Extraordinary appeal for absolute incompetence barred where procedural objection was not raised in the prior instance

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 18.05.2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, B., C. şi D., pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei Inspecţia Judiciară, în solidar cu pârâtul B. şi cu pârâtele C. şi D. la plata de daune morale în cuantum de 2.000.000 RON pentru nesoluţionare/refuzul soluţionării în termen a petiţiei formulate.

Prin sentinţa civilă nr. 1381 din 21 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, B., C. şi D., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1381 din 21 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A..

Decizia pronunţată în recurs

Prin Decizia nr. 916 din 16 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 1381 din 21 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, ca nefondat.

Astfel, instanţa a apreciat că, în mod irelevant, încearcă recurentul să se prevaleze de dispoziţii legale dispersate, fără aplicabilitate în speţă, prima instanţă explicând corect că atâta vreme cât în cauză a fost emisă rezoluţia de clasare nr. 474/A/11.02.2020, susţinerile referitoare la nesoluţionarea sesizării adresată pârâtei Inspecţia Judiciară, în termenul legal prevăzut de art. 45 Legea 317/2004, sunt neîntemeiate, în cauză nefiind incidentă instituţia nesoluţionării în termen prevăzută de art. 2 lit. h) Legea 554/2004.

De asemenea, Înalta Curte a constatat, în acord cu judecătorul fondului, că atâta vreme cât în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. h) Legea 554/2004, analiza susţinerilor referitoare la efectele pe care le produce nerespectarea termenelor de decădere prevăzute de art. 45 alin. (7) Legea 317/2004, prin raportare la dispoziţiile de drept comun în materia decăderii cuprinse în C. civ. şi prin raportare la dispoziţiile art. 14 Pactul Internaţional de la New York 1966 cu privire la drepturile civile şi politice, art. 16 şi art. 26 din Pactul Internaţional de la New York 1966, art. 47 şi art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 11, art. 16 alin. (1) şi alin. (2), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 31 alin. (1) şi alin. (2), art. 124 alin. (1), (2), (3) din Constituţia României, era inutilă.

Totodată, a reţinut că, în ceea ce priveşte nesocotirea principiului repartizării aleatorii, Înalta Curte constată că din toate datele şi informaţiile referitoare la acest dosar rezultă că, la data înregistrării pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, acesta a fost repartizat aleatoriu completului nr. 9 fond, iar hotărârea pronunţată, a fost dată în cadrul acestui complet nr. 9 fond. Astfel prevederile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat, au fost respectate în prezenta cauză, susţinerile recurentului fiind lipsite de suport. Nici împrejurarea schimbării grefierului din compunerea completului care a pronunţat hotărârea nu poate conduce la casarea sentinţei recurate.

Se mai reţine că dispoziţiile art. 488 pct. 2 din C. proc. civ. vizează compunerea completului de judecată şi nicidecum constituirea lui, astfel că orice susţinere a recurentului referitoare la schimbarea grefierilor nu prezintă relevanţă în cauză, acest aspect neregăsindu-se printre motivele de casare strict reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte nu a reţinut afirmaţiile recurentului referitoare la nulitatea sentinţei atacate pe motiv că nu a fost semnată de către preşedintele de complet şi de către grefier întrucât, la dosarul de fond se află încheierile prin care s-a amânat pronunţarea succesiv la data de 23 noiembrie 2020, 7 decembrie 2020, respectiv 21 decembrie 2020 şi respectiv sentinţa nr. 1381 din 21 decembrie 2020, toate purtând atât semnătura preşedintelui, cât şi a grefierului.

Împotriva acestei decizii recurentul A. a formulat contestaţie în anulare, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, contestatorul a susţinut că, secţia contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este competentă să soluţioneze, în vreo fază procesuală cauza, astfel că in opinia contestorului acesta trebuia să-si decline competenţa de soluţionare a acