Challenge to disciplinary sanctions for accounting experts: inadmissibility of appeal claims due to failure to meet strict extraordinary review standards.

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.12.2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Comisia de Disciplină de pe lângă Consiliul Filialei CECCAR Caraş-Severin, Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Consiliul Superior al Experţilor Contabili - CECCAR şi Consiliul Superior al Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi, a solicitat instanţei:

1. să dispună anularea Hotărârii nr. 3 din 25.11.2013, înregistrată cu nr. x din 06.01.2014, emisă de pârâta 1 (Comisia de Disciplină de pe lângă Consiliul Filialei CECCAR Caraş-Severin);

2. să dispună anularea Hotărârii nr. 32 din 08.09.2017, emisă de pârâta 2 (Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Consiliul Superior al Experţilor Contabili - CECCAR);

3. să constate tergiversarea şi refuzul neîntemeiat al pârâtului 3 (Consiliul Superior al Experţilor Contabili) de a soluţiona în termen legal contestaţia pe care a formulat-o reclamantul împotriva Hotărârii nr. 32 din 08.09.2017, în conformitate cu prevederile legale în vigoare din perioada în care avea obligaţia de a soluţiona plângerea prealabilă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 338 din 23 decembrie 2019 Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii precum şi acţiunea, în fond.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 28 noiembrie 2019, a încheierii din 12 decembrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 338 din 23 decembrie 2019 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecând cauza să se admită cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul susţine că instanţa fondului nu a fost legal constituită, întrucât preşedintele completului de judecată este evidenţiată, în publicaţia B. din 4 iunie 2018, ca făcând parte din lista "acoperiţilor" din justiţie.

Completul astfel constituit a încălcat atribuţiile puterii judecătoreşti, autolegitimându-se ca fiind legal constituit.

Prin aceasta, instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespectarea atrage nulitatea absolută, susţine recurentul, întrucât judecătorul fondului nu a fost independent şi imparţial, neasigurând liberul acces la justiţie.

În dispozitivul sentinţei atacate nu se face referire la obiectul concret al acţiunii în contencios administrativ, arată recurentul iar un al motiv de nulitate al hotărârilor atacate decurge din faptul că sunt semnate exclusiv de către grefier.

Totodată, recurentul arată că sentinţa atacată nu prezintă o motivare pertinentă, completă şi convingătoare.

În continuare, recurentul arată că în mod greşit a respins prima instanţă cererea sa de audiere, în calitate de martor, a expertului contabil C., a cărei expertiză exprimă un punct de vedere diametral opus celei întocmite de experţii luaţi în considerare de către comisia de disciplină.

Arată recurentul că modul eronat în care cele doua experte contabile, D. si E., şi-au însuşit legalitatea contractelor de vânzare-cumparare, a unor active aparţinând F., acte translative de proprietate, realizate fara licitaţie sau, dupa caz, fara aprobarea AGA, a facilitat şi activitatea nelegala, ulterioara, a conducerii F., care a înstrăinat fn continuare imobile, către diferite persoane, prin fraudă la lege, etc., în condiţile in care patrimoniul cooperativei era supus divizării, ca urmare a demersurilor făcute de G., Cooperativa nou înfiinţata de către o facţiune, din foştii membrii ai F.. Mai mult, cele doua experte antereferite, au refuzat să constate aspecte evidente, cu ocazia efectuării expertizei contabile, respectiv faptul că F. şi-a însuşit şi a vândut inclusiv un spaţiu comercial al cărui proprietar este reclamantul, cumpărat şi intabulat pe numele său, pentru care plăteşte anual impozitul pe clădire, aşa cum rezulta din extrasul de carte funciară şi din chitanţele de plata existente la dosar.

Recurentul susţine că nu a solicitat prin contestaţie şi prin înscrisurile depuse ulterior, să se analizeze calitatea raportului de expertiza si nici ca entităţile de control să efectueze lucrări contabile, ci a solicitat pârâtelor sa constate ca cele doua experte contabile au fost subiective, întrucât nu au luat in considerare cererile sale întemeiate privind verificarea unor înscrisuri concrete, care au fost indicate punctual, or, pârâtele, fara a reface/completa sau face referire la raportul de expertiză, aveau obligaţia ca in urma verificării tuturor aspectelor înscrise de reclamant în contestaţie să se pronunţe, cu celeritate şi diligentă, daca expertele au respectat obligaţiile moral-profesionale, care le incumba Codului deontologic al experţilor contabili şi dacă au respectat toate obligaţiile profesionale ce le revin.

