Religious heritage retrocession: land registry title holder identity under OUG 94/2000 vs. internal church administration records

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 8.8.2019 şi precizată la 10.1.2020, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj a solicitat în contradictoriu cu Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, ca instanţa să dispună:

- să constate că au fost preluate abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 358/1948 şi a Decretului nr. 176/1948 următoarele imobile: a) imobilele înscrise în CF nr. x Chiheru de Sus reprezentând loc de casă în intravilan în suprafaţă de 328 stânjeni (echivalentul a 1180 mp) sub nr. top. x, grădină în intravilan în suprafaţă de 629 stânjeni (echivalentul a 2264 mp) sub nr. top. x şi teren cu destinaţia arător in intravilan in suprafaţă de 1 iugăr şi 912 stânjeni (echivalentul a 9038 mp); b) imobilele înscrise in CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. topo x - teren cu destinaţia arător la Uratoriu cu suprafaţa de 1 iugăr şi 306 stânjeni (echivalentul a 7576 mp), sub nr. topo. x - teren cu destinaţia arător la Uratoriu cu suprafaţa de 1 iugăr şi 1307 stânjeni (echivalentul a 10.460 mp), sub nr. topo. x - teren cu destinaţia arător la Uratoriu cu suprafaţa de 1 jugăr şi 73 stânjeni (echivalentul a 8177 mp), sub nr. topo. x - teren cu destinaţia arător la Uratoriu cu suprafaţa de 3 iugăre şi 438 stânjeni (echivalentul a 18.841 mp), sub nr. topo. x - teren cu destinatia arător la Uratoriu cu suprafaţa de 1.370 stânjeni (echivalentul a 4.932 mp) şi sub nr. topo x - teren cu destinaţia arător la Uratoriu cu suprafaţa de 1.502 stânjeni (echivalentul a 5.407 mp);

- să constate existenţa şi îndreptăţirea reclamantei la măsuri reparatorii în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000 coroborat cu Legea nr. 165/2013 cu privire la imobilele înscrise în CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. topo x şi CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. topo x;

- să dispună anularea în parte a Deciziei nr. 8639/30.05.2019 emise de pârâtă cu referire la cererea de retrocedare nr. x/24.01.2006 formulată cu privire la imobilele menţionate şi pe fondul cererii, în temeiul art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000, instanţa să dispună:

- (i) în principal, în virtutea dreptului de plenitudine de jurisdicţie, restituirea în natură a imobilelor situate în satul Chiheru de Sus, com. Chiheru de Jos, jud. Mureş, înscrise iniţial în CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. topo x şi în CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. topo x; (ii) in subsidiar, acordarea de despăgubiri in condiţiile Legii nr. 165/2013 pentru imobilele menţionate, în măsura în care nu se pot restitui in natură, respectiv să se stabilească îndreptăţirea reclamantei la a beneficia de măsuri reparatori in echivalent în condiţiile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 165/2013;

În subsidiar, in măsura instanţa consideră că nu poate dispune direct restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri, să se dispună obligarea pârâtei la completarea dosarului aferent cererii nr. x/24.01.2006 şi la emiterea, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, a unei decizii prin care (i) în principal, să dispună restituirea in natură a imobilelor menţionate; (ii) în subsidiar să dispună acordarea de despăgubiri; (iii) în al treilea rând, obligarea pârâtei să înainteze Comisiei locale de fond funciar Chiheru de Jos cererea reclamantei nr. 688079/24.01.2016 pentru imobilele cu topograficele aferente care au ca obiect terenuri situate in extravilanul localităţilor la data preluării abuzive, în vederea soluţionării, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii;

Curtea de Apel Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal deliberând, reţine că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 5.11.2020, reclamanta Mitropolia unită cu Roma Greco Catolică a solicitat completarea sentinţei nr. 72/30.10.2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş pronunţate în dosarul nr. x/2019, cu privire la acordarea cheltuielilor de judecata solicitate si dovedite cu extrasul bancar depus la dosarul cauzei (1.500 RON, onorariu avocaţial).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 72 din 30 octombrie 2020 Curtea de Apel Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Admite în parte cererea formulată de Mitropolia Română unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, cu sediul în Blaj, strada x, nr. 2, judeţul Alba, CUI x, cu sediul procesual ales la Cabinetul de avocat A., în Cluj Napoca, judeţul Cluj, în contradictoriu cu Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, cu sediul în Bucureşti.

Anulează în parte Decizia nr. 8639/30.05.2019 emisă de pârâtă cu referire la cererea de retrocedare nr. x/24.01.2006 formulată de către reclamantă, în ceea ce priveşte imobilul situat în satul Chiheru de Sus, comuna Chiheru de Jos, jud. Mureş, în suprafaţă totală de 3.444 mp, înscris în CF nr. x Chiheru de Sus nr. top x în suprafaţă de 1180 mp şi nr. top x în suprafaţă de 2264 mp.

Dispune restituirea în natură în favoarea reclamantei a imobilelor menţionate în suprafaţă comună totală de 2.162 mp, şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de 1.282 mp.

Respinge celelalte cereri ale reclamantei.".

Prin sentinţa nr. 88 din 4 decembrie 2020 Curtea de Apel Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Admite cererea de completare a sentinţei nr. 72 din 30.10.2020 pronunţate în dosarul nr. x/2019, formulată de reclamanta Mitropolia Română unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, cu sediul în Blaj, cu sediul procesual ales la Cabinetul de avocat A., în Cluj Napoca, Calea x, judeţul Cluj.

Completează Sentinţa în sensul că obligă pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, cu sediul în Bucureşti, la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.".

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 72 din 30 octombrie 2020 şi a sentinţei nr. 88 din 4 decembrie 2020 ale Curţii de Apel Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care a aparţinut cultelor religioase din România şi a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei nr. 72/2020 şi, în rejudecare, respingerea acţiunii introductive.

