereri de rambursare pe 0 doar în valoare de 25.709.400,79 RON din care valoarea acceptată de către AM POS Mediu a fost de 23.974.317,01 RON, existând astfel diferenţă până la suma de 28.985.282,54 RON, diferenţă ce reprezintă contribuţia NFG datorată de reclamantă.

Împotriva procesului-verbal de constatare a neregularităţilor şi a Deciziei din contestaţie reclamanta a formulat prezenta acţiune prin care a solicitat anularea acestora, arătând că contribuţia NFG a reclamantei a fost achitată în totalitate. A arătat reclamanta că în vederea executării obligaţiilor privind asigurarea contribuţiei proprii, a contractat un împrumut în valoare de 38.710.120 RON, din care suma de 38.699.280,02 RON s-a utilizat exclusiv în interesul executării proiectului.

În rejudecare, după casare, prin sentinţa nr. 17 din 15 februarie 2022 Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de reexaminare formulată de expert B. împotriva încheierii de şedinţă din 14 decembrie 2021.

Deopotrivă, a admis în parte acţiunea formulată reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene Bucureşti, a anulat în parte Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului de convergenţă nr. 101234/29.12.2016 precum şi Decizia nr. 7366/13.02.2017 emisă în soluţionarea contestaţiei, în sensul înlăturării obligaţiei de plată până la suma de 34.221,07 RON cu TVA, pe care a menţinut-o, obligând pârâtul să achite reclamantei suma de 14.731 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constând în 70 RON taxă de timbru şi 14.661 RON onorariu expert.

Împotriva soluţiei de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată a declarat recurs pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene şi, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că, în mod nelegal instanţa a dispus obligarea sa la plata sumei de 70 RON cu titlu de taxă de timbru, invocând dispoziţiile art. 45 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, conform cărora intimata - reclamantă ar putea fi îndreptăţită cel mult la jumătate din suma pretinsă, recurentul susţinând deopotrivă că nu a fost făcută dovada achitării acestei sume acordate cu titlu de taxă judiciară de timbru, astfel că, soluţia de obligare a sa la plata taxei judiciare de timbru este dată cu încălcarea prevederilor art. 45 alin. (2), (4) şi 5 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate în considerarea faptului că art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013, invocat de recurentă, reglementează cazurile şi procedura de restituire a taxelor judiciare de timbru către partea care le-a achitat, or, în speţă, intimata-reclamantă nu a solicitat restituirea taxei de timbru pe care a achitat-o, ci obligarea părţii care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum sunt reglementate la art. 451-455 din C. proc. civ., motiv pentru care nu sunt incidente prevederile art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013, mai ales că probele nu au fost administrate de către avocaţi sau consilieri juridici, în condiţiile art. 366-388 C. proc. civ., ci de către instanţă, conform art. 260 C. proc. civ.

Cheltuielile de judecată sunt reglementate de art. 451-455 C. proc. civ., şi reprezintă ansamblul sumelor de bani care trebuie să le suporte părţile în legătură cu activitatea procesuală. Cheltuielile de judecată au un conţinut complex, dat fiind că reprezintă sumele de bani suportate de părţi pe parcursul demersului judiciar iniţiat şi, care pot fi diverse, în funcţie de complexitatea şi amploarea activităţii procesuale.

Aminteşte instanţa de control judiciar că, potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezentei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Din textul de lege anterior menţionat rezultă că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii adverse, să îi plătească cheltuieli de judecată, acesta aplicându-se indiferent de obiectul litigiului ori de părţile implicate.

Prin urmare, se constată că temeiul acordării cheltuielilor de judecată constă în culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, culpă care nu se suprapune cu reaua-credinţă a părţii sau cu faptul că aceasta, într-o eventuală acţiune a sa, ar fi scutită de plata taxei judiciare de timbru, sau îndreptăţită la restituirea taxei, fiind indiferentă, sub aspectul cheltuielilor de judecată, atitudinea procesuală a celui care a pierdut procesul.

Astfel, ideea de culpă a părţii, care, prin atitudinea sa, a determinat partea potrivnică să intenteze o acţiune în realizarea dreptului, este o condiţie a acordării cheltuielilor de judecată.

Altfel spus, partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câştigătoare, deoarece, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancţiune procedurală pentru partea care a pierdut pricesul, ci acestea au şi rolul de a despăgubi partea care a câştigat procesul, care nu este vinovată de declanşarea activităţii judiciare.

Legiuitorul a apreciat că partea care a câştigat procesul are dreptul la acordarea sumelor de bani efectuate cu procesul purtat, sume ce urmează a fi suportate de către partea care a pierdut procesul şi care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

În speţă, cum contestaţia reclamantei a fost admisă, fie ea şi doar în parte, culpa procesuală aparţine pârâtului, astfel că, în mod corect prima instanţă a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariul de expert.

