Judicial review of state secret declassification refusal under national security classification standards

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18 ianuarie 2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, anularea adresei x decizie nr. 40075 din 01.07.2016, emisă de Serviciul Român de Informaţii, prin care s-a respins cererea sa formulată cu referire la documentul (adresă) nr. x/07.12.2015, emis de pârât, document secret de stat, strict secret, precum şi anularea adresei x decizie de soluţionare a plângerii prealabile nr. 40351/22.08.2016. Totodată, reclamantul a solicitat declasificarea documentului şi punerea acestuia la dispoziţia sa.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3581 din data de 9 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, ca nefondată.

3. Cererea de completare a hotărârii

Prin cererea înregistrată la data de 8 martie 2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a formulat cerere de completare a sentinţei civile nr. 3581 din data de 9 octombrie 2017, apreciind că instanţa nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere ale acţiunii introductive de instanţă privind contestarea clasificării informaţiei ca secret de stat - strict secret, modul de atribuire a nivelului de secretizare precizat, contestarea conţinutului documentului emis de pârât, anularea acestuia (adresa din 7.12.2015).

4. Hotărârea pronunţată în soluţionarea cererii de completare

Prin sentinţa civilă nr. 2244 din data de 9 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 3581/09.10.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, ca neîntemeiată.

5. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţelor civile indicate anterior la punctele I.2 şi I.4. a declarat recursuri reclamantul A., ambele întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5.1. Prin recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 3581 din data de 9 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, recurentul a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât aceasta nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind anularea deciziei-adresă nr. x/07.12.2015, iar în subsidiar, admiterea cererii de chemare în judecată.

A invocat recurentul-reclamant ca motive de casare pe cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., opinând că ambele sunt incidente în calea de atac declarată. Se arată în criticile din recurs că prima instanţă a pronunţat sentinţa atacată prin raportare la prevederile Legii nr. 544/2001, considerând că documentul supus analizei de declasificare constituie excepţie de la dreptul la informaţie, şi, totodată, a respins proba cu interogatoriul pârâtului, reţinând, în concluzie, că reclamantul nu a făcut dovada condiţiilor impuse de art. 20 din H.G. nr. 585/2002 şi nici nu a probat greşita atribuire a nivelului informaţiilor sau caracterul abuziv al atribuirii nivelului.

A precizat recurentul-reclamant că nu cunoaşte conţinutul înscrisului, acesta fiind tocmai obiectul cererii, şi a citat din cauza CEDO Bucur şi Toma împotriva României, Hotărârea pronunţată în 8 ianuarie 2013, paragraful 111.

I se reproşează judecătorului fondului că nu a verificat existenţa autorizaţiilor impuse de lege, deşi reclamantul a formulat această apărare, susţinând, totodată, şi faptul că supravegherea unei persoane poate avea loc pentru o perioadă determinată, în baza unui mandat emis în condiţii restrictive de către ÎCCJ şi ale cărei rezultate pot fi folosite doar în cauze penale, cu obligaţia corelativă a instituţiei de a notifica persoana urmărită asupra exigenţei acestei ingerinţe asupra vieţii private.

Au fost redate prevederile art. 21 alin. (2), şi ale art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1991, afirmând recurentul A. că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra solicitării sale de desecretizare prin prisma acestor norme legale (fapt care, în opinia sa, determină nulitatea absolută a datelor culese, lipsirea acestora de efecte juridice, inclusiv de caracterul secret):

- modalitatea de culegere a informaţiilor, implicit acordul judecătorului ÎCCJ impus de textul art. 17 din Legea nr. 51/1991;

- dacă există vreo dispoziţie a conducătorului organului de stat cu atribuţii în materie de securitate naţională care să motiveze refuzul notificării reclamantului privind drepturile sau libertăţile ce i-au fost afectate prin activităţile autorizate, perioadele în care s-au desfăşurat şi dacă refuzul este proporţional cu încălcarea drepturilor sale;

- dacă pretinsele informaţii corespund nivelului de secretizare invocat, dacă informaţiile se sprijină pe probe şi dacă probele au fost obţinute conform pct. 1;

- dacă informaţiile privesc situaţiile enunţate limitativ la art. 3, în caz contrar nefiind vorba despre informaţii secret de stat, categoria strict secret.

A afirmat recurentul-reclamant că toate acestea sunt necesare pentru verificarea legalităţii dispoziţiei SRI, iar faţă de prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991, ce vorbeşte despre litigii penale, se susţine că nu este reglementată posibilitatea folosirii acestora în proceduri administrative şi nici pentru încălcarea drepturilor omului, fapt rezultând din prevederile art. 4 şi ale art. 23 din această lege.

Se mai susţine în calea de atac declarată în cauză că instanţa de fond a avut în vedere doar prevederile Legii nr. 544/2001, fără a analiza şi celelalte dispoziţii de drept material, respectiv Legea nr. 51/1991 şi Legea nr. 182/2002, citând art. 20 din acest ultim act normativ invocat, precum şi pe cele ale art. 24 alin. (5) din aceeaşi normă precitată, în care se arată că "se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcării legii, erorilor administrative, limitări ale accesului la informaţiile publice, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime."

Tot în cadrul cererii de recurs pe care a formulat-o în cauză, afirmă recurentul-reclamant că departamentul specializat pentru migraţie al MAI a punctat şi subliniat comportamentul său corespunzător (străinul se află în evidenţa IGI-Neamţ, în calitate de "activitate comercială". În timpul şederii, a avut o conduită corectă, a respectat regimul juridic al străinilor şi legile ţării,..."), întrebându-se, în acest context, care este temeiul juridic pentru solicitarea unei informări din partea S.R.L. şi acordarea informării de către acest serviciu, departamentul specializat pentru migraţie.

În concluzie, arată că toate aceste elemente de nelegalitate a dispoziţiei de secretizare nu au fost analizate de instanţa de fond, iar faţă de această situaţie, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

5.2. Prin recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 2244 din data de 9 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, recurentul-reclamant a invocat nulitatea absolută a hotărârii nr. 3581 din data de 9 octombrie 2017, pentru nemotivare, şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probatoriului solicitat.

A susţinut recurentul-reclamant că judecătorul fondului nu s-a pronunţat asupra niciunuia dintre elementele de nelegalitate invocate, astfel că nu şi-a îndeplinit rolul activ, ci s-a mulţumit a reţine că nu s-a făcut nicio dovadă în sprijinul solicitărilor din cererea de chemare în judecată.

A precizat recurentul A. că cererea sa nu a fost întemeiată exclusiv pe prevederile Legii nr. 544/2001, ci a avut în vedere şi reglementarea din cuprinsul Legii nr. 51/2001 şi al Legii nr. 182/2002, fiind redate în cererea de recurs, în tot sau în parte, dispoziţiile art. 7, art. 15, art. 17, art. 20, art. 21, art. 23-24 şi art. 28 din Legea nr. 182/2002, precum şi prevederile art. 11 din Legea nr. 51/1991. În lumina acestor norme legale, apreciază recurentul-reclamant că valoarea conţinutului adresei nr. x/07.12.2015 nu poate fi aceea de document secret.

Au fost redate, totodată, aspecte considerate relevante din jurisprudenţa CEDO (hotărârea pronunţată în cauza Rotaru contra României, la data de 4 mai 2000, hotărârea pronunţată în cauza Bucur şi Toma contra României, hotărârea Asociaţia "21 decembrie 1989" şi alţii contra României), iar în referire la cererea sa, a susţinut recurentul-reclamant că modul în care informaţiile au fost culese, mai exact nerespectarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 51/1991 determină nulitatea absolută a datelor culese, lipsirea acestora de efecte juridice. Art. 21 alin. (2) din aceeaşi lege arată fără echivoc faptul că informaţiile "culese" se "folosesc" în litigii penale, fiind prezentate ca probe pentru a putea fi combătute, iar legea nu reglementează posibilitatea folosirii acestora în proceduri administrative şi nici pentru încălcarea drepturilor omului, fapt rezultând din prevederile art. 4 şi ale art. 23 din Legea nr. 51/1991.

A mai susţinut recurentul-reclamant că prima instanţă nu a analizat refuzul din perspectiva legalităţii modalităţii de culegere a datelor, fiind solicitat instanţelor competente să se pronunţe asupra procedurii prin care pretinsele date, ce reprezintă informaţii secret de serviciu, ajung să devină secret de stat, strict secret.

A făcut trimitere recurentul A. la Decizia CCR nr. 26/2019, redând paragrafele 34, 132, 148 din cuprinsul acestei decizii, iar în final a afirmat că textul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 arată fără echivoc faptul că informaţiile "culese" se "folosesc" în litigii penale, fiind prezentate ca probe, pentru a putea fi combătute, iar legea nu reglementează posibilitatea folosirii acestora în proceduri administrative şi nici pentru încălcarea drepturilor omului, după cum rezultă din prevederile art. 4 şi ale art. 23 din aceeaşi lege.

Se susţine în calea prezentului recurs că toate aceste aspecte învederate în cuprinsul căii de atac nu au fost analizate de către prima instanţă.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimatul-pârât Serviciul Român de Informaţii, reprezentat de Oficiul Juridic - UM 0198 Bucureşti a solicitat respingerea celor două recursuri formulate de recurentul-reclamant A., ca nefondate, şi menţinerea, ca legale, a hotărârilor primei instanţe.

Raportat la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat intimatul-pârât că instanţa de fond a apreciat în mod corect probatoriul administrat în prezentul dosar, soluţia adoptată fiind în acord cu prevederile legale ce au incidenţă în cauză.

În privinţa celui de-al doilea motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată intimatul SRI că judecătorul fondului a reţinut cu deplină justeţe că "prin adresa nr. x/01.07.2016 de la fila x a respins plângerea prealabilă, refuzul fiind motivat, în esenţă, din perspectiva faptului că reclamantul nu face parte dintre persoanele care, potrivit legii, au acces la informaţiile solicitate . . . . . . . . . .", astfel că judecătorul fondului s-a pronunţat asupra cererii de anulare a deciziei-adresă contestate. În accepţiunea intimatului-pârât, declasificarea documentelor enumerate de către recurent nu poate fi efectuată la simpla cerere a acestuia ori a instanţei sau a altei autorităţi publice, deoarece situaţiile în care pot fi declasificate documente sunt prevăzute în mod expres şi limitativ în cuprinsul art. 20 din H.G. nr. 585/2002, recurentul-reclamant nefăcând dovada că se află într-una dintre aceste situaţii.

În opinia intimatului-pârât, modalitatea de reglementare a accesului la informaţiile clasificate permite celui interesat să ia cunoştinţă de conţinutul acestor informaţii, în condiţiile reglementate de Legea nr. 182/2002 (art. 30) şi de H.G. nr. 585/2002 (art. 178), iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că dreptul la divulgarea unor probe pertinente nu este absolut, într-o procedură judiciară concretă putând exista interese concurente, precum cele de securitate naţională, necesitatea protejării unor martori de represalii sau păstrarea secretă a unor metode ale poliţiei de cercetare a unor infracţiuni, toate acestea putând fi puse în balanţă cu drepturile părţilor.

De asemenea, a mai afirmat intimatul SRI că prin jurisprudenţa CEDO în legătură cu aplicarea art. 6 din Convenţie se recunoaşte în mod expres faptul că restricţionarea accesului la anumite probe ale dosarului poate fi justificată de interesul apărării securităţii naţionale. Totodată, a arătat că, în ipoteza în care probele administrate în dosar constituie informaţii clasificate secret de stat, dispoziţiile din Constituţie privind garanţiile unui proces echitabil trebuie interpretate prin coroborare cu dispoziţiile constituţionale privind dreptul la informare, citând, în acest sens, dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Constituţia României.

În referire la aserţiunea recurentului, potrivit căreia Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa recurată prin raportare la prevederile Legii nr. 544/2001, considerând că documentul supus analizei de declasificare constituie excepţie de la dreptul la informaţie, a arătat intimatul-pârât că instanţa a argumentat pe baza legislaţiei în vigoare decizia adoptată, făcând aplicarea prevederilor art. 20 din H.G. nr. 585/2002, coroborate cu art. 1 din Legea nr. 544/2001, iar trimiterile făcute de judecătorul fondului la acest act normativ nu exclud, de plano, celelalte norme cu incidenţă în materie.

În privinţa afirmaţiei recurentului-reclamant, potrivit căreia "instanţa nu a verificat existenţa autorizaţiilor impuse de lege, deşi această apărare a fost formulată", susţine intimatul SRI că nu-şi găseşte justificare în cauză, întrucât în litigiul de faţă nu s-a pus problema şi nu a avut ca obiect analiza unor posibile autorizaţii de restrângere a unor drepturi şi libertăţi.

Se arată prin întâmpinare că SRI este competent să desfăşoare activităţi de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale, ce au un caracter secret de stat, iar aceste informaţii pot fi comunicate numai în condiţiile legii conform art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1991.

În exercitarea atribuţiilor sale, SRI a prezentat toate documentele şi informaţiile relevante comunicate instituţiilor abilitate de lege, prin punerea la dispoziţia Curţii de Apel Bucureşti, în format clasificat, a adresei nr. x/07.12.2015, prin care a transmis către MAI-IGI date şi informaţii cu privire la neîndeplinirea de către cetăţeanul turc A. a condiţiilor pentru acordarea dreptului de şedere pe termen lung, întrucât prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea naţională.

În referire la menţionarea, de către recurent, a cauzei CEDO Rotaru contra României, a susţinut intimatul SRI că legislaţia în vigoare conferă suficiente garanţii de control a activităţii sale, iar instanţa de fond a motivat temeinic faptul că, şi în situaţia în care accesul liber la informaţie este garantat prin lege, tot legea este cea care permite ca în anumite situaţii acesta să fie restricţionat, iar în acest context, limitarea dreptului reclamantului la conţinutul adresei nr. x/07.12.2015 reprezintă o ingerinţă prevăzută de lege şi proporţională în raport cu scopul urmărit, respectiv protejarea securităţii naţionale.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 2244/2019, de completare a hotărârii iniţiale, a susţinut intimatul-pârât că motivele invocate în susţinerea căii de atac nu reprezintă altceva decât o trecere în revistă, într-o interpretare proprie, a unor dispoziţii legale şi a unor hotărâri CEDO, fără a îmbrăca forma unui recurs, astfel cum a fost reglementat de legiuitor.

Se mai arată că, potrivit prevederilor art. 444 C. proc. civ., o completare la hotărâre se poate face atunci când instanţa a omis a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu sau asupra unei cereri conexe ori incidentale, astfel că hotărârea iniţială poate fi doar completată, nu reanalizată.

În privinţa temeiului juridic al cererii formulate, a afirmat intimatul SRI că o astfel de cerere a fost în mod just respinsă ca neîntemeiată, informaţia clasificată încadrându-se în excepţiile de la dreptul de liber acces la informaţie, garantat de Constituţie şi de cadrul normativ naţional.

7. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurentul-reclamant a susţinut că sunt nefondate apărările intimatului-pârât, arătând că textul art. 425 C. proc. civ. face referire la obligativitatea nominalizării de către instanţa de fond a motivelor pentru care s-a respins cererea de chemare în judecată, această normă nefiind respectată de către prima instanţă, care, în analiza sa, nu s-a pronunţat asupra unor cauze de nulitate vădite, tratându-le ca simple argumente, şi nu a motivat în ce măsură şi de ce nu pot fi reţinute ca pertinente motivele de nulitate invocate.

În privinţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., afirmă recurentul-reclamant că poziţia exprimată de intimatul SRI, aceea că declasificarea nu poate fi realizată la simpla cerere a instanţei de judecată, încalcă prevederile constituţionale şi pe cele ale art. 6 din Convenţia EDO, iar faţă de textul art. 20 din H.G. nr. 585/2002 se arată că nu poate fi cunoscut cum se aplică unul sau altul dintre cazurile normei citate, în condiţiile în care nu se înfăţişează înscrisul.

Se precizează în răspunsul la întâmpinare că nu s-a pus problema autorizaţiilor din perspectiva dreptului penal, ci din perspectiva art. 17 din Legea nr. 51/1991, iar culegerea de informaţii a fost analizată din perspectiva actului de funcţionare al SRI (fapt ce determină nulitatea absolută a datelor culese, lipsirea acestora de efecte juridice, inclusiv de caracterul ales), fiind indicate o serie de elemente care, în opinia recurentului-reclamant, sunt necesare pentru verificarea legalităţii dispoziţiei SRI, în condiţiile în care MAI are propria divizie şi dreptul de a veghea asupra cetăţenilor străini aflaţi în România (art. 3 lit. b) pct. 2 din O.U.G. nr. 30/2007, coroborat cu dispoziţiile H.G. nr. 639/2007). Aceste elemente privesc modalitatea de culegere a informaţiilor, implicit acordul judecătorului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impus de textul art. 17, dacă există vreo dispoziţie a conducătorului organului de stat cu atribuţii în materie de securitate naţională care să motiveze refuzul notificării recurentului-reclamant privind drepturile sau libertăţile ce i-au fost afectate prin activităţile autorizate, perioadele în care s-au desfăşurat şi dacă refuzul este proporţional cu încălcarea drepturilor sale, dacă pretinsele informaţii corespund nivelului de secretizare invocat, dacă informaţiile se sprijină pe probe şi dacă probele au fost obţinute conform pct. 1, dacă informaţiile privesc situaţiile enunţate limitativ la art. 3, în caz contrar nefiind vorba despre informaţii secret de stat, categoria strict secret. În concluzie, susţine recurentul-reclamant că toate aceste elemente de nelegalitate a dispoziţiei de secretizare nu au fost analizate de către prima instanţă.

8. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 27 februarie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 16 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când cauza a fost amânată pentru data de 22 iunie 2022.

În cadrul şedinţei publice din data de 22 iunie 2022, consilierul juridic al intimatului-pârât a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2244 din data de 9 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, apreciind că acesta este nemotivat, criticile evocate neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28 iunie 2022 s-a dispus repunerea cauzei pe rol pentru punerea în discuţie, din oficiu, a excepţiei lipsei caracterului actual al interesului procesual al reclamantului A. în susţinerea recursului, având în vedere hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele de judecată în dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2019, fiind fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursurile declarate în cauză, prin prisma criticilor formulate, a motivelor de casare invocate şi a probelor administrate, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului declarat împotriva sentinţei nr. 3581/2017, invocată din oficiu, că este nemotivat recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 2244/2019, iar recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 3581/2017 este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

a) Asupra excepţiei lipsei de interes, invocată de instanţă din oficiu, se reţine caracterul său neîntemeiat, raportat la susţinerile recurentului-reclamant, expuse în notele scrise depuse la dosar la 08.09.2022, prin care acesta a subliniat că subzistă interesul de a obţine desecretizarea adresei nr. x/07.12.2015, pentru a putea folosi acest înscris ulterior, într-o eventuală cale a revizuirii îndreptate împotriva hotărârii judecătoreşti prin care i s-a refuzat definitiv dreptul de lungă şedere în România.

În atare condiţii, recurentul-reclamant dovedeşte menţinerea interesului său în soluţionarea prezentei cauze, chiar şi după pronunţarea hotărârii judecătoreşti de respingere a dreptului său de lungă şedere, soluţie întemeiată tocmai pe conţinutul adresei a cărei desecretizare este solicitată în dosarul de faţă.

b) În privinţa excepţiei nulităţii recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 2244/2019, pentru nemotivare, se reţine caracterul său întemeiat, întrucât calea de atac nu respectă rigorile normei procesuale, nefiind circumscrise criticile dezvoltate de recurent niciunui motiv de casare, dintre cele arătate în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, se mai reţine că prin sentinţa civilă nr. 2244/2019 s-a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 3581/2017, ca neîntemeiată, motivând prima instanţă că lipsurile reclamate în cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi suplinite în calea procedurală aleasă, întrucât instanţa de fond care a pronunţat hotărârea a cărei completare s-a cerut nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată ori aplicarea legii şi nici de a analiza fondul cauzei. Apreciind prima instanţă că aspectele regăsite în cererea de completare a hotărârii reprezintă, în realitate, critici de nelegalitate ale sentinţei nr. 3581/2017, a respins cererea de completare, ca neîntemeiată.

Recursul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe date în soluţionarea cererii întemeiate pe art. 444 alin. (1) C. proc. civ. nu cuprinde critici care să se refere la considerentele avute în vedere de judecătorul fondului, nu evidenţiază care sunt argumentele sale pentru care apreciază că cererea sa intră sub incidenţa art. 444 C. proc. civ.

Invocând drept temei al căii de atac declarate împotriva sentinţei civile nr. 2244/2017 prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant nu-şi motivează calea de atac prin raportare la dezlegările date de prima instanţă, pe care le supune controlului judiciar al instanţei superioare, astfel că, în absenţa oricăror critici care să combată punctual argumentele pentru care a respins prima instanţă cererea sa, un astfel de control judiciar nu poate fi exercitat.

În consecinţă, observând că susţinerile din recursul declarat împotriva sentinţei nr. 2244/2017 privesc, în realitate, modalitatea în care a fost soluţionată cererea sa prin sentinţa civilă nr. 3581/2017, iar faţă de soluţia din hotărârea de completare a dispozitivului nu au fost regăsite critici distincte, va admite excepţia nulităţii acestei căi de atac, invocată de intimatul-pârât Serviciul Român de Informaţii.

c) Pe fondul recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 3581/2017, a invocat titularul căii de atac motivele de casare reglementate prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Analizând hotărârea recurată din perspectiva normei de la art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurentul nu a arătat care sunt argumentele pentru care a apreciat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care s-a întemeiat sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, limitându-se doar să afirme că instanţa nu s-a pronunţat, respectiv nu a motivat şi cererea de anulare a deciziei-adresă contestate.

Înalta Curte reţine că judecătorul fondului a fost învestit cu cererea prin care s-a solicitat anularea adresei-decizie nr. 40075/01.07.2016, emisă de Serviciul Român de Informaţii, prin care s-a respins cererea reclamantului formulată cu referire la documentul (adresă) nr. x/7.12.2015, document secret de stat, strict secret, anularea acestui document şi desecretizarea sa, precum şi anularea adresei-decizie de soluţionare a plângerii prealabile nr. 40351/22.08.2016.

Respingând cererea ca neîntemeiată, prima instanţă a motivat că adresa nr. x/7.12.2015 conţine informaţii clasificate, nivelul de secretizare fiind strict-secret, fără ca vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 20 din H.G. nr. 585/2002 să fie incident, iar accesul liber la informaţiile de interes public, reglementat prin Legea nr. 544/2001 cunoaşte anumite restricţii, după cum se prevede şi în cuprinsul art. 31 din Constituţia României, context în care s-a reţinut că limitarea dreptului reclamantului la conţinutul adresei nr. x/07.12.2015 reprezintă o ingerinţă prevăzută de lege şi proporţională în raport cu scopul urmărit, respectiv protejarea securităţii naţionale.

Cele două adrese-decizii pe care le-a indicat recurentul-reclamant în cererea de chemare în judecată sunt emise ca urmare a solicitării persoanei interesate de declasificare a adresei nr. x/07.12.2015, adrese prin care acestuia i-a fost analizată plângerea prealabilă formulată împotriva acestui document şi contestaţia administrativă îndreptată împotriva adresei de răspuns la plângerea prealabilă.

În consecinţă, solicitarea de declasificare a documentului înregistrat sub nr. x/07.12.2015 a fost avută în vedere de către prima instanţă, iar analiza asupra cererii de declasificare a implicat, în mod corespunzător, şi analiza asupra adreselor-răspuns emise în calea administrativă urmată de titularul cererii.

Fiind pronunţată soluţia de respingere a cererii ca nefondată, instanţa de fond a avut în vedere întreg obiectul acţiunii judiciare, iar faţă de împrejurarea că nu au fost identificate temeiuri de drept care să atragă declasificarea informaţiilor solicitate de reclamant, au fost menţinute adresele-decizii emise de intimatul SRI ca fiind legale.

Prin urmare, nu se reţine în calea controlului judiciar o lipsă de motivare asupra cererii de anulare formulate în cauză, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, reţine Înalta Curte că argumentul referitor la nepronunţarea primei instanţe în sensul solicitat de reclamant, împreună cu toate celelalte critici regăsite în recursul declarat în cauză, se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

A pretins recurentul-reclamant că prima instanţă nu a verificat existenţa autorizaţiilor impuse de lege, deşi a fost formulată această apărare de către A., şi, totodată, nu s-a pronunţat asupra solicitării de desecretizare prin prisma încălcării art. 23 din Legea nr. 51/1991, fapt ce determină, în opinia titularului căii de atac, nulitatea absolută a datelor culese, lipsirea acestora de efecte juridice, inclusiv de caracterul secret.

Înalta Curte reţine că obiectul acţiunii judiciare nu priveşte cerinţa verificării autorizaţiilor impuse de lege, iar acţiunea în anulare act administrativ şi declasificare document secret de stat, strict-secret, nu s-a fundamentat pe o astfel de apărare, ce a fost formulată pentru prima dată prin răspunsul la întâmpinare. În consecinţă, instanţa competentă era ţinută a se pronunţa în limitele învestirii sale, adică prin raportare la motivele de fapt şi de drept din cererea de chemare în judecată.

A mai pretins recurentul-reclamant că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra solicitării de desecretizare prin prisma încălcării art. 23 din Legea nr. 51/1991, însă instanţa de control judiciar observă că invocarea unui astfel de temei de drept nu permite adresarea unei cereri către instanţa judecătorească, întrucât norma amintită prevede că "(1) Mijloacele de obţinere a informaţiilor necesare securităţii naţionale nu trebuie să lezeze, în niciun fel, drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale", iar la alin. (3) se arată că "Cetăţeanul care se consideră lezat în drepturile sau libertăţile sale prin folosirea mijloacelor prevăzute la alin. (1) poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale celor două camere ale Parlamentului."

Sfera de adresabilitate a persoanei vătămate către instanţele judecătoreşti, prin care se poate reclama o lezare a drepturilor sau libertăţilor sale fundamentale ca urmare a activităţilor specifice culegerii de informaţii efectuate de organele de informaţii sau de cele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, este limitată, potrivit art. 22 lit. b) şi c) din Legea nr. 51/1991, la cererile formulate în condiţiile Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare precum şi pentru repararea daunelor materiale şi morale suferite, potrivit legii civile.

Deşi a invocat reclamantul în cererea de chemare în judecată prevederile art. 2 alin. (2), ale art. 5 şi ale art. 13 din Legea nr. 677/2011, aceste temeiuri de drept sunt formale, în lipsa oricăror motive de fapt care să sprijine indicarea respectivelor norme de drept.

Totodată, se reţine că prezentul litigiu nu are ca obiect acordarea de despăgubiri materiale şi morale pentru vreun prejudiciu clamat de recurentul A..

Cât priveşte pretinsa lipsă de răspuns la incidenţa articolului 21 din Legea nr. 51/1991, Înalta Curte reţine că cerinţele din acest text normativ se referă la "datele şi informaţiile de interes pentru securitatea naţională, rezultate din activităţile autorizate", iar potrivit art. 17 din aceeaşi lege, este urmată o procedură de autorizare a acestor activităţi, în anumite condiţii circumstanţiate în prevederile art. 13-21 din Legea nr. 51/1991, însă cererea recurentului-reclamant de declasificare a adresei nr. x/07.12.2015 nu poate avea o justificare întemeiată pe prevederile art. 21 din Legea nr. 51/1991, acest text legal neputând avea efecte care să determine înlăturarea clasificării informaţiilor secret de stat, nivelul strict-secret, în nicio circumstanţă dintre cele menţionate de recurent în calea sa de atac. Chestiunea nulităţii datelor culese ori lipsirea acestor date de efecte juridice, pe care recurentul o antamează în scopul verificării legalităţii dispoziţiei SRI, excede obiectului prezentei cauze, astfel cum acesta se regăseşte în cererea sa de chemare în judecată.

