Asset control under Law 115/1996: burden of proof for rebutting the constitutional presumption of lawful acquisition of wealth

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

1.1. Prin Raportul de evaluare nr. x/2.12.2013, întocmit de Agenţia Naţională de Integritate ("ANI", "Agenţia"), s-a dispus sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor din cadrul Curţii de Apel Timişoara, în vederea începerii acţiunii de control şi constatării diferenţei semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind averea deţinută de persoana cercetată A., lucrător vamal în cadrul Direcţiei Regionale Operaţiuni Vamale Timişoara - Biroul Vamal Moraviţa, perioada supusă evaluării respectării regimului declarării averii fiind cuprinsă între 2000 - 31 decembrie 2010.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Timişoara la data de 14 ianuarie 2014, sub nr. x/2013.

1.2. Prin Ordonanţa nr. 1 din 5 februarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a admis sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate cu privire la persoana cercetată A. şi a trimis cauza spre soluţionare Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru controlul averii persoanei cercetate.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 4 mai 2016, sub nr. x/2016.

1.4. Prin sentinţa civilă nr. 221 din 28 septembrie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis sesizarea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, a constatat că pârâţii A. şi B. au dobândit nejustificat suma de 190.786,14 RON şi a obligat pârâţii la plata în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 190.786,14 RON, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

1.5. Prin decizia nr. 3264 din 12 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursurile declarate de pârâţii A. şi B., a casat sentinţa civilă nr. 221 din 28 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

1.6. Cauza a fost înregistrată în rejudecare pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 martie 2020, sub nr. x/2016*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 200 din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis sesizarea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, a constatat că pârâţii A. şi B. au dobândit nejustificat suma de 190.786,14 RON şi a obligat pârâţii la plata în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 190.786,14 RON, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 200 din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii A. şi B., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea constatării faptului că averea dobândită de titularii recursului este una licită.

Au apreciat recurenţii-pârâţi că este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât le-a fost încălcat dreptul la apărare în faţa primei instanţe şi nu a fost respectat principiul contradictorialităţii, aceste neregularităţi procedurale fiind sancţionate cu anularea hotărârii pronunţate în atare condiţii.

Consideră recurenţii-pârâţi că se încadrează în acest motiv de casare faptul că prima instanţă, cu ocazia rejudecării, nu a pus în discuţie şi nu a analizat prezumţia dobândirii licite a averii şi, în mod implicit, nu a pus în discuţia părţilor respectarea principiului contradictorialităţii, răsturnând, prin procedura parcursă, sarcina probei, încălcând prevederile constituţionale anterior menţionate, precum şi deciziile CCR şi deciziile ICCJ, dând o altă interpretare acestor noţiuni, având la bază doar susţineri şi calcule trunchiate şi eronate ale reclamantei ANI, în condiţiile în care nu a fost efectuată dovada vreunei condamnări penale sau contravenţionale în măsură să poată răsturna sarcina probei.

S-a mai susţinut în calea recursului că prima instanţă, cu nesocotirea prevederilor art. 22 C. proc. civ. şi a prevederilor Convenţiei EDO privind dreptul la apărare şi la un proces echitabil, a înlăturat probele administrate, cererile de probatorii ale pârâtei-recurente, fără a motiva propriu-zis, cu claritate şi pertinenţă, măsura dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil.

O altă critică pe care recurenţii-pârâţi au învederat-o în cererea lor de recurs este cea referitoare la faptul că, la termenul din 6 iulie 2020, instanţa de fond a dispus închiderea cercetării judecătoreşti şi a dat cuvântul în dezbaterea fondului, deşi la dosar a fost depusă o cerere de amânare din partea pârâţilor, prin care se susţinea că, din motive obiective, justificate prin înscrisuri doveditoare, se aflau în imposibilitate de a se prezenta la termenul stabilit în vederea judecării cauzei, iar reprezentantul Ministerului Public, prezent la acel moment, a fost de acord cu amânarea cauzei. Susţin recurenţii-pârâţi că, în condiţiile în care s-ar fi admis cererea lor de amânare, ar fi avut posibilitatea să solicite administrarea probatoriului necesar în vederea dovedirii caracterului licit al dobândirii averii lor, făcând trimitere la declaraţia dată de numitul C., tatăl pârâtei B., referitoare la donarea către persoanele cercetate a sumei de bani necesară pentru achiziţionarea terenului în suprafaţă de 40.000 mp.

Au concluzionat recurenţii-pârâţi că judecătorul fondului a nesocotit în mod flagrant dispoziţiile instanţei supreme, statuate în decizia nr. 3264/2019, aducând atingere, astfel, dreptului lor la apărare, prin respingerea cererii de amânare, ce a condus la imposibilitatea de a propune probe prin care să dovedească netemeinicia susţinerilor potrivit cărora o mare parte din averea lor este nejustificată.

În argumentarea criticilor încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut recurenţii-pârâţi, în esenţă, că prezumţia dobândirii licite a averii, stabilită de art. 44 alin. (8) din Constituţie, este o prezumţie legală relativă, ce poate fi combătută prin proba contrară, sarcina probei revenind reclamantei ANI, iar probatoriul administrat în cauză, în vederea răsturnării acestei prezumţii, trebuie să garanteze respectarea tuturor drepturilor procedurale pentru deţinătorii bunurilor.