În ceea ce priveşte sentinţa nr. 88 din 4 decembrie 2020 a Curţii de Apel Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, recurenta a solicitat, în temeiul art. 488 C. proc. civ., admiterea recursului şi, în principal, exonerarea Comisiei Speciale de retrocedare de la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar reducerea acestuia la un cuantum minim.

3.1. În ceea ce priveşte sentinţa nr. 72 din 30 octombrie 2020, în susţinerea cererii de recurs, recurenta a dezvoltat următoarele critici:

Raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", consideră sentinţa, ca fiind nelegală, pentru următoarele considerente:

Instanţa a interpretat şi a aplicat în mod eronat prevederile punctului 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, şi ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

A. Instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod eronat prevederile punctului 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 4 clin O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, potrivit cărora cererea de retrocedare va cuprinde, printre altele, datele de identificare a imobilului solicitat la retrocedare (construcţia şi terenul aferent).

În motivarea sentinţei nr. 72/30.10.2020, Curtea de Apel Târgu Mureş a reţinut în mod eronat că Decizia atacată este nelegală, în condiţiile în care intimata-reclamantă a precizat care este obiectul cererii de retrocedare, indicând că obiectul cererii de reconstituire îl reprezintă toate numerele topografice aferente cărţilor funciare nr. x, 128, 130, 102 şi 164 Chiheru de Sus.

În combaterea aplicării eronate de către instanţa de fond a prevederilor punctului 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, învederează că prin cererea de retrocedare nr. x/24.01.2006, intimata-reclamantă a solicitat retrocedarea imobilelor, intravilan în suprafaţă de 1,21 ha, extravilan în suprafaţă de 39,66 ha şi pădure în suprafaţă de 614,56 ha, situate în satul Chiheru de Sus, comuna Chiheru de Jos, judeţul Mureş, fără să menţioneze cărţile funciare în care acestea sunt înscrise şi numerele topografice corespunzătoare.

Prin adresa nr. x/14.12.2018, Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Blaj a precizat că obiectul cererii de retrocedare îl reprezintă toate numerele topografice înscrise în cărţile funciare nr. x, nr. 117, nr. 128, nr. 130 şi nr. 164 ale localităţii Chiheru de Sus.

Solicitarea tuturor numerelor topografice înscrise în cărţile funciare nr. x, nr. 117, nr. 128, nr. 130 şi nr. 164 ale localităţii Chiheru de Sus reprezintă o extindere a obiectului cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006 şi nu poate fi luată în considerare, având în vedere faptul că este depusă în afara celui de-al doilea termen prevăzut de O.U.G. nr. 94/2000 pentru depunerea cererilor de retrocedare (25.07.2005 - 25.01.2006).

Potrivit punctului 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cererea de retrocedare va cuprinde, printre altele, datele de identificare a imobilului solicitat la retrocedare (construcţia şi terenul aferent).

Aşadar, intimata-reclamantă, avea obligaţia să precizeze obiectul cererii de retrocedare prin indicarea datelor de identificare a imobilelor solicitate.

Ca răspuns la adresa nr. x/07.05.2019 a Secretariatului tehnic al Comisiei speciale de retrocedare, Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Blaj trebuia să indice numerele topografice care corespund ca destinaţie şi suprafaţă imobilelor intravilan în suprafaţă de 1,21 ha, extravilan în suprafaţă de 39,66 ha şi pădure în suprafaţă de 614,56 ha.

Or, prin adresa nr. x/14.12.2018, intimata-reclamantă nu a indicat ce numere topografice corespund imobilelor solicitate, ci a precizat că obiectul cererii de retrocedare îl reprezintă toate numerele topografice înscrise în cărţile funciare nr. x, nr. 117, nr. 128, nr. 130 şi nr. 164 ale localităţii Chiheru de Sus.

Având în vedere că în cărţile funciare nr. x, nr. 117, nr. 128, nr. 130 şi nr. 164 ale localităţii Chiheru de Sus sunt înscrise, în total, patruzeci şi trei de imobile, era necesar ca reclamanta să precizeze care sunt imobilele solicitate prin indicarea numerelor topografice corespunzătoare.

Indicarea numerelor topografice corespunzătoare imobilelor solicitate se impunea cu atât mai mult cu cât trebuia verificat dacă suprafeţele imobilelor menţionate în cererea de retrocedare corespundeau suprafeţelor imobilelor din cărţile funciare.

În lipsa indicării numerelor topografice corespunzătoare imobilelor solicitate, Comisia specială de retrocedare nu se putea pronunţa cu privire la vreunul din imobilele înscrise în cărţile funciare nr. x, nr. 117 ale localităţii Chiheru de Sus.

Aşadar, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut că obiectul cererii de reconstituire îl reprezintă imobilele enumerate în petitul cererii de chemare în judecată, înscrise în C.F. nr. x şi 117 Chiheru de Sus.

B. De asemenea, instanţa de fond a interpretat în mod greşit şi prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile restituirii în favoarea intimatei-reclamante, în sensul că bunul imobil a aparţinut acesteia.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca un imobil să poată fi restituit în natură sunt:

- imobilul solicitat să fi fost proprietatea unui cult religios;

- la data soluţionării cererii de retrocedare, imobilul să se afle în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru dovedirea calităţii de fost proprietar al imobilului, solicitantul poate depune, conform art. 1 alin. (9), teza finală, din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu punctul 13 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menţionat, orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc).

În dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006, soluţionată prin Decizia nr. 8639/30.05.2019, se află depusă copia cărţii funciare nr. x a comunei Chiheru de Sus din care reiese faptul că proprietarul iniţial al imobilului solicitat a fost Scoală Greco Catolică, iar nu Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Blaj.

În sistemul de carte funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu conţinutul cărţii funciare în care este înscris imobilul respectiv.