A mai susţinut recurentul-reclamant, în acţiunea sa judiciară, că nu i s-a arătat decât generic care sunt prevederile din Legea nr. 51/1991 pe care intimatul SRI le-a avut în vedere, aspect nereal, după cum se observă din cuprinsul adresei nr. x/01.07.2016, în care sunt menţionate prevederile art. 10 şi 12 din Legea nr. 51/1991.

În privinţa temeiurilor de drept cuprinse în Legea nr. 182/2002, a susţinut recurentul-reclamant că prima instanţă nu a analizat incidenţa prevederilor art. 20 şi ale art. 24 alin. (5) din acest act normativ în cererea sa, adresată instanţei judecătoreşti competente. Deşi în cererea de chemare în judecată reclamantul a indicat generic prevederile Legii nr. 182/2002, fără a arăta sub ce aspect consideră că ar fi fost incidentă vreo dispoziţie legală din cuprinsul acestui act normativ, arată ulterior, în calea recursului, că nu a avut în vedere instanţa de fond normele legale arătate anterior, invocate pentru prima dată în cuprinsul răspunsului la întâmpinare depus la dosarul de fond.

Potrivit art. 20 din Legea 182/2002 "Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au clasificat informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestaţia va fi soluţionată în condiţiile legii contenciosului administrativ."

Această cale de atac a fost urmată de recurentul-reclamant în faţa organului emitent al documentului clasificat, ce i-a răspuns solicitării de declasificare, fapt ce a constituit premisa formulării prezentului litigiu. Este, evident, formală invocarea acestui text de lege, în condiţiile în care titularul contestaţiei administrative a uzat de dreptul conferit de art. 20 din Legea nr. 182/2002, astfel că nu se relevă nicio vătămare în legătură cu norma la care face referire.

Înalta Curte observă că cererea recurentului-reclamant, adresată intimatului-pârât în procedura administrativă, a fost examinată şi din perspectiva prevederilor Legii nr. 51/1991 şi ale Legii nr. 182/2002, regăsindu-se temeiuri din aceste acte normative în cuprinsul adresei nr. x/01.07.2016, prin care instituţia emitentă şi-a motivat refuzul său de declasificare a documentului înregistrat sub nr. x/07.12.2015.

În privinţa dispoziţiilor de la art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002, Înalta Curte observă că recurentul-reclamant nu a făcut altceva decât să menţioneze acest text legal în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, fără a dezvolta vreun argument care să susţină pretinsa exceptare de la clasificare a informaţiilor menţionate în cuprinsul adresei nr. x/07.12.2015.

Înalta Curte reiterează că este de esenţa controlului judiciar ca, în analiza criticilor din recurs, să fie avută în vedere cauza juridică a cererii de chemare în judecată, adică fundamentul juridic pe care îşi întemeiază partea obiectul cu care a învestit instanţa.

În raport de limitele cauzei juridice arătate de reclamant în acţiunea sa judiciară, reţine Înalta Curte că niciunul dintre argumentele în fapt invocate de titularul cererii nu se pliază pe temeiul de drept indicat ulterior, reprezentat de prevederile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002.

Solicitarea de declasificare a informaţiilor cuprinse în adresa nr. x/07.12.2015 a fost examinată de prima instanţă în raport de normele incidente ce reglementează o astfel de procedură, cuprinse în H.G. nr. 585/2002.

Înalta Curte reţine că procedura de declasificare este reglementată de prevederile art. 19 şi art. 20 din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, iar contestaţia împotriva clasificării informaţiilor se exercită în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 182/2002, aceasta putând fi formulată de orice persoană fizică sau juridică română împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare, şi se soluţionează în condiţiile legii contenciosului administrativ. Procedura de declasificare implică existenţa unei solicitări motivate a emitentului, după cum se prevede în cuprinsul art. 24 din Legea nr. 182/2002 şi art. 19 din H.G. nr. 585/2002, iar prin dispoziţiile art. 20 din H.G. nr. 585/2002 s-au reglementat condiţiile legale în care documentele pot fi declasificate, respectiv: "(1) Informaţiile se declasifică dacă:

a) termenul de clasificare a expirat;

b) dezvăluirea informaţiilor nu mai poate prejudicia siguranţa naţională, apărarea ţării, ordinea publică, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deţinătoare;

c) a fost atribuit de o persoană neîmputernicită prin lege.