Pornind de la aceste cerinţe, au subliniat recurenţii-pârâţi că prima instanţă, cu încălcarea normelor de procedură şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material, a dat o altă destinaţie sumelor de bani încasate cu titlu de salarii (230.954 RON), din care sumele ridicate din conturile personale, în perioada cercetată, în cuantum de 163.316 RON, au fost calificate de instanţă ca fiind necesare procurării de hrană, îmbrăcăminte, plată utilităţi, cheltuieli legate de gospodărie, etc., fără să existe măcar o probă care să susţină contrariul, care să confirme că măcar 100 RON din aceste sume au avut această destinaţie; a înţeles prima instanţă să înlăture declaraţia pe proprie răspundere care atesta împrumutul acordat de părinţii lui B., în sumă de 75.000 euro, declaraţie dată în faţa notarului public; au fost înlăturate şi/sau eronat interpretate în mare măsură probele administrate constând în declaraţiile unor martori, precum şi înscrisuri în susţinere, extrase de carte funciară, titluri de proprietate, dându-se o eficienţă sporită raportului întocmit de ANI şi raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, care nu a ţinut seama de probele administrate, îndeosebi de declaraţia lui C..

În privinţa autoturismelor achiziţionate în perioada cercetată, arată recurenţii-pârâţi că au fost toate second-hand, nedepăşind suma de 10.000 euro, având loc vânzări succesive, la perioade mai lungi sau mai scurte de timp, însă din sume de bani provenind din salarii şi/sau venituri ale familiei, conform probelor administrate. Au criticat recurenţii-pârâţi faptul că evaluarea a avut în vedere calcule scoase din context, raportate doar la perioada anilor 2000-2010, ca perioadă cercetată, şi a reiterat considerentele cuprinse în Decizia CCR nr. 85/1996.

În privinţa achiziţiei terenului extravilan din Giroc-Timişoara, din anul 2005, au susţinut recurenţii-pârâţi că instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că aceştia locuiau cu părinţii lui B., iar la achiziţia celor două terenuri în suprafaţă de 20.000 mp fiecare, ambii recurenţi aveau o vârstă de aproape 50 de ani, o vechime în muncă de mai bine de 25 de ani la locurile de muncă indicate şi contribuţie la valorificarea terenurilor agricole deţinute de aceştia şi de părinţii lui B..

Pentru a susţine că suma de 75.000 euro provine de la C., au arătat recurenţii-pârâţi că acesta a deţinut terenuri agricole, conform adeverinţei nr. x/17.10.2016, emisă de Primăria oraşului Nădlac, în suprafeţe de 8.99 ha în perioada 1995-1996, iar în anul 2000-16 ha. Au mai indicat recurenţii deţinerea în 2001 a suprafeţei de 16 ha, în perioada 2002-2005,a suprafeţei de 29.50 ha, iar potrivit adeverinţei nr. x/19.12.2013 a Primăriei Nădlac, aceeaşi persoană fizică figura cu teren arabil în suprafaţă de 25,83 ha, din care 16,84 ha în arendă, făcând trimitere la titlurile de proprietate din 1996 şi din anul 2002, în virtutea cărora a dobândit 2 ha teren arabil, respectiv 5,3 ha teren arabil, ambele pe raza localităţii Nădlac.

În privinţa lui D., au susţinut recurenţii că aceasta deţinea, împreună cu alte două persoane, suprafaţa de 259.200 mp în extravilanul localităţii Nădlac, conform extraselor de carte funciară depuse la dosar, în 2002 a intrat în posesia unei suprafeţe de teren de 1000 mp, conform titlului de proprietate nr. x, şi, în acelaşi an, prin titlul nr. 31.363, a dobândit în coproprietate, alături de alte două persoane, suprafaţa de 7,96 ha, iar prin titlul 135143, tot în anul 2002, în coproprietate alături de alte două persoane, a dobândit suprafaţa de 9 ha şi 9800 mp, toate terenurile fiind situate în extravilanul localităţii Nădlac.

Din depoziţiile martorilor a rezultat că aceste suprafeţe de teren au fost cultivate cu cereale pe toată perioada cercetată, obţinând venituri din această activitate.

Pentru imobilul din Timişoara, achiziţionat în anul 2003, pentru care a reţinut instanţa de fond că recurenţii nu ar fi dovedit că deţineau la acea dată suma de 20.000 RON, echivalentul a 5600 euro, au susţinut E. faptul că au înregistrat în anul 2002 un venit provenit din salarii în cuantum de 24.397 RON (5.982,58 euro), au achiziţionat un vehicul şi apoi l-au vândut, suma de 24.397 RON (6.505,86 euro) reportându-se pentru anul 2003, la care s-au adăugat sumele din salarii de 11.597 RON (3.089,86 euro), astfel că a rezultat suma de 35.984 RON (9.595,73 euro), iar cheltuielile au fost în cuantum de 20.000 RON (4.904, 36 euro), reprezentând contravaloarea apartamentului achiziţionat prin contractul nr. x/22.01.2003, precum şi plăţi diverse, conform extraselor F., rezultând suma totală de 26.880,62 RON (7.168,16 euro). În consecinţă, arată recurenţii că în urma deducerii cheltuielilor din suma reprezentând contravaloarea veniturilor obţinute rezultă un plus de 9.103,38 RON (2.427,56 euro) numai aferent anului 2003, la care, dacă se reportează şi soldul anului 2002, rezultă un rest după achiziţia imobilului din Timişoara ce depăşeşte cu mult suma imputată, ca echivalent al imobilului achiziţionat.