Depunerea altor înscrisuri care să întemeieze prezumţia existenţei dreptului de proprietate nu poate înlocui însăşi înscrierea în cartea funciară.

Potrivit dispoziţiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.

Aceste dispoziţii, coroborate cu dispoziţiile art. 33 din actul normativ menţionat, consacră principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicaţiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, iar, pe de altă parte, niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

În consecinţă, instanţa de fond nu a interpretat corect prevederile art. 1 alin. (9), teza finală, din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 32 şi 33 din Decretul-lege nr. 115/1938, şi astfel a constatat că imobilul în cauză s-a aflat în proprietatea Mitropoliei Române Unite cu. Roma, Greco-Catolice, Blaj.

C. Instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile art. 18 alin. (1) O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

Prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, vin să detalieze suplimentar obiectul acţiunii în contencios administrativ, precizând care sunt soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de fond.

Totodată, precizează faptul că atât doctrina, cât şi practica judecătorească sunt constante în a afirma că instanţa judecătorească nu va putea hotărî conţinutul actului şi nici condiţiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit.

În cazul în care s-ar recunoaşte acest drept instanţelor, s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat.

Potrivit art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare (...) va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială.

Potrivit prevederilor art. 21-26 din Legea nr. 165/2013, procedura de soluţionare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a deciziei entităţii învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de măsuri compensatorii).

Prin urmare, Comisia specială de retrocedare emite o decizie prin care face o propunere de acordare de măsuri compensatorii. Ulterior, dosarul aferent cererii de retrocedare, împreună cu decizia emisă de către subscrisa, se transmite, în original, pe bază de proces-verbal de predare-primire, Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor care validează/invalidează în tot sau în parte decizia Comisiei speciale de retrocedare, care conţine propunerea de acordare de măsuri compensatorii, şi dispune emiterea deciziei de compensare a imobilului.

Aşadar, instanţa de fond, în mod greşit, a obligat Comisia specială de retrocedare să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de teren în suprafaţă de 1282 m.p.

Pentru motivele arătate şi considerând că hotărârea pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu nerespectarea prevederilor punctului I din Normele metodologice ele aplicare a art. 4 din O.U.G, nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, şi ale ari 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în temeiul art. 488 alin. (1), (8) din C. proc. civ., solicită casarea în parte a hotărârii recurate (în ceea ce priveşte admiterea în parte a cererii de chemare în judecată formulate de către intimata-reclamantă, anularea în parte a Deciziei nr. 8639/30.05.2019 şi dispunerea restituirii în natură în favoarea intimatei-reclamante a imobilelor în suprafaţă comună totală de 2.162 m.p., precum şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de 1.282 m.p.) şi respingerea acţiunii introductive formulată de către reclamanta Mitropolia Română Unită eu Roma, Greco-Catolică, Blaj.

3.2. Recurenta consideră nelegală sentinţa nr. 88/04.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte obligarea la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON cu titlu cheltuieli de judecată parţiale, având în vedere următoarele argumente:

Prin Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO cât şi cu cea naţională, dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de dimensiunea culpei procesuale a părţii care a pierdut procesul, fiind necesară însă şi cerinţa ca în analiza culpei să se aibă în vedere gravitatea prejudiciului real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecată, precum şi faptul că aceste cheltuieli urmează a fi recuperate numai în măsura în care pot fi dovedite şi constituie cheltuieli efective şi necesare care au fost făcute în mod real în limita unei sume cuantificate, considerate în practică ca fiind rezonabilă (Decizia nr. 1223 din 27 martie 2014 pronunţată în recurs de secţia II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Reducerea cheltuielilor vădit disproporţionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele speţei avute în lucru, reprezintă regula îmbrăţişată de practica judiciară, fără ca aceasta să însemne intervenirea în raporturile dintre avocat şi clientul său.

Dimpotrivă, în virtutea relativităţii efectelor obligatorii ale contractelor, onorariul convenit de părţi rămâne valabil stabilit, dar o recuperare a acestuia de la partea căzută în pretenţii va fi făcută doar parţial şi doar în limitele stabilite de instanţă, în virtutea rolului activ al acesteia, atunci când se apreciază că trebuie redimensionat onorariul.

În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit (Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005) că, fără a interveni în raporturile dintre părţi, cenzurarea onorariului de către instanţă este posibilă, având în vedere că prin însuşirea acestuia potrivit hotărârii judecătoreşti pronunţate, creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă, dobândind totodată, caracter de opozabilitate faţă de partea potrivnică.

Revenind la speţa de faţă, exonerarea sau reducerea sumei solicitată de către reclamantă apare ca o necesitate imperativă, şi ca o protecţie a bugetului de stat, având în vedere motivele expuse în continuare.

Astfel, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, prevăzând că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, cum ar fi de exemplu rezultatul obţinut şi plusvaloarea obţinută ca rezultat al acţiunii în raport cu dimensionarea onorariului.

Deşi, s-ar părea că art. 451 alin. (2) intră în conflict cu dispoziţiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, conform cărora contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului", conflictul este însă numai aparent. În realitate, făcând aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate.

Drept urmare, clientul îi va plăti avocatului onorariul convenit.

În schimb, cealaltă parte nu va fi obligată să plătească adversarului întregul onorariu convenit de acesta cu avocatul său, ci numai un onorariu în cuantumul fixat de instanţă. Totodată, precizăm că trebuie să existe o echivalenţă între munca prestată şi onorariu.

Este mai mult decât evident faptul că se impune, cel puţin reducerea cheltuielilor pe care subscrisa ar fi obligată să le plătească, proporţional cu randamentul acţiunii de chemare în judecată.

În aplicarea criteriului echităţii şi cel al caracterului rezonabil al sumelor solicitate, solicită cenzurarea modalităţii de calcul a onorariului avocaţial, în sensul stabilirii valorii reale a serviciilor de asistenţă juridică.