În ceea ce priveşte reducererea acestor cheltuieli de judecată, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care acţiunea reclamanei a fost admisă în parte, iar dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. dispun că în acest caz cheltuielile se acordă în proporţia admiterii, instanţa de fond a motivat corespunzător soluţia de acordare a cheltuielilor de judecată, reducând onorariul de expert de la suma de 15.000 RON, la suma de 14.661 RON, "proporţional cu măsura admiterii acţiunii", astfel cum a menţionat şi în considerentele hotărârii recurate.

Astfel, se constată că, în mod judicios, instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., reducând onorariul de expert, proporţional cu pretenţiile admise, obligând pârâtul la plata sumei de 14.731 RON, reprezentând onorariu de expert în cuantum de 14.661 RON şi 70 RON taxă de timbru.

În privinţa taxei judiciare de timbru, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 451 alin. (4) din C. proc. civ., ce prevăd că " nu vor putea fi însă micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru….".

În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât referitoare la cuantumul onorariului de expert, stabilit prin încheierea de şedinţă din 14 decembrie 2021, instanţa de recurs aminteşte că poate exercita controlul de nelegalitate numai sub aspectul verificării noţiunii de "culpă procesuală" şi a categoriilor de cheltuieli efectuate de părţi, ce pot fi incluse în categoria cheltuieli de judecată.

Astfel, verificând aceste aspecte Înalta Curte reţine că, în cauză, prima instanţă, reţinând culpa procesuală a pârâtului, l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată, fiind partea căzută în pretenţii. Suma stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată include onorariul de expert şi taxa de timbru, însă cuantumul onorariului de expert nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului, ce vizează exclusiv aspecte de nelegalitate.

Proporţionalitatea onorariului de expert cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de expert reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţei de fond, care nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3) - (4) şi art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanţei de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanţa care a pronunţat sentinţa recurată a cuantumului onorariului expertului care a întocmit raportul de expertiză judiciară nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de către instanţa de recurs.

Această critică nu vizează, deci, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra onorariului de expert solicitat.

Aşadar, aspectele vizând cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit în raport de criteriile la care fac referire dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu pot avea natura unor critici care să privească legalitatea hotărârii recurate, ele vizând chestiuni de temeinicie care exced limitelor în care instanţa de recurs analizează hotărârea, stabilite expres prin dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Această concluzie este în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura sesizării cu soluţionarea recursului în interesul legii, în cadrul căreia s-a reţinut că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. (…) Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..", această statuare putând fi extinsă şi în ceea ce priveşte onorariul de expert.

Prin urmare, critica recurentului referitoare la caracterul disproporţionat al onorariului de expert, nu poate fi primită, întrucât reprezintă o chestiune de temeinicie lăsată la aprecierea instanţei în faţa căreia s-a administrat proba.

În concluzie, Înalta Curte constată că, în speţă, prima instanţă a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale naţionale şi europene, de doctrină şi jurisprudenţă, în raport cu soluţia pronunţată pe fondul pricinii, astfel că recursul pârâtului Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene anterior Ministerul Fondurilor Europene urmează a fi respins, ca nefondat, criticile acestuia nefiind apte să conducă la reformarea hotărârii.

În ceea ce priveşte recursul promovat de recurenta B. - expert contabil judiciar desemnat în faţa primei instanţe, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. va examina mai întâi excepţia inadmisibilităţii acestuia, invocată atât de recurentul - pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, cât şi de intimata - reclamantă Acet S.A. în cadrul întâmpinărilor depuse la dosar, reţinând următoarele:

Prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, iar potrivit art. 458 C. proc. civ. căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.

Deopotrivă, art. 55 C. proc. civ. prevede că "Sunt părţi reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces."

Principiul legalităţii căilor de atac exclude examinarea unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situaţii şi în alte condiţii faţă de cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Ca atare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie stipulând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Prin urmare, dreptul de a exercita căile de atac este limitat prin dispoziţiile legale anterior citate, la părţile litigiului, acesta nefiind acordat şi altor participanţi la proces în condiţiile în care o astfel de îndrituire nu este expres prevăzută de lege.

Or, experţii nu sunt părţi ci participanţi în proces şi nici nu există un drept recunoscut expres de lege acestora de a ataca hotărârile judecătoreşti, în dosarele în care au fost desemnaţi pentru efectuarea expertizelor.

În consecinţă aceştia nu sunt în drept să exercite căile de atac de reformare împotriva hotărârilor judecătoreşti şi a încheierilor premergătoare în cauzele în care au fost desemnaţi în vederea efectuării lucrărilor de specialitate, legea neacordându-le legitimare procesuală activă pentru a putea recurge la aceste căi de atac.