Se mai susţine de către recurenţii-pârâţi că instanţa de fond a dat o destinaţie eronată sumelor primite cu titlu de salarii de către cei doi soţi şi ridicate în numerar, reţinând că acest cuantum, de 163.316,14 RON, a fost necesar întreţinerii familiei, în pofida faptului că recurenţii locuiau împreună cu părinţii lui B., cheltuielile cu utilităţile fiind suportate de aceştia, astfel că procentul la care se puteau ridica aceste cheltuieli nu depăşea 20% din veniturile soţilor Gubic.

Or, în aceste concluzii, a fost afectată în mod nelegal, în accepţiunea recurenţilor-pârâţi, suma de 163.316,14 RON, cu titlu de cheltuieli destinate întreţinerii familiei, fără a fi arătate probele pe care intimata-reclamantă ANI şi-a întemeiat prezumţia. Reluând ample consideraţii de ordin teoretic, deja expuse în argumentele precedente, critică recurenţii-pârâţi faptul că intimata ANI s-a limitat doar la indicarea şi depunerea unor extrase de cont prin care se atesta efectuarea unor retrageri de numerar, pe care ulterior le-a calificat ca fiind sume cheltuite, utilizate în alte scopuri decât cele menţionate de E., respectiv pentru achiziţia în acea perioadă a unor bunuri mobile sau pentru a completa plăţi pentru bunuri imobile.

Au revenit recurenţii-pârâţi la argumentul privitor la faptul că locuiau în perioada supusă controlului în casa părinţilor lui B., aceştia fiind cei care s-au ocupat şi au suportat cheltuielile de întreţinere şi alimentaţie, ajutaţi fiind şi de fiica lor, B.. Se susţine că, neputând proba un fapt negativ, acela că nu au fost utilizate sumele retrase din conturile bancare pentru procurarea de alimente şi cele necesare traiului, sarcina inversă a probei îi revenea intimatei-reclamante ANI, care, în cauză, nu a dovedit contrariul.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâţii A. şi B., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În combaterea criticilor subsumate motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut intimata ANI că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu a fost depusă nicio dovadă a lipsei mijloacelor financiare invocate de recurentul A. iar în ceea ce o priveşte pe B., a reţinut că înscrisurile anexate cererii nu aveau legătură cu termenul de judecată pentru care a solicitat amânarea, astfel că nu s-a făcut dovada imposibilităţii de prezentare personal sau prin intermediul unui apărător ales.

A mai susţinut intimata ANI că au fost respectate dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ., dându-li-se recurenţilor-pârâţi posibilitatea de a depune concluzii scrise în termenul de amânare a pronunţării.

Totodată, a arătat intimata ANI că pretinsele critici ale recurenţilor referitoare la încălcarea dreptului la apărare sunt, în realitate, nemulţumiri privind modalitatea de interpretare a probelor de către prima instanţă, probe aflate la dosarul cauzei, inclusiv cele depuse în faţa ÎCCJ în primul ciclu procesual

În privinţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a menţionat intimata-reclamantă că intenţia legiuitorului prin instituirea acestei reglementări de evaluare a averii este aceea de a permite efectuarea unui control efectiv al averilor persoanelor care se află în exercitarea unei funcţii publice, verificare ce nu se poate limita doar la analiza declaraţiei de avere depusă de persoanele în cauză, conformitatea acestora cu realitatea fiind stabilită tocmai ca urmare a controlului efectuat de ANI, cu luarea în considerare a tuturor veniturilor obţinute de persoana respectivă în perioada supusă controlului.

Faptul că, în apărarea sa, recurentul-pârât a invocat că a primit sume de bani de la terţe persoane, nu trebuie privit şi acceptat ca atare de către instanţa judecătorească, doar prin prisma prezumţiei de dobândire licită a averii, prezumţia având un caracter relativ, fiind răsturnată prin evaluarea efectuată de ANI şi de către comisia de cercetare a averilor.

În referire la invocarea, de către recurenţi, a prevederilor art. 44 alin. (9) din Constituţia României, afirmă intimata ANI că ele nu pot fi aplicate în mod trunchiat, fiind necesar a se observa şi prevederile alin. (8) ale aceluiaşi articol, ce interzic confiscarea averii dobândite licit, noţiunea de liceitate fiind mai largă decât cea de contravenţie sau de infracţiune, iar din cuprinsul Legii nr. 115/1996 rezultă că această confiscare intervine doar în cazul în care dobândirea averii nu poate fi justificată.