La aprecierea onorariului în sumă de 1.000 RON, se va lua în considerare actele redactate şi complexitatea apărărilor susţinute de avocat până la momentul încheierii dezbaterilor pe fond.

În susţinerea celor mai sus arătate, înţelege să invoce dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 492/08.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006, unde se precizează că: "Curtea Constituţională a reţinut că prerogativele instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca aceasta să-i fie opozabilă. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil".

În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Date fiind cele de mai sus, solicită reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată, să se constate că, în esenţă, nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu cauzat şi cu atât mai mult o faptă ilicită a acesteia, săvârşită cu vinovăţie şi, în consecinţă, să se constate că instanţa în mod netemeinic şi nelegal a obligat pârâta Comisia specială de retrocedare la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, în principal, exonerarea Comisia specială de retrocedare la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, în cazul în care nu se va aprecia motivat petitul nr. 1, solicită reducerea acestuia la un cuantum minim.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata-reclamantă Mitropolia Română unită cu Roma Greco-Catolică Blaj a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, intimata arată următoarele:

A. Un prim motiv de recurs vizează, din punctul de vedere al recurentei, greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a prevederilor punctului 1 din Normele de aplicare ale art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit căreia cererea de retrocedare trebuie să cuprindă, printre altele, datele de identificare al imobilului solicitat la retrocedare.

Astfel cum arată şi recurenta, prin cererea înregistrată la aceasta sub nr. x/2006, printre altele, intimata a solicitat retrocedarea în natură a imobilelor înscrise în CF nr. x Chiheru de Sus reprezentând loc de casă în intravilan în suprafaţă de 328 stânjeni (echivalentul a 1180 mp) sub nr. top. x, grădină în intravilan cu suprafaţa de 253 mp (echivalentul a 22624 mp) sub nr. top. x.

Prin adresa nr. x/19.04.2018, Comisia Specială i-a solicitat să precizeze obiectul cererii de retrocedare în sensul menţionării nr. top care corespund imobilelor solicitate, iar prin răspunsul nr. x/14.12.2018 aceasta a menţionat faptul că obiectul cererii îl reprezintă toate imobilele evidenţiate în CF nr. x (doar acesta făcând obiectul recursului - s.n.), în CF nr. x, nr. 128, nr. 130 şi nr. 164 ale localităţii Chiheru de Sus. Ori, prin menţionarea "toate" imobilele, sensul este de "inclusiv" cele înscrise în CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. top. x şi y, cu privire la care există depuse la dosarul administrativ următoarele înscrisuri:

- extras CF nr. x Chiheru de Sus (anexat cererii introductive), în limba română, care sub B+4 are menţionat nr. topo x - loc de casă intravilan (328 stj) şi nr. top. x - grădină (629 stj)

- copie CF nr. x Chiheru de Sus (în extenso) şi traducerea acesteia, conform căreia sub B+1 figurează înscris nr. topo x - loc de casă intravilan (328 stj - 1.180 mp) şi nr. top. x - grădină (629 stj. - 2.264 mp)

Ori, recurenta susţine că hotărârea instanţei de fond este nelegală având în vedere că cererea iniţială este nefondată pentru că nu a indicat expresis verbis nr. topo ale imobilelor loc de casă şi grădină (chiar dacă a precizat la solicitarea ulterioară expresă că le solicită pe "toate"), cu toate că a indicat categoria de folosinţă a imobilelor indicate în cererea iniţială. Ori, o cerere nu poate fi nefondată pentru că nu s-au indicat numerologic nişte parcele înscrise în CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. top. x şi y, iar acestea din urmă au fost depuse la dosarul recurentei, le-a avut la dispoziţie, le-a putut analiza şi a putut să constate concret şi efectiv care sunt imobilele înscrise în cartea funciară respectivă.

În primul rând, consideră că orice apărări sau critici formulate de recurentă cu privire toate celelalte imobile, cu excepţia celor înscrise cu privire la care s-a admis acţiunea de către instanţa de fond, nu fac obiectul cauzei în recurs, în condiţiile în care nu a fost atacată hotărârea instanţei de fond cu privire la capetele de cerere şi topograficele pentru care s-a respins acţiunea.

Pe de altă parte, în conformitate cu prev. 3 alin. (8) din O.U.G. nr. 94/2000, recurenta putea să solicite informaţii suplimentare privind situaţia juridică a imobilelor sus-menţionate, în vederea fundamentării soluţiei ce urma a fi dispusă. Cu toate acestea, recurenta, în procedura administrativă, s-a limitat a solicita doar informaţii, care au fost oferite împreună cu toate înscrisurile pe care le-a putut obţine în acest sens, toate demersurile referitoare la situaţia juridică actuală a imobilelor ce au făcut obiectul cererii fiind efectuate de către instanţa de fond.

Apărările recurentei ce vizează "extinderea obiectului cererii" la toate imobilele din cerere sunt irelevante în condiţiile în care intimata-reclamantă nu a atacat soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea acţiunii pentru celelalte imobile (cu privire la care la fond s-a stabilit că nu sunt situate în intravilan, respectiv sunt în proprietate privată, nefăcând astfel obiectul O.U.G. nr. 94/2000), relevant fiind că s-a solicitat în baza acestui act normativ, prin cererea formulată la Comisie, imobilele situate în intravilan, anexând la cerere CF nr. x Chiheru de Sus.

B. Un al doilea motiv de recurs vizează hotărârea atacată din prisma luării în considerare de către instanţa de fond a vocaţiei intimatei de persoană îndreptăţită la acordarea de despăgubiri.