Daca pârâtele, cu ocazia verificării plângerii, ar fi făcut o analiză In paralel(confruntare) a celor două rapoarte de expertiză contabilă, ar fi putut, cu uşurinţă, să deceleze neconformitaţile/nepotrivirile, care rezulta intre cele doua rapoarte de expertiză contabilă şi ar fi înţeles şi soluţionat in mod temeinic şi legal plângerea reclamantului.

Făcând abstracţie de un studiu comparativ al celor două expertize, se constată cu evidenţă că pârâtele au fost părtinitoare faţă de cele doua experte si prin aceasta, discriminand-o direct, pe experta C..

Faptul că expertiza întocmită de experta C., a fost sau nu a fost folosită in dosarele aflate pe rolul instanţelor de judecata civile, nu are relevanţă în prezenta cauză, in care reclamantul a solicitat o cercetare disciplinară şi administrativă a celor două experte contabile, cercetare care nu are nimic comun cu modul in care au fost soluţionate dosarele de către instanţele de judecata, pentru ca vizează comportamentul moral-profesional, al expertelor.

In măsura in care pârâtele au refuzat, cu obstinaţie, să facă acest lucru, inclusiv s-o audieze pe d-na expert contabil C., recurentul susţine părtinirea faţă de expertele contabile, pe care trebuia să le cerceteze disciplinar si au soluţionat contestaţia în mod subiectiv, cu rea-credinţă şi fară să fie conceptate in toate etapele litigiului.

Mai mult, pârâtele, puteau, printr-o simpla verificare a raportului de expertiză, fară a avea dreptul de a-l modifica, să constate că expertele pretins cercetate şi-au depăşit competenţele şi in raportul de expertiză au făcut încadrări juridice ale faptelor, în sensul ca nu sunt fapte penale activităţile supuse expertizei, în loc să se pronunţe strict, cu privire la obiectivele stabilite prin ordonanţă, a expertizei contabile.

Expertiza, este un simplu mijloc de probă, urmând a fi evaluat ca atare In sistemul celorlalte mijloace de probă.

Se mai arată că Referatul nr. x/10.03.2017, s-ar fi justificat, numai în ipoteza în care comisia de disciplină de pe lângă Consiliul filialei cu pricina, ar fi fost sesizată cu reclamaţii vizând calitatea lucrărilor de expertiză contabila (art. 15 din ROF) şi nicidecum în situaţia unei plângeri-contestaţie. Astfel, comisia de disciplină, nu îşi putea delega competenţa, ca pretinsă autoritate administrativ-jurisdicţională investită. Delegarea de competenţă, nu se confundă cu declinarea de competenţă.

Cele două experte şi-au făcut apărarea conform menţiunilor din hotărârea nr. 3 din 25.11.2013. Respingerea plângerii sale, nu a fost motivată, comisia de disciplină rezumânduse să reţină două date. De asemenea, reclamantul arată că, nu rezultă că cele două experte, au depus întâmpinări, sau dacă au fost interogate, ci doar că au fost ascultate, în calitate de pârâte.

Din Hotărârea nr. 32 din 08.09.2017, deşi se menţionează că procedura a fost legal îndeplinită, nu rezultă că cele două experte au fost citate şi nu invitate.

De asemenea, din Hotărârea nr. 19/494 din 1.02.2019 nu rezultă că cele două experte au fost citate. Se menţionează succint faptul că dezbaterile în legătură cu materialele prezentate în şedinţa din data de 01 februarie 2019. Evident, că cele două experte, pe tot parcursul procedurilor viciate, mai mult sau mai puţin, sunt persoane favorizate.

Totodată, recurentul arată că CECCAR, în calitate de reprezentant al pârâtelor părtinitor - cu cele două experte contabile, nu s-a referit la obiecţia că acestea şi-au depăşit competenţele.