A recapitulat intimata ANI în cuprinsul întâmpinării bunurile imobile ce au fost dobândite de către E. de la persoane care nu au calitatea de rude sau membri de familie, iar persoana cercetată a declarat că a primit de la socrii săi suma de 60.000-65.000 euro (de-a lungul evaluării s-a susţinut că suma era de 75.000 euro) cu care a achiziţionat terenurile de pe raza comunei Giroc. Arată intimata ANI că în mod corect prima instanţă nu a valorificat aceste susţineri ale recurentului-pârât, întrucât, din adeverinţa nr. x/18.10.2016 emisă de G., reiese că C. ar fi obţinut venituri din aducerea în folosinţă a terenului agricol sub formă de dividende, în sumă de 2.383 RON, împreună cu un alt asociat, începând cu anul 2013, deşi terenul era achiziţionat din anul 2005, iar adeverinţa nr. x/17.10.2016 a Primăriei oraşului Nădlac, în care se arată că numitul C. a figurat în perioada 2002-2005 cu suprafaţa de 29,50 ha, nu confirmă susţinerea posibilităţilor financiare ale acestei persoane, de o asemenea manieră încât să-i permită acestuia să doneze recurentului suma de75.000 euro.

Mai arată intimata ANI că prima instanţă a reţinut corect că titlurile de proprietate pentru terenurile dobândite de părinţii lui B. nu sunt în măsură să facă dovada veniturilor ce ar fi fost obţinute din cultivarea acestor terenuri.

A reiterat intimata-reclamantă ANI concluziile sale privind dobândirea de către persoanele cercetate a bunurilor imobile constând în terenurile donate de către C. către B., cota parte de 1/2 din imobilele înscrise în CF x şi 9136, ambele din Nădlac, achiziţionată de A. de la mama sa, H., prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/2006, iar cealaltă cotă, de 1/2, prin certificatul de moştenitor nr. x/19.10.2006, terenul intravilan în suprafaţă de 820 mp situat în Nădlac, strada x nr. 103, judeţul Arad, transmis fără achitarea preţului, conform declaraţiilor persoanelor I. şi J., însă aceste declaraţii sunt în contra unor menţiuni cuprinse în înscrisul autentic în care se menţionează preţul de 33.528 RON, ce reprezintă o cheltuială a persoanelor cercetate în perioada de referinţă. În privinţa veniturilor obţinute din exploatarea terenurilor agricole, se afirmă că în mod corect prima instanţă nu le-a luat în considerare, nefiind dovedite.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor formulate, a motivelor de casare invocate şi a probelor administrate, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Criticile recurenţilor-pârâţi, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au vizat, în esenţă, greşita soluţionare, de către prima instanţă, a cererii de amânare a judecăţii, formulată de A. şi B., o astfel de soluţie plasându-i pe cei doi pârâţi, în opinia lor, în imposibilitatea de a propune probe prin care să dovedească netemeinicia susţinerilor potrivit cărora o mare parte din averea dobândită de aceştia este una nejustificată.

Înalta Curte observă că la dosarul de fond, în rejudecare după casare, au fost depuse două cereri de amânare a judecăţii cauzei pentru un alt termen decât cel din data de 6.07.2020, cererea intimatului A. fiind motivată pe împrejurarea că doreşte să îşi angajeze un apărător ales, neputând realiza acest lucru până la primul termen stabilit în cauză, din pricina unor constrângeri financiare, iar intimata B. a motivat cererea sa de amânare pe ivirea unor motive medicale, ce o împiedicau să fie prezentă la acelaşi termen.

În deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că niciunul dintre intimaţi nu a făcut dovada existenţei unor motive excepţionale care să conducă la amânarea judecăţii, astfel că nu se impunea acordarea unui nou termen în cauză.

Potrivit prevederilor art. 222 C. proc. civ., "(1) Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.

(2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise."

Cererea de amânare formulată de recurentul-intimat A. nu a fost însoţită de înscrisuri care să dovedească împrejurarea excepţională în care pretinde că s-ar fi aflat, aceea de imposibilitate de angajare a unui apărător ales, cauzată de lipsuri financiare, nefiind suficiente doar simplele afirmaţii pentru a obţine un nou termen de judecată.

Pe de altă parte, cererea recurentei-intimate B. fost justificată de existenţa unor motive medicale, care, însă, nu prezintă acel caracter excepţional cerut de lege, de natură a o împiedica să se prezinte la termenul fixat, întrucât, după cum reiese din înscrisurile medicale depuse la dosar, perioada de internare este situată anterior termenului fixat în cauză, iar pentru acel termen, nu subzistă motive de îngrădire a accesului său la judecată, nefiind depus niciun certificat de concediu medical sau oricare alte înscrisuri apte să susţină o astfel de obstaculare a dreptului său de a fi prezentă în faţa instanţei judecătoreşti.