În acest sens, recurenta consideră că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prev. art. 1 alin. (9) şi ale art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, precum şi a prev. art. 32 şi 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta consideră că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prev. de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 74/2000, respectiv condiţia potrivit căruia imobilul trebuie să aparţină unui cult religios, având în vedere că potrivit înscrierilor din CF nr. x Blaj, proprietarul imobilelor din CF nr. x Chiheru de Sus nr. topo. x a fost Şcoala Greco-catolică din Chiheru de Sus. Recurenta consideră că, pentru menţiunile din cartea funciară privind dovada dreptului de proprietate, nu se poate face proba contrară cu alte înscrisuri. Probabil recurenta face indirect referire la înscrisurile depuse care vizează normele de drept canonic aplicabile din punctul de vedere al intimatei, în situaţia de drept dedusă judecăţii.

Consideră că criticile formulate sunt neîntemeiate, instanţa de fond reţinând în mod corect, prin raportare la contextul istoric, la normele de drept laic şi la normele de drept canonic aplicabile în cauză. În acest sens, în cauză trebuie dată eficienţă normelor de drept canonic aplicabile în cadrul Bisericii greco-catolice, anterior şi ulterior anului 1948.

Cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită, în calitate de continuatoare a proprietarului tabular, arată următoarele aspecte de fapt, bazate pe temeiuri ale dreptului canonic, aplicabil în materie de organizare internă a Bisericii Greco-Catolice de-a lungul timpului până în prezent.

În ceea ce priveşte Biserica greco-catolică şi modalitatea acesteia de organizare ierarhică până în anul 1948 (când în urma Decretului nr. 358/1948 cultul a fost desfiinţat), modalitatea de organizarea ierarhică internă a acesteia era prevăzută în Conciliul provincial I din anul 1872 (depus în extras anexat prezentei), potrivit căruia Biserica greco-catolică era organizată, din punct de vedere ierarhic astfel:

- conducătorul bisericii catolice - din care face parte şi Biserica greco-catolică română de rit oriental - a fost şi este Pontiful Roman (papa de la Roma - s.n.) - Titlul II, Capitolul II din dispoziţiunile Conciliului sus-menţionat

- la nivel naţional, Biserica Greco-Catolică avea (şi are şi în prezent) ca şi formă de organizare supremă Mitropolia, al cărei conducător era Mitropolit (Mitropolia includea şi include toate episcopiile din subordine, care la rândul lor cuprindeau protopopiatele, care avea în "subordine" parohiile conduse de preoţi parohi) - Titlul II, Capitolul III din dispoziţiunile Conciliului sus-menţionat

- Episcopia- la nivel regional, conducătorii Episcopiilor, în funcţie de organizarea teritorială a acestora, fiind episcopii - Titlul II, Capitolul IV din dispoziţiunile Conciliului sus-menţionat

- episcopii se foloseau în guvernarea bisericii de presbiterii sau diaconi, denumirea anterioară de presbiterii fiind înlocuită de cea de "capitule" conform prev. Capitolului V al Titlului II din Conciliu I (pag. 37 alin. ultim din extrasul anexat)

- Protopopiatele - forme de organizare în cadrul episcopiilor, cuprinzând mai multe parohii arondate, conduse de protopopi

- Parohiile, forme de organizare primare, de bază, cuprinzând toţi credincioţii dintr-o astfel de parohie, conduse de preoţi

- atribuţiile privind administrarea bunurilor Bisericii, a donaţiilor primite de la episcopi, clerici sau credincioşi pentru activităţile Bisericii sau patronate de aceasta (înfiinţarea şi întreţinerea de şcoli, azile, biblioteci, etc.) reveneau în special Capitlului Mitropolitan, acestea fiind reglementate prin Conciliu provincial II organizat la nivelul Bisericii Greco-Catolice în anul 1882 (depus în extras anexat prezentei), conform cărora:

- atribuţia de "administrator" al Capitlului rezultă din prevederile art. 38-39 din Secţiunea I cap. II (pag. 98) al Conciliului provincial II, potrivit căruia, membrii acestuia trebuia să răspundă de "fondurile şi fundaţiunile archidiecesane administrate de ei". În actele vremii, raportat la acest temei, înţelesul noţiunii de "fundaţiuni", "fundaţii" (fiind întâlnită în epocă şi noţiunea de "liberaţiune") era acela de "fond", "donaţie", acestea erau puse la dispoziţia Bisericii, cu destinaţie de utilizare (pentru plata salariilor, pentru scolastici, pentru ajutorarea orfanilor, pentru cumpărarea de cărţi, pentru săvâşirea de liturghii şi pomeniri, pentru înfiinţarea şi întreţinerea şcolilor, a bisericilor, etc.).

Potrivit art. 1 alin. (1) din Titlul VI Cap. I din Conciliul provincial II din 1872, "averea bisericească şi scolastică cuprinde totu ce posiede biserica şi şcoala catolică ca atare, atâtu în edificie ori alte realităţi imobile, cât şi în drepturi posesionare ori fonduri şi fundaţiuni ." Alin. 5 al aceluiaşi articol prevede că "De averea scolastică se tienu tote realităţiel, drepturile posesionarie, fondurile şi fundaţiunile care se referescu la sustinerea invetamentului şi promovează scopuri scolastice."

În prezent, reglementarea privind bunurile Bisericii Greco-catolice este prevăzută în canonul 1007 din CCEO (Codul Canonic al Bisericilor Orientale recunoscut prin H.G. nr. 1218/2008) în conformitate cu care "Biserica, în procurarea binelui spiritual al oamenilor, are nevoie şi se foloseşte de bunuri temporare, ori de câte ori i-o cere misiunea sa proprie; de aceea, ea are dreptul înnăscut de a dobândi, de a poseda, de a administra si de a înstrăina acele bunuri temporare care îi sunt necesare pentru scopurile sale proprii, mai ales pentru cultul divin, pentru operele de apostolat si de caritate, precum si pentru întreţinerea corespunzătoare a miniştrilor săi."