Aşadar, expertul numit de instanţă nu are calitatea de "parte în proces", iar potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 "Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale."

În cauză, Înalta Curte reţine că recurenta, având calitatea de expert, a formulat recurs atât împotriva sentinţei nr. 17 din data de 15 februarie 2022, cât şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 14 decembrie 2021, prin care instanţa de fond, alături de alte măsuri, a stabilit onorariul definitiv pentru expertiza efectuată de doamna expert la suma de 15.000 RON, respingând cererea de reexaminare formulată de doamna expert, ce solicitase un onorariu în cuantum de 30.820 RON.

Potrivit art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, "Onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabileşte de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcţie de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului sau al specialistului."

În speţa dedusă judecăţii, expertiza a fost dispusă de prima instanţă, astfel că dezbaterile privind onorariul expertului pot avea loc până la pronunţarea sentinţei - C. proc. civ., ca de altfel şi O.G. nr. 2/2000 (art. 22 alin. (2), art. 23 şi art. 24) reglementând doar posibilitatea expertului de a cere majorarea onorariului faţă de cel provizoriu stabilit iniţial, fără a mai exista un temei procedural care să instituie o cale de atac împotriva încheierii de şedinţă prin care s-a stabilit onorariul definitiv.

Înalta Curte constată că prevederile legale invocate de recurentă în susţinerea recursului său şi în combaterea excepţiei, respectiv art. 339 şi 451 din C. proc. civ., nu reglementează explicit dreptul expertului judiciar de a formula o cale de atac împotriva sentinţei şi împotriva încheierilor interlocutorii care au dispus cu privire la onorariul de expert.

Conform art. 40 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, "Prevederile prezentei ordonanţe referitoare la expertiza tehnică judiciară se completează cu dispoziţiile privind expertiza din C. proc. civ. sau, după caz, din C. proc. pen.., în măsura în care prin această ordonanţă nu se dispune altfel."

Din dispoziţiile C. proc. civ. (art. 331 alin. (2) şi (3) şi art. 339 alin. (2)] şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000 (art. 22 alin. (2), art. 23 şi art. 24) rezultă că valorificarea oricăror pretenţii privitoare la onorariul expertului se poate face doar în faţa instanţei care a dispus administrarea probei cu expertiză. Acest aspect conduce la concluzia potrivit căreia experţii nu pot formula apel sau recurs împotriva unei încheieri sau hotărâri pronunţate în dosarul în care au efectuat raportul de expertiză.

Din economia reglementării, rezultă că expertul are doar posibilitatea de a uza de prevederile art. 339 alin. (2) din C. proc. civ., posibilitate exercitată deja de către expertul desemnat în cauză. Aşadar, dreptul expertului de a ataca hotărârea pronunţată de instanţa care l-a desemnat trebuie să fie recunoscut expres de lege, iar o asemenea recunoaştere nu există.

În concluzie, reţinând că recurenta B. nu este parte în proces, în calitate de expert fiind doar participant, deopotrivă, neexistând nici o normă legală care să reglementeze explicit dreptul expertului judiciar de a exercita o cale de atac împotriva sentinţei şi împotriva încheierilor interlocutorii ce au dispus cu privire la onorariul de expert, Înalta Curte, în temeiul art. 497 raportat la 458 din C. proc. civ., reţinând ca fiind întemeiată excepţia inadmisibilităţii, invocată de recurentul - pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene şi de intimata - reclamantă Acet S.A. Suceava, o va admite şi, pe cale de consecinţă, va respinge recursul promovat de recurenta B.-expert judiciar, ca inadmisibil.

Cum excepţia inadmisibilităţii primează, Înalta Curte nu va mai analiza criticile formulate de recurenta B. pe fondul recursului şi întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a încheierii de şedinţă din data de 14 decembrie 2021 şi a sentinţei nr. 17 din 15 februarie 2022 prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene anterior Ministerul Fondurilor Europene, ca nefondat şi recursul promovat de recurenta B.-expert judiciar, ca inadmisibil, cu consecinţa menţinerii hotărârilor atacate (Sentinţa nr. 17 din 15 februarie 2022 şi încheierea de şedinţă din data de 14 decembrie 2021), ca legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene anterior Ministerul Fondurilor Europene împotriva sentinţei nr. 17 din 15 februarie 2022 şi a încheierii de şedinţă din data de 14 decembrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul promovat de recurenta B.-expert judiciar împotriva sentinţei nr. 17 din 15 februarie 2022 şi a încheierii de şedinţă din data de 14 decembrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 octombrie 2022.