Mai mult, subliniază că, fie şi această unică şi simplă constatare, era de natură a atrage sancţionarea disciplinara a celor două experte, care şi-au depăşit astfel atribuţiile de serviciu, însă pârâtelor, le-a fost mai uşor să invoce limitele competenţelor lor de verificare, eludând dispoziţiile exprese ale art. 33 alin. (5) din O.G. nr. 65/1994, respectiv pct. 121 lit. m) şi lit. o) şi de art. 122 actul normativ precitat.

Totodată, reclamantul susţine că Raportul de expertiză în dosar nr. x/2009 IPJ Caraş-Severin, este o probă extrajudiciară şi în contextul în care, procedura penală, nu s-a finalizat pe fondul cauzei, lipsind autoritatea de lucru judecat al penalului, în contencios administrativ. Procedura penală, ca şi procedura în contencios administrativ, se înscriu în domeniul dreptului public. Aceste proceduri, distincte, una de drept comun şi cealaltă de drept special (art. 28 din Legea nr. 554/2004) nu interferează, nu se substituie una alteia, nu se completează, nu se interdisciplinează, nu sunt interşanjabile.

De asemenea, reclamantul arată că nu este patentată afirmaţia că menţiunile sale - speculativ scoase din context - fac dovada deplină a faptului că, în afara procedurii legale, privind administrarea probei cu expertiza judiciară, se contestă însuşi raportul de expertiză omologat de un organ judiciar . Nu este incident art. 28 (1) C. proc. pen.. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea civilă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite - a se vedea art. 1365 C. civ. coroborat cu art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Deci, afirmaţiile din concluziile scrise, depuse de CECCAR, nu se verifică. Dimpotrivă, este o dezicere dacă contrapunem alegaţia corpul profesional nu se poate substitui în rolul şi atribuţiile organelor abilitate.

De asemenea, nu se face deosebirea în principal, dintre nulitate şi opozabilitate, care sunt: de ipoteze-nulitatea presupune un act nevalabil iar inopozabilitatea un act valabil încheiat; de efecte, în caz de nulitate efectele se răsfrâng atât asupra părţilor cât şi a terţilor, la inopozabilitate, efectele actului se produc faţă de părţi, nu şi faţă de terţi - având în vedere actele administrativ-jurisdicţionale prin analogie cu actul civil, fără a confunda actele procesuale şi procedurale cu acesta.

Hotărârile pârâtelor, ca pretinse autorităţi administrativ-jurisdicţionale, sunt de interes general, fiindcă inclusiv prin concluzii scrise, CECCAR în calitatea sa de corp profesional le autorizează, capacitând structurile sale interne erijate în comisii de disciplină.

Mai precizează că în statul de drept nu pot exista instanţe administrativ jurisdicţionale, pretinse autorităţi, care să nu fie investite cu personalitate juridică ca persoane juridice de drept public, dar care tranşează litigii ale unor părţi litigante, dispunând de personalitate juridică.

Admiterea cererii de sesizare CCR cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, care este o excepţie de ordine publică, traduc şi ele interesul general al hotărârilor date de comisii ca structuri/entităţi înzestrate cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială, dar lipsite fiind de personalitate juridică.

Faţă de aceste considerente, recurentul solicită casarea hotărârilor atacate.

4. Apărarea formulată în cauză

La termenul de judecată din data de 18 octombrie 2022 intimaţii-pârâţi Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din Românie şi Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Consiliul Superior al CECCAR şi Consiliul Superior al CECCAR au depus întâmpinare în cuprinsul căreia au invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar, pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Prealabil analizei în concret a argumentelor recurentului-reclamant, Înalta Curte subliniază faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, prin intermediul căreia instanţa de control judiciar verifică exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile în cauzei, după cum se arată în cuprinsul dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Reglementând această cale de atac într-o manieră restrictivă, specifică de altfel căilor de atac extraordinare, legiuitorul a limitat, pe de o parte, sfera criticilor ce pot fi deduse controlului instanţelor de recurs, declarându-le admisibile numai pe cele ce pot fi subsumate motivelor de casare expres prevăzute prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., dar totodată a instituit, în sarcina autorilor acestei căi de atac, sub sancţiunea nulităţii cererii, obligaţia de motivare a recursului.