În materie de temeiuri de drept aplicabile la momentul înscrierii în CF a imobilului, face trimitere la prevederile art. 646 din C. civ. austriac (Blajul făcând la momentul anului 1907 din Imperiul Austro-Ungar), care stabileau că "de substituiri şi fideicomise se deosebesc acele fundaţiuni, prin cari veniturile capitalului, pământurilor sau ale drepturilor sunt destinate pe veci pentru instituţii de utilitate publică, ca d.e. pentru beneficii bisericeşti pentru şcoli, pentru case de sănătate (...) pentru ţinerea altor persoane."

Raportat la aceste temeiuri de fapt şi de drept, este evident că Şcoala greco-catolică din Chiheru de Sus a făcut partea din averea scolastică a Bisericii Greco-Catolice, care a fost desfiinţată prin efectul Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, ca de altfel întregul cult greco-catolic, bunurile acestuia intrând în proprietatea Statului Român, astfel cum prevedea art. 2 din act normativ.

După anul 1989, în vederea reglementării situaţiei fostului patrimoniu al Bisericii Române Unite cu Roma, s-a adoptat Decretul-Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, în care se stipulează că "bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma".

Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 a cultelor, " structurile religioase cu personalitate juridică reglementate de prezenta lege sunt cultele şi asociaţiile religioase, iar structurile fără personalitate juridică sunt grupările religioase". Potrivit art. 8 alin. (1) "cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice", iar conform alin. (2) sunt persoane juridice "şi părţile componente ale cultelor, aşa cum sunt menţionate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerinţele prevăzute în acestea".

Ori, intimata-reclamantă are personalitate juridică, fiind constituită, ca parte componentă a cultului greco-catolic din România, în baza Codului canonic al bisericilor orientale. Aşa cum prevede art. 8 alin. (3) din Legea cultelor nr. 489/2006, "cultele funcţionează cu respectarea prevederilor legale şi în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioşi". Codul canonic al Bisericii Orientale este în prezent normă laică, deoarece prin H.G. nr. 1218/2008 a fost recunoscut Codul de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice şi Codul Canoanelor Bisericilor Orientale.

Pe de altă parte, susţine recurenta că aceasta avea posibilitatea de a solicita rectificarea de carte funciară, dacă într-adevăr avea calitatea de proprietar, considerând că în cauză sunt aplicabile prev. art. 33 din Decretul nr. 115/1938. Această apărare este scoasă din context şi face abstracţie de toate aspectele de drept canonic aplicabile în cauză, în condiţiile în care:

- toate bunurile mobile sau imobile care au aparţinut fondurilor/fundaţiunilor, şcolilor, institutelor etc. înfiinţate în cadrul Bisericii Greco-catolice şi care erau destinate scopurilor indicate în actele de constituire a fondurilor (litere fundaţionale, statute, testamente, acte de donaţie etc.) apaţineau Bisercii, care la administra prin Capitlu

- înscrierile în CF se făceau pe fiecare fond/fundaţiune/instituţie/şcoală etc. din raţiuni de administrare (a se vedea actele depuse la dosarul nr. x/2003 al recurentei privind dările de seamă anuale cu privire la veniturile şi cheltuielile Fondului "B.")

prevederile art. 1 alin. (1) şi (5) din Titlul VI Cap. I din Conciliul provincial II din 1872, sus-menţionate.

Libertatea cultelor în ceea ce priveşte modul de organizare internă şi de administrare a bunurilor a fost reglementată pentru prima dată în România prin Legea nr. 54/1928 privind regimul general al cultelor (publicată în M.Of. nr. 89/22.04.1928), care la art. 12 prevederea următoarele: "Alin. 1 - Cultele îşi vor conduce afacerile lor interne în conformitate cu statutul lor de organizare, aprobat în condiţiunile legii de faţă. Alin. 2 - Administrarea patrimoniilor şi fundaţiunilor lor se va face de către organele competente ale cultelor, sub supravegherea autorităţilor bisericeşti superioare. Alin. 3 - Fundaţiunile vor fi administrate potrivit actelor de fundaţiune ori dispoziţiilor testamentare şi nu vor putea fi folosite decât în scopurile speciale pentru cari sunt destinate."

Important de subliniat este faptul că recurenta a soluţionat favorabil subscrisei alte cereri (a se vedea deciziile anexate prezentei), în care proprietar tabular erau alte fonduri, fundaţiuni sau unităţi de învăţământ ale subscrisei, naţionalizate abuziv, poziţia acesteia fiind astfel nefondată.

În conformitate cu prevederile art. 1 din Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, "Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregatiunile, protopopiatele, manastirile, fundatiunile, asociatiunile, cum si orice alte institutii si organizatiuni, sub orice denumire, înceteaza de a mai exista", iar potrivit art. 2 din acelaşi act normativ (în prezent abrogat), "averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat". Potrivit art. 930 din Codul canonic al bisericilor orientale "după desfiinţarea persoanei juridice, bunurile sale trec la persoana juridică imediat superioară, rămânând întotdeauna stabilite dorinţele fondatorilor sau a donatorilor, a drepturilor câştigate şi a statutelor prin care era condusă persoana juridică desfiinţată".

B. Un al treilea motiv de recurs, în viziunea Comisiei, vizează greşita aplicare de către instanţa de fond a prev. art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv dispunerea de către instanţa de fond a restituirii în natură a imobilelor libere înscrise în CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. top. x şi nr. top. x, respectiv acordarea de despăgubiri pentru suprafeţele ocupate.

Este adevărat că potrivit prev. art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de recurentă este stabilită în favoarea instanţelor de contencios administrativ, însă nu se poate omite şi ignora faptul că, cadrul legal instituit de O.U.G. nr. 94/2000, este unul special faţă de Legea nr. 554/2004, acesta vizând retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România. Legea nr. 554/2004 este aplicabilă în cauză doar în ceea ce priveşte competenţa şi exercitarea căii de atac, şi nu în ceea ce priveşte celelalte aspecte reglementate (nefiind astfel aplicabile, de exemplu, prev. art. 7, 8, 11 etc. din acest act normativ).