Se reţine în calea controlului judiciar că prima instanţă a procedat corect atunci când, respingând cererea de amânare a judecăţii, a dispus amânarea pronunţării în cauză, pentru a da părţilor posibilitatea să depună concluzii scrise, respectând, astfel, garanţiile procesuale ale dreptului la apărare şi ale unui proces echitabil prin aplicarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Se mai observă în cauză şi faptul că recurenţii-intimaţi au avut apărare calificată în cursul judecăţii în primul ciclu procesual, atât în fond, cât şi în recurs, iar în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, nu s-a făcut dovada încetării mandatului conferit apărătorului ales pe care l-au angajat în cauză, fiind însă formulată o cerere de amânare pentru lipsă de apărare, justificată de necesitatea angajării unui apărător ales.

De la momentul restituirii dosarului la instanţa de fond şi până la primul termen fixat în rejudecare partea interesată a avut la dispoziţie un interval de mai bine de 3 luni pentru a-şi pregăti apărarea în cauză, prin angajarea unui avocat.

Desfăşurarea cu celeritate a procesului civil reprezintă una dintre garanţiile importante ale accesului liber la justiţie, fiind necesar, totodată, a se lua măsuri procedurale pentru bunul mers al justiţiei, pentru evitarea exercitării drepturilor procesuale cu rea-credinţă sau pentru a preîntâmpina tergiversarea proceselor prin atitudinea abuzivă a părţilor faţă de drepturile şi obligaţiile lor procesuale.

Pentru a se putea încuviinţa o cerere de amânare a judecăţii cauzei la un alt termen, partea interesată trebuie să facă dovada că sunt motive temeinice pentru care a formulat o astfel de cerere, fără a exista culpa sa în generarea situaţiei de care înţelege să se prevaleze.

Or, după cum rezultă din contextul factual desprins din înscrisurile depuse la dosar, niciuna dintre cele două cereri de amânare formulate de recurenţii-intimaţi A. şi B. nu relevă împrejurări excepţionale care i-ar fi împiedicat să-şi organizeze corespunzător apărarea până la termenul de judecată fixat în cauză.

În referire la pretinsa încălcare, de către prima instanţă, a principiului contradictorialităţii, ca element fundamental al dreptului la apărare, manifestată prin înlăturarea probelor administrate, a cererilor de probatorii ale recurenţilor-intimaţi, fără a motiva propriu-zis, cu claritate şi pertinenţă măsura astfel dispusă, reţine Înalta Curte că, potrivit prevederilor art. 17 din Legea nr. 115/1996, "la prima zi de înfăţişare, părţile pot solicita probe noi şi curtea de apel va putea dispune încuviinţarea acestora, acordând un nou termen", or, după cum reiese din actele dosarului, pârâţii nu au înţeles să completeze materialul probator administrat în faţa Comisiei de cercetare a averilor decât cu cele două adeverinţe emise de G. şi de primarul oraşului Nădlac, depuse în faza recursului îndreptat împotriva primei sentinţe pronunţate de instanţa de fond în această cauză. Prin urmare, instanţa de control judiciar reţine că nu au fost propuse alte probe în afara celor administrate în faza cercetării în faţa comisiei, fără a exista o culpă a instanţei de fond în această chestiune.

Respectarea principiului contradictorialităţii se face într-un cadru legal, determinat de regulile procedurii civile, reguli pe care recurenţii-pârâţi au înţeles să le urmeze într-o manieră apropiată de incidenţa noţiunii de abuz de drept procesual, prin cererile de amânare formulate în mod constant pe parcursul soluţionării cauzei, încă din faza de soluţionare a raportului de evaluare întocmit de ANI de către Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

Nu se poate reţine o încălcare a deciziei de casare pronunţată în primul ciclu procesual, cât timp obligaţiile pârâţilor nu au fost respectate de către aceştia, în termenul procedural reprezentat de prima zi a înfăţişării, termen până la care puteau fi propuse probe noi în vederea administrării lor în cauză, astfel că respingerea cererilor de amânare formulate pentru termenul din data de 6 iulie 2020 a condus la închiderea cercetării judecătoreşti şi intrarea în dezbateri asupra fondului şi, după ascultarea reprezentantului Ministerului Public, în absenţa părţilor, închiderea dezbaterilor şi amânarea pronunţării, în vederea depunerii de concluzii scrise la dosar.

Prin urmare, consecinţele lipsei de diligenţă a pârâţilor în pregătirea unei apărări corespunzătoare scopului pe care aceştia îl urmăreau nu pot fi imputate instanţei de fond care a aplicat în mod corect normele procesuale incidente cauzei, fără a reliefa vreo încălcare susceptibilă să intre în sfera motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv ce va fi reţinut ca având un caracter nefondat în prezentul dosar.

Răspunzând susţinerilor formulate de recurenţi vizând prezumţia caracterului licit al averii, se constată că dispoziţiile art. 44 din Constituţia României consacră principiul garantării dreptului de proprietate, iar art. 44 alin. (8) teza a II-a prevede că averea se prezumă licit dobândită şi că aceasta nu poate fi confiscată. Posibilitatea confiscării unui bun determinat sau a unei părţi din avere, ce s-au dovedit a fi dobândite nejustificat, prin răsturnarea prezumţiei caracterului licit al averii, a fost prevăzută atât de art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 144/2007, în forma în vigoare până la pronunţarea Deciziei nr. 415/2010 a curţii Constituţionale, cât şi de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, modificată prin Legea nr. 176/2010, existând astfel un temei legal pentru a se dispune confiscarea unui bun sau a unei părţi din avere, care a fost dobândită nejustificat.