(2) Declasificarea sau trecerea la un alt nivel de secretizare a informaţiilor secrete de stat se realizează de împuterniciţii şi funcţionarii superiori abilitaţi prin lege să atribuie niveluri de secretizare, cu avizul prealabil al instituţiilor care coordonează activitatea şi controlul măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor clasificate, potrivit competenţelor materiale.

(3) Emitenţii documentelor secrete de stat vor evalua periodic necesitatea menţinerii în nivelurile de secretizare acordate anterior şi vor prezenta împuterniciţilor şi funcţionarilor superiori abilitaţi prin lege să atribuie niveluri de secretizare, propuneri în consecinţă.".

Raportat la aceste prevederi legale imperative, în mod corect instanţa de fond a constatat că, în ceea ce priveşte adresa SRI nr. x/07.12.2015, document secret de stat-strict secret, prin cererea adresată autorităţii publice reclamantul nu s-a raportat la niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 20 din H.G. nr. 585/2002 care să justifice declanşarea procedurii de declasificare de către emitent conform art. 19 H.G. nr. 585/2002.

Acest aspect a fost reţinut corect de către prima instanţă, nefiind suficient a se arăta în cuprinsul cererii de chemare în judecată că se contestă clasificarea informaţiei ca secret de stat-strict secret şi modul în care s-a atribuit nivelul de secretizare precizat. De altfel, şi în răspunsul la contestaţia administrativă formulată împotriva adresei nr. x/01.07.2016, emisă de SRI, s-a arătat că nu a fost identificat temeiul legal pentru declasificarea informaţiilor solicitate de petentul A., iar în cererea de chemare în judecată, acesta s-a limitat în a relua conţinutul contestaţiei administrative, fără a preciza care dintre ipotezele reglementate de art. 20 din H.G. nr. 585/2002 este incident şi care sunt argumentele pe care se sprijină cererea sa.

În atare condiţii, reţine Înalta Curte că susţinerile recurentului nu sunt de natură, în raport de obiectul cauzei, să conducă la nelegalitatea refuzului de declasificare a documentelor în cauză, întocmite în procedura soluţionării cererii de acordare a dreptului de şedere pe termen lung, care se desfăşoară în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, fiind justificat refuzul intimatului-pârât de declasificare, în raport de prevederile art. 19 şi art. 20 din H.G. nr. 585/2002.

Cât priveşte argumentul recurentului-reclamant, referitor la faptul că nu cunoaşte conţinutul înscrisului a cărui declasificare a solicitat-o, Înalta Curte reţine că nu poate constitui un temei care să justifice declasificarea împrejurarea că informaţiile respective nu au fost aduse la cunoştinţa celui interesat, întrucât legea permite accesul la informaţii secrete de stat, în condiţiile art. 33 şi următoarele din H.G. nr. 585/2002, cu respectarea principiului necesitaţii de a cunoaşte, pentru persoanele care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare al informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

Recurentul reclamant a invocat direct în calea de atac jurisprudenţa CEDO reflectată în Hotărârea pronunţată în 8 ianuarie 2013 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Bucur şi Toma împotriva României, însă această cauză privea situaţia unui fost angajat al serviciului român de informaţii, care a invocat nerespectarea libertăţii de exprimare prin condamnarea sa penală ca urmare a divulgării unor informaţii clasificate "strict secrete" (art. 10 din Convenţie), precum şi încălcarea dreptului său la un proces echitabil (art. 6 din Convenţie), ceea ce diferă în mod considerabil de situaţia premisă din prezenta cauză.

Aceasta deoarece, trimiterile recurentului-reclamant la cauza Bucur şi Toma contra României s-au făcut din perspectiva susţinerii criticilor recurentului-reclamant referitoare la verificarea autorizaţiilor impuse de lege, aspect care a fost cenzurat în calea controlului judiciar, ca nefăcând parte din cauza juridică a cererii de chemare în judecată, reprezentând o apărare nouă, expusă în afara limitelor învestirii instanţei de fond.

În consecinţă, criticile formulate de recurentul-reclamant în cuprinsul recursului îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 3581/2017 nu sunt întemeiate, astfel că ele nu pot conduce la reformarea hotărârii judecătoreşti atacate în cauză.

2. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele anterior arătate, cu aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes în susţinerea recursurilor declarate împotriva sentinţelor civile nr. 3581/9.10.2017 şi 2244/9.09.2019, va admite excepţia nulităţii recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 2244/2019, anulând acest recurs ca nemotivat, şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3581 din data de 9 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, menţinând hotărârea atacată astfel cum a fost pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes a reclamantului A. în susţinerea recursurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 3581 din data de 9 octombrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 2244 din data de 9 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2244 din data de 9 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, invocată de intimatul - pârât Serviciul Român de Informaţii

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2244 din data de 9 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nemotivat.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3581 din data de 9 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2022.