Cadrul normativ care reglementează restituirea unor bunuri imobile sau acordarea de despăgubiri în echivalent pentru imobilele ce au aparţinut cultelor religioase din România este reprezentat de către O.U.G. nr. 94/2000, republicată, şi H.G. nr. 1094/2005 prin care au fost aprobate normele metodologice de aplicare a ordonanţei menţionate.

Recurenta a fost investită cu soluţionarea unei cereri de restituire a unui imobil naţionalizat în mod abuziv, cu privire la care nu s-a emis decizie privind acordarea de despăgubiri, nici în procedura prev. de O.U.G. nr. 94/2000, nici pe drept comun printr-o hotărâre judecătorească. Nu se poate face abstracţie că în ceea ce priveşte bunurile ce au aparţinut cultelor, şi în mod particular cultului greco-catolic, anterior adoptării O.U.G. nr. 94/2000 nu a existat nici un alt act normativ cu caracter reparator în baza căruia subscrisa să fi obţinut sau să fi putut obţine restituirea în natură a sau despăgubiri (în cazul imposibilităţii restituirii în natură). Ori, potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 "dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândeşte pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unităţii deţinătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătoreşti rămase definitive, după caz".

Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile de respingere a cererilor privind restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilele naţionalizate de la culte pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 se face referire la restituirea imobilului prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa investită cu cenzurarea deciziei emisă de Comisia Specială nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga entitatea investită de lege să emită o altă decizie. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa de fond, cenzurând decizia de respingere emisă de recurentă, a constatat nelegalitatea acesteia, a dispus anularea, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea în natură/acordarea de despăgubiri pentru înscrise în CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. top. x şi sub nr. top. x.

O astfel de soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare de măsuri reparatorii, instanţa de fond consideră că a analizat şi eficienţa soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la recurentă în vederea emiterii unei noi decizii ar conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire. Aceasta în condiţiile în care, de la momentul formulării cererii - anul 2006 - până la soluţionarea administrativă a acesteia de către recurentă - anul 2019 - au trecut 13 ani în care aceasta a făcut 2 adrese la subscrisa, în condiţiile în care, potrivit pct. 1 al Normelor de aplicare ale art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 aceasta trebuia să soluţioneze cererea în 60 de zile de la primirea acesteia, respectiv potrivit pct. 2, în termen de 60 de zile de la primirea actelor suplimentare (în măsura formulării unei astfel de cereri).

Prin urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin O.U.G. nr. 94/2000, atributul instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac împotriva deciziei emisă de recurentă nu este restrâns doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii de jurisdicţie, nelimitată în această materie printr-o dispoziţie legală, să dispună ea direct acordarea de despăgubiri pentru imobilele naţionalizate.

Ori, recurenta consideră, probabil, că instanţa de fond trebuia să dispună obligarea sa la emiterea unei noi decizii, făcând abstracţie de faptul că reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni principiului soluţionării cererii într-un termen rezonabil, principiu consacrat prin art. 6 paragraful I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Nu se poate face abstracţie de faptul că, de la emiterea O.U.G. nr. 94/2000 au trecut deja 20 de ani, de la data formulării cererii de către reclamantă au trecut 13 ani, decizia fiind emisă de recurentă, prin respingerea cererii.

Raportat la incidenţa Legii nr. 165/2013 în soluţionarea cererii formulată în baza art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000 face trimitere la disp. art. 1 alin. (2), art. 3 alin. (1) pct. 1 şi pct. 4 lit. e) din Legea nr. 165/2013, care se coroborează cu art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Pe de altă parte, face trimitere la alin. (3) al art. 35 din Legea nr. 165/2013 potrivit căruia, în situaţia acolo reglementată (ce vizează soluţionarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 în termenele prev. la art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013) "instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură".

Pentru identitate de raţiune (Ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet - Unde se aplica acelaşi raţionament, se impune aceeaşi soluţie), şi în cazul cererilor formulate în baza O.U.G. nr. 94/2000 instanţa are prerogative identice, având în vedre şi dispoziţiile Deciziei XX/2007 ale ICCJ, acestea fiind pe deplin aplicabile şi în prezenta cauză. În acest sens, în decizia sus-menţionată se reţin următoarele: " Ca urmare, in raport cu spiritul reglementarilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitata împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului in natura nu este restrânsă doar la o prerogativa formala de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii in locul celei pe care o anulează, ci impune ca, in cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitata in aceasta materie prin vreo dispoziţie legala, să dispună ea direct restituirea in natura a imobilului ce face obiectul litigiului."

II. Recurenta critică sentinţa civilă nr. 88/04.12.2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş din prisma cuantumului considerat nejustificat al cheltuielilor de judecată la care a fost obligată - 1.000 RON onorar avocaţial.

Apreciază grija recurentei pentru bugetul de stat din care ar trebui restituită această sumă "nejustificat de mare", care în opinia recurentei este "supradimensionată" în raport de munca depusă, însă, considerăm că trebuie să sublinieze faptul că, timp de 13 ani, recurenta a primit fonduri de la bugetul de stat pentru a-şi îndeplinit atribuţiile, respectiv pentru a soluţiona cererea sa, în termenul prevăzut de lege (de aprox. 60 de zile de la depunerea actelor).

Arată că onorariul avocaţial este impozabil, fiind achitate contribuţii cu titlul de asigurare socială (pensie), impozit, contribuţie la asigurarea de sănătate care, au fost achitate către bugetul de stat.

Dincolo de aceste aspecte, de fapt, consideră că recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 88/04.12.2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş - prin care se critică hotărârea atacată din prisma cuantumului cheltuielilor de judecată acordate - este inadmisibil în raport de dispoziţiile Deciziei ICCJ nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii prin care s-a statuat faptul că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Solicită respingerea ca nefondate a recursurilor formulate de Comisia Specială de Retrocedare, cu cheltuieli de judecată .