Se mai reţine că în practica instanţei supreme s-a statuat că prezumţia instituită prin norma constituţională încetează să opereze atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile şi valorile aflate în patrimoniul persoanei cercetate nu au fost dobândite în mod licit.

În prezenta cauză, prezumţia relativă de dobândire licită a averii a fost răsturnată prin probele administrate în faţa comisiei şi la instanţa judecătorească, iar iniţial, sarcina probei dobândirii ilicite a averii i-a revenit, într-adevăr, intimatei ANI, aceasta probând caracterul nejustificat al unei părţi din averea persoanei cercetate, în sensul Legii 115/1996. În contra acestei prezumţii nu a fost opusă de recurenţii-pârâţi o probaţiune aptă să o răstoarne, astfel că a fost corect valorificată de prima instanţă în sensul rezultat din administrarea probelor în faţa comisiei de cercetare a averilor.

Din perspectiva criticilor subsumate temeiului de drept regăsit în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţine Înalta Curte că recurenţii-pârâţi au înţeles a circumscrie acestui motiv de casare criticile lor privind modalitatea în care prima instanţă a înţeles să valorifice prezumţia relativă a dobândirii licite a averii, afectarea sumelor de bani încasate cu titlu de salarii, din care a fost reţinută suma de 163.316 RON, în perioada cercetată, ca fiind necesară procurării de hrană, îmbrăcăminte, plata utilităţi, cheltuieli legate de gospodărie, fără a fi administrate probe în acest sens, înlăturarea declaraţiei pe proprie răspundere pe care a dat-o tatăl lui B., privind împrumutul acordat pârâţilor, în vederea achiziţionării unui imobil, înlăturarea caracterului probator al unor înscrisuri care, în opinia recurenţilor-pârâţi, ar fi dovedit că averea soţilor Gubic a fost una licit dobândită.

În analiza acestor critici, se observă că recurenţii reclamanţi au invocat pentru prima dată în calea de atac o greşită afectare în cadrul raportului întocmit de Agenţia Naţională de Integritate a sumelor de bani încasate cu titlu de salarii (230.954 RON), din care au susţinut titularii căii de atac faptul că au fost efectuate cheltuieli legate de gospodărie, în cuantum de 163.316 RON, această sumă fiind ridicată din conturile personale.

Înalta Curte reţine faptul că, în cuprinsul ordonanţei nr. 1/05.02.2016, prin care s-a admis sesizarea ANI cu privire la persoana cercetată A. şi s-a dispus trimiterea cauzei spre soluţionare Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru controlul averii persoanei cercetate, s-a menţionat că suma de 163.316,14 RON a fost necesară întreţinerii familiei, iar mai departe, în cursul judecăţii în faţa instanţei de fond, prin concluziile scrise depuse la data de 27.09.2016, persoana cercetată a formulat critici împotriva modului în care au fost calculate veniturile şi cheltuielile avute în vedere la pronunţarea ordonanţei 1/2016, fără a arăta, în niciuna dintre cele trei variante de calcul exprimate în notele scrise depuse la dosar, că înţelege să conteste afectarea sumei de 163.316,14 RON pentru cheltuieli legate de gospodărie.

Nici în recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 221/2016, nici în rejudecare, după casarea acestei prime hotărâri, persoana cercetată nu a invocat aspecte legate de greşita afectare a sumelor de bani retrase din conturile personale pentru cheltuieli necesare traiului zilnic şi nu a susţinut că aceste sume ar fi avut o altă destinaţie, astfel că această apărare nu poate fi valorificată pentru prima dată în cursul prezentei căi de atac.

Prin urmare, judecătorul fondului, în rejudecarea cauzei, a reţinut corect, în cuprinsul sentinţei ce formează obiectul prezentului recurs, faptul că respectivele cheltuieli, în cuantum de 163.316 RON, reprezentând sume destinate pentru întreţinere şi gospodărire în perioada de referinţă a persoanelor cercetate, nu au fost contestate nici în faţa Comisiei, nici în faţa primei instanţe, fapt pentru care criticile privind modalitatea de stabilire a acestei sume cu destinaţia reţinută în cuprinsul raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză exced controlului judiciar. De altfel, şi dacă s-ar avea în vedere aceste critici, instanţa de control judiciar reţine că o astfel de sumă, stabilită pentru o perioadă de 10 ani (2000-2010), pentru o familie formată din doi adulţi şi un copil, este în mod cert una modică, pentru ce reprezintă cheltuieli de întreţinere, gospodărire, îmbrăcăminte şi alte lucruri necesare traiului zilnic, iar recurenţii-pârâţi nu au administrat nicio probă care să dovedească un alt nivel al cheltuielilor curente ale familiei în perioada cercetată.