Potrivit dispoziţiilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., în timp ce dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, aceeaşi sancţiune intervenind şi atunci când motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat, formal, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1; 4; 5; 6 şi 8 C. proc. civ., fără o dezvoltare adecvată a argumentelor pentru fiecare din motivele de casare de care se prevalează, însă o atare constatare nu poate constitui temei pentru anularea recursului, cât timp parte din critici pot fi circumscrise ipotezelor prevăzute de legiuitor cu prilejul edictării art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte constată că o primă critică a recurentului-reclamant la adresa hotărârilor atacate a fost circumscrisă motivului de casare prevăzut prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care sancţionează cu nulitatea hotărârea pronunţată de o instanţă ce nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul-reclamant arată că instanţa fondului nu oferă garanţii de imparţialitate, întrucât judecătorul fondului face parte din "lista acoperiţilor din justiţie", publicată în "B.".

Constată Înalta Curte că nu este demonstrată nelegalitatea compunerii instanţei de fond, fiind evident că simpla bănuială a părţii cu privire la lipsa de independenţă a instanţei sau de imparţialitate a judecătorului nu poate constitui un motiv pentru anularea hotărârii judecătoreşti.

Prin dispoziţiile art. 41-53 C. proc. civ. legiuitorul a reglementat procedura de soluţionare a incidentelor reprezentând incompatibilitatea judecătorilor, prevăzând, la art. 41, cazurile de incompatibilitate absolută, a căror finalitate urmăreşte evitarea situaţiilor în care judecătorul este pus în situaţia de a-şi reevalua propria hotărâre în calea de atac sau în rejudecare.

Prin dispoziţiile art. 42 C. proc. civ. sunt reglementate cazurile de incompatibilitate ce decurg, în esenţă, din calitatea participanţilor la proces şi relaţiile acestora cu judecătorul cauzei precum şi din orice alte împrejurări care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului.

Ceea ce este de subliniat, însă, este faptul că legiuitorul a reglementat de o manieră strictă procedura de soluţionare a incidentelor reprezentate de incompatibilitate, statuând deopotrivă obligaţia judecătorului de a se abţine de la judecarea pricinii când ştie că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa (art. 43 alin. (2) C. proc. civ.) dar şi a părţii care se îndoieşte de imparţialitatea judecătorului, aceasta fiind ţinută să formuleze o cerere de recuzare, de îndată ce a cunoscut existenţa motivului de incompatibilitate.

În privinţa cazurilor de incompatibilitate absolută legiuitorul a prevăzut expres faptul că judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat, neregularitatea rezultată din încălcarea acestei interdicţii putând fi invocată în orice stare a pricinii. În schimb, pentru ipotezele vizate de art. 42 C. proc. civ., legiuitorul nu mai instituie o asemenea regulă, astfel că singura concluzie ce poate fi trasă este aceea potrivit căreia invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru ipoteza incompatibilităţilor prevăzute de art. 42 C. proc. civ., este condiţionată de formularea cererii de recuzare a judecătorului fondului, ipoteză neîndeplinită în cauză.

Cum recurentul-reclamant nu a invocat în faţa instanţei fondului incompatibilitatea judecătorului fondului, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că este inadmisibilă critica sa din această perspectivă.

În acelaşi context, al aplicării dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că este nelegal constituit completul de judecată, prin menţionarea şi a grefierului de şedinţă ca făcând parte din completul curţii de apel.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate afirmaţiile recurentului-reclamant, potrivit cărora noţiunea de instanţă nu este sinonimă cu cea de complet de judecată precum şi faptul că din completul de judecată nu pot face parte decât judecătorii. Însă menţiunile cuprinse în practicaua sentinţei nr. 338/2019 sunt rezultatul unei simple erori, nefiind demonstrat faptul încălcării normelor de organizare judiciară ce reglementează constituirea completului de judecată prin asumarea, de către grefier, a atribuţiilor specifice judecătorului.

Cât priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., a susţinut recurentul-reclamant faptul că instanţa fondului a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a declarat completul ca fiind legal constituit.

Contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, Înalta Curte subliniază faptul că verificarea regularităţii alcătuirii instanţei precum şi a modului în care sunt respectate normele de organizare judiciară este o obligaţie a completului de judecată şi nicidecum nu reflectă un exces de putere al instanţei judecătoreşti, de genul celor ipotetic reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., aplicabil numai atunci când instanţa de judecată îşi arogă competenţe rezervate puterii legiuitoare sau celei executive nu şi atunci când îndeplineşte obligaţii prevăzute de lege în sarcina sa.

Al treilea motiv de casare invocat de recurentul-reclamant, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decurge, în opinia recurentului, din faptul nesemnării hotărârilor judecătoreşti de către judecător.

Critica recurentului-reclamant nu este fondată, constată Înalta Curte, subliniind faptul că prin dispoziţiile art. 426 C. proc. civ. legiuitorul a instituit obligativitatea semnării, de către judecător, numai în privinţa exemplarelor originale ale hotărârii judecătoreşti, nu şi în privinţa copiilor comunicate părţilor, copii ce poartă doar semnătura pentru conformitate.

Ceea ce invocă, în realitate recurentul-reclamant, este nesemnarea, de către judecător, a copiilor ce i-au fost comunicate şi nu nesemnarea exemplarului original al sentinţei şi celorlalte încheieri atacate, or, o atare omisiune nu constituie o neregularitate ci dimpotrivă, atestă respectarea dispoziţiilor art. 426-427 C. proc. civ.

Cât priveşte faptul nemenţionării, în dispozitivul sentinţei civile nr. 338/2019, a obiectului acţiunii în contencios administrativ, Înalta Curte constată că, potrivit prevederilor art. 425 C. proc. civ., menţiunile referitoare la obiectul cauzei trebuie să se regăsească în practicaua şi considerentele hotărârii şi nu în dispozitivul acesteia, dispozitiv care cuprinde datele de identificare a părţilor, soluţia pronunţată şi menţiunile referitoare la eventualele căi de atac şi modalitatea de pronunţare.

În fine, nici respingerea cererii de administrare a probei testimoniale nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind de subliniat faptul că aprecierea pertinenţei, concludenţei şi utilităţii unei probe se circumscrie atributului suveran al instanţei de fond pe marginea stabilirii situaţiei de fapt.

În condiţiile în care nu este identificată în cauză nicio normă ce ar impune administrarea unui anume mijloc de probă, sub sancţiunea nulităţii hotărârii pronunţate cu încălcarea sa, respingerea cererii de administrare a probei testimoniale, considerată inutilă de către instanţa fondului, nu constituie un motiv de casare al hotărârilor criticate de reclamant.

Recurentul-reclamant susţine şi faptul că sentinţa civilă atacată nu cuprinde o motivare adecvată, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., observând instanţa de recurs faptul că afirmaţia recurentului-reclamant nu poate fi primită, în condiţiile în care instanţa fondului a dat curs obligaţiei stabilite prin prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., menţionând, în cuprinsul considerentelor sentinţei, temeiurile de fapt şi de drept care au condus la pronunţarea soluţiei sale. De altfel, recurentul-reclamant nu arată asupra căror apărări nu s-a pronunţat judecătorul fondului, astfel că invocarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apare ca un exerciţiu pur formal.

Referitor la argumentele dezvoltate de recurentul-reclamant cu privire la fondul raportului juridic dedus judecăţii, Înalta Curte constată că acestea nu reprezintă critici concrete la adresa legalităţii sentinţei nr. 338/2019 din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ci constituie o preluare fidelă a conţinutului concluziilor scrise depuse la 11.12.2019.

Astfel cum s-a arătat mai sus, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, în contextul în care recurentul-reclamant nu arată, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care sunt argumentele în raport de care prima instanţă a pronunţat o soluţie cu încălcarea sau greşita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, mulţumindu-se să reitereze argumentele expuse în faţa instanţei de fond, Înalta Curte constată că nu este învestită cu o veritabilă critică subsumată ipotezei prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, apreciind că nu este demonstrată nelegalitatea hotărârilor recurate de reclamant, Înalta Curte va respinge, în consecinţă, recursul de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 28 noiembrie 2019, a încheierii din 12 decembrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 338 din 23 decembrie 2019 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2022.