II. Soluţia instanţei de recurs

Cu titlu prealabil trebuie reţinut că obiectul căii de atac îl constituie atât sentinţa nr. 72/30.10.2020 a cărei legalitate este contestată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., cât şi sentinţa nr. 88 din 4 decembrie 2020, pronunţată în procedura de completare, cu privire la soluţia dată cererii privind cheltuielile de judecată .

În ceea ce priveşte sentinţa 72/2020, Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, reţinând ca fiind îndeplinite condiţiile de restituire.

În acest sens, prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, reglementează dreptul foştilor proprietari la retrocedarea imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, retrocedarea realizându-se în condiţiile ordonanţei de urgenţă.

Sunt aplicabile regulile de probaţiune reglementate de art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, atât în ceea ce priveşte stabilirea calităţii de fost proprietar, în ceea ce priveşte stabilirea dreptului de proprietate (existenţă şi întindere), cât şi în ceea ce priveşte măsura preluării imobilelor, de către stat (făcându-se menţiunea că, în absenţa unor probe contrare, existenţa sau întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive).

De asemenea, în absenţa unor probe contrare, în aplicarea prevederilor art. 4 alin. (4), persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.

Raportat la acest cadru legislativ, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut nelegalitatea Deciziei 8639/2019 şi a analizat cererea de restituire pe fond (excluzând imobilele ce au făcut obiectul altor norme reparatorii), apreciind că sunt îndeplinite condiţiile restituirii în favoarea reclamantei, bunurile aparţinând acesteia şi fiind preluate abuziv de către Statul Român, dispunând restituirea parţial în natură şi parţial prin acordarea de măsuri reparatorii, pentru două suprafeţe de teren înscrise în CF x Chiheru de Sus.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., trebuie reţinut că prima instanţă nu prezintă argumentele reţinerii calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, în condiţiile în care, din cuprinsul cărţii funciare nr. x Chiherul de Sus rezultă că proprietarul imobilelor întabulate este Şcoala Greco Catolică.

Astfel, instanţa de fond nu reţine că respectiva unitate de învăţământ este în administrarea Bisericii Greco Catolice (existând susţineri ale intimatei, în recurs, dar nu şi considerente asupra calităţii de persoană îndreptăţită), iar această omisiune prezintă relevanţă întrucât în domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 94/2000 intră bunurile din patrimoniul unui cult religios, nu şi patrimoniul unor fundaţii sau aşezăminte distincte de acesta .

Mail ales că, în speţă, prevederile O.U.G. nr. 94/2000 trebuie coroborate cu dispoziţiile Decretului-Lege 115/1938 ce consacră efectele înscrierii, atât în ceea ce priveşte constituirea dreptului de proprietate (efect constitutiv al întabulării) cât şi în ceea ce priveşte caracterul probatoriu absolut asupra dreptului real înscris, precum şi asupra titularului acestuia .

Ca urmare, luând în considerare şi jurisprudenţa CCR (decizia 107/2017, par. 12 şi 13) nu poate fi reţinută calitatea de persoană îndreptăţită prin raportare la prevederile art. 646 din C. civ. Austriac, ce împărţeau proprietatea asupra unui bun imobiliar între "proprietarul direct" (care avea drept asupra substanţei lucrului) şi "proprietarul util" (al cărui drept purta asupra foloaselor lucrului), în detrimentul înscrierilor în cartea funciară.

Altfel spus, reţinerea unor circumstanţe de fapt, sau a unor situaţii juridice "illo tempore" nu este relevantă din perspectiva calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, decurgând din atribuţia de administrare a anumitor bunuri imobile, a Capitlului Mitropolitan, respectiv din definirea averii bisericeşti şi a celei scolastice, prin Conciliul Provincial II, atât timp cât norma specială trimite la anumite reguli de probaţiune.

Iar aceasta cu atât mai mult, cu cât, prin Decretul 176/1948 nu au intrat în proprietatea Statutului Român doar bunurile cultelor religioase, ci "toate bunurile mobile şi imobile ce au aparţinut bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor religioase, asociaţiilor particulare, cu sau fără scop lucrativ, şi, în general, particularilor, persoane fizice sau juridice şi au servit funcţionării şcolilor de învăţământ trecute".

În ceea ce priveşte Sentinţa 88/2020, Înalta Curte constată că a fost admisă cererea de completare a sentinţei 72/2020, în sensul obligării recurentei - pârâte la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 453 C. proc. civ., cu reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu apărător ales, de la 1500 RON.

Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că, potrivit Sentinţei 72/2020 a fost admisă în parte acţiunea şi a constatat ca fiind îndeplinite condiţiile de acordare a cheltuielilor de judecată, justificate de către reclamantă, conform înscrisurilor depuse la dosar .

Întrucât instanţa de recurs constată necesitatea reformării sentinţei nr. 72/2020, sub aspectul soţiei pronunţate asupra fondului acţiunii, recursul declarat este fondat, de asemenea, în ceea ce priveşte condiţiile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Astfel, în urma reformării Sentinţei 72/2020 nu mai sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi anume existenţa calităţii de parte care a câştigat procesul, în persoana reclamantei - titulară a cererii de completare a dispozitivului, precum şi prezumţia de culpă decurgând din calitatea de parte care a pierdut procesul, în persoana recurentei .

Pentru considerentele mai sus expuse şi văzând disp. art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat împotriva Sentinţei 72/2020, precum şi împotriva Sentinţei 88/2020, să caseze sentinţele atacate şi în rejudecare să respingă în întregime acţiunea formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei nr. 72 din 30 octombrie 2020 şi a sentinţei nr. 88 din 4 decembrie 2020 Curţii de Apel Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţele recurate şi, în rejudecare:

Respinge în tot acţiunea reclamantei cererea formulată de Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2022.