Au mai afirmat recurenţii că judecătorul fondului a înţeles să înlăture declaraţia pe propria răspundere care atesta împrumutul acordat de părinţii lui B., în sumă de 75.000 RON, declaraţie autentificată notarial, astfel că a fost încălcată regula stabilită de legiuitor, în referire la răsturnarea prezumţiei de dobândire licită, confirmată de depoziţia menţionată anterior.

Tot în cadrul criticilor vizând aplicarea greşită a normelor de drept material au susţinut recurenţii-reclamanţi că au fost înlăturate şi/sau eronat interpretate în mare măsură probele administrate, constând în declaraţiile unor martori, precum şi înscrisuri în susţinere, extrase de carte funciară, titluri de proprietate, exemplificând prin declaraţia care atestă împrumutul dat de numitul C., tatăl lui B., în cuantum de 75.000 euro.

În referire la pretinsul împrumut în valoare de 75.000 euro, pe care tatăl recurentei l-ar fi acordat acesteia, Înalta Curte reţine că simpla declaraţie notarială nu poate fi suficientă pentru a proba existenţa acestui împrumut, întrucât, dată fiind legătura de filiaţie şi afinitate între părţile din cadrul acestui contract de împrumut, el poate fi făcut pro causa. Prin urmare, era necesar ca E. să dovedească împrejurarea că persoana împrumutătoare dispunea de fondurile necesare pentru a acorda această sumă de bani cu titlu de împrumut, fapt ce ar fi putut determina luarea în considerare a unei astfel de manifestări de voinţă.

Faptul că au fost depuse la dosar adeverinţe privind veniturile obţinute de pe terenurile arabile aflate în proprietatea părinţilor recurentei B., precum şi titlurile de proprietate pentru diverse terenuri arabile nu este suficient, cât timp nu rezultă din aceste înscrisuri obţinerea unor venituri de o anumită consistentă, ce ar putea face credibilă acordarea unui împrumut precum cel ce se pretinde în cauză. Dovedirea calităţii de proprietar asupra unor bunuri imobile nu echivalează cu obţinerea de venituri din exploatarea acelor bunuri, astfel că instanţa de control judiciar nu poate valorifica în sensul dorit de recurenţi susţinerile acestora privind existenţa unui împrumut precum cel pretins a fi fost acordat de numitul C.. Acest împrumut, consemnat printr-o declaraţie notarială, are natura unui act juridic pro causa, întocmit după declanşarea de către intimata ANI a controlului asupra averii recurenţilor-pârâţi, în scopul de a justifica o parte din averea dobândită de E. în perioada cercetată, fără a putea fi luat în seamă în mod veridic de către instanţele judecătoreşti care l-au cercetat.

Analizând tranzacţiile cu bunuri mobile constând în autoturismele achiziţionate şi cele vândute de către recurenţii-pârâţi, instanţa de control judiciar reţine că sunt lipsite de consistenţă juridică criticile acestora, care se referă doar la împrejurarea că respectivele autoturisme erau second-hand, nu au depăşit valoarea de 10.000 euro, au fost achiziţionate urmare unor vânzări succesive, pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp, din sume de bani provenite din salarii şi/sau venituri ale familiei, iar evaluarea s-a bazat pe calcule scoase din context, întrucât a vizat doar perioada cercetată, respectiv 2000-2010. Aceste simple alegaţii ale recurenţilor-pârâţi nu sunt de natură să determine reţinerea unor concluzii diferite faţă de cele regăsite în expertiza contabilă aflată la dosar, ce a realizat calculul dintre veniturile obţinute din vânzarea autoturismelor aflate în proprietatea E. şi cheltuielile efectuate pentru achiziţia de autoturisme, pe baza contractelor de vânzare cumpărare aflate la dosar.

În privinţa imobilului teren extravilan Giroc-Timişoara, achiziţionat în anul 2005 prin două contracte de vânzare cumpărare, respectiv contractul nr. x/19.10.2005 pentru suprafaţa de 20.000 mp cumpărată cu suma de 229.760 RON (echivalentul sumei de 64.000 euro) şi contractul nr. x/28.11.2005, pentru suprafaţa de 20.000 mp, cumpărată cu suma de 5400 RON(echivalentul sumei de 1.478 euro), au pretins recurenţii-pârâţi că nu a avut în vedere instanţa de fond faptul că E. locuiau împreună cu părinţii lui B., numiţii C. şi K.. Nici aceste susţineri ale recurenţilor-pârâţi nu pot determina reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de prima instanţă, cât timp nu există la dosar nicio dovadă de gospodărire în comun a persoanelor cercetate cu părinţii lui B., iar simpla vecinătate a imobilelor nu este suficientă pentru a valorifica această afirmaţie, cât timp lipsesc probele necesare pentru reţinerea unor astfel de consecinţe din situaţia factuală a stării de vecinătate (conform cărţilor de identitate aflate la dosar, adresele în discuţie sunt oraşul Nădlac, strada x nr. 57, pentru C. şi D., respectiv oraşul Nădlac, strada x nr. 59 pentru E.).

În privinţa modului în care au fost afectate sumele de bani retrase din conturile bancare, pe care recurenţii-pârâţi au pretins că le-au utilizat, cel puţin până la nivelul anului 2005, în scopul completării cu alte sume primite cu titlu de împrumut, în scopul utilizării celor două terenuri situate în extravilanul localităţii Giroc, judeţul Timiş, reţine instanţa de control judiciar că nu există la dosar niciun mijloc de probă care să conducă la o astfel de concluzie, precum cea susţinută în recurs, simplele speculaţii privind o posibilă afectare a sumei pentru o altă destinaţie decât cea reţinută în cadrul expertizei contabile fiind lipsite de orice suport probator.

Au reluat recurenţii-pârâţi argumentele referitoare la situaţia materială a numiţilor C. şi K., arătând care sunt înscrisurile ce justifică deţinerea unor bunuri în proprietate, astfel că, în opinia soţilor Gubic, părinţii lui B. aveau resurse materiale pentru acordarea împrumutului de 75.000 euro pe care aceasta a pretins că l-a primit de la tatăl său, potrivit declaraţiei notariale aflate în dosarul Comisiei pentru cercetarea averilor, la fila x, anexat prezentului dosar.

Astfel cum s-a reţinut în considerentele anterioare din prezenta decizie, declaraţia notarială a numitului C. nu produce efectele urmărite de recurenţii-pârâţi, în lipsa coroborării acesteia cu alte mijloace de probă, care să facă dovada unor venituri într-un cuantum considerabil, apt de a susţine un astfel de împrumut. Nu se poate pune semnul egalităţii între deţinerea unor bunuri imobile şi existenţa în patrimoniu a unor sume de bani, decât în condiţiile în care rezultă cu evidenţă că din exploatarea acelor bunuri imobile se obţin astfel de venituri, care se reflectă în lichidităţile de care poate dispune oricând deţinătorul lor. Aceste considerente sunt aplicabile atât în privinţa numitului C., cât şi a soţiei sale, la rândul său deţinătoare de titluri de proprietate asupra unor terenuri aflate în extravilanul localităţii Nădlac, dar pentru care nu au depus recurenţii-pârâţi nicio dovadă privind veniturile obţinute ori sumele de bani deţinute de aceasta.

În referire la achiziţia imobilului din Timişoara, au susţinut recurenţii-pârâţi că este eronată soluţia primei instanţe, care a considerat în mod nelegal că E. nu ar fi deţinut suma de 20.000 RON, echivalentul a 5600 euro, pentru cumpărarea, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.01.2003, a apartamentului nr. x situat în Timişoara, Aleea x, arătând aceştia că se impunea a se efectua un altfel de calcul asupra veniturilor obţinute în anii 2002-2003 şi asupra cheltuielilor aferente aceleiaşi perioade, în urma căruia ar fi rezultat un plus de 9.103,38 RON (echivalentul a 2.427,56 euro). Varianta de calcul propusă de recurenţii-pârâţi nu poate invalida raportul de expertiză, ce a avut ca obiectiv stabilirea veniturilor şi cheltuielilor în perioada verificată, 2000-2010, pe baza documentelor existente în dosar. Împotriva acestui raport au fost formulate obiecţiuni de către pârâţi, niciuna dintre aceste obiecţiuni nefiind în referire la modul de stabilire a veniturilor şi a cheltuielilor pentru perioada 2002-2003. În consecinţă, sunt nefondate criticile vizând includerea, de către prima instanţă, în categoria cheltuielilor, a sumei plătite pentru cumpărarea acestui imobil de către E. şi adiţionarea acesteia la celelalte cheltuieli efectuate pentru achiziţia de imobile aflate în patrimoniul recurenţilor-reclamanţi.

Un alt argument în susţinerea netemeiniciei hotărârii primei instanţe îl reprezintă, în opinia recurenţilor-pârâţi, acordarea unei destinaţii total eronate/nejustificate sumelor primite din salarii, în valoare de 230.954 RON. În fapt, ceea ce au înţeles să critice recurenţii Gubic a fost afectarea sumei de 163.316,14 RON cu titlu de cheltuieli necesare întreţinerii familiei, în condiţiile în care, potrivit susţinerilor lor, aceştia locuiau în casa socrilor, adică a părinţilor numitei B., cheltuielile cu utilităţile erau suportate de aceştia, iar cele de natură alimentară erau foarte mici, dată fiind deţinerea de terenuri de către C. şi K., precum şi existenţa unui efectiv de animale în gospodărie. Au mai afirmat recurenţii-pârâţi că suma respectivă a fost stabilită fără nicio justificare, fără niciun înscris care să susţină că a fost destinată întreţinerii familiei.

Înalta Curte reţine că aceste critici reiau aspectul legal de afectarea respectivei sume cu titlu de cheltuieli de întreţinere şi gospodărire a E., la care s-a răspuns în considerentele precedente.

În consecinţă, reţinând că nu sunt critici apte să determine reformarea soluţiei pronunţate de prima instanţă, fiind corecte dezlegările date de judecătorul fondului, Înalta Curte va menţine soluţia astfel cum a fost pronunţată.

2. Temeiul de drept al soluţiei

În aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 200 din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 200 din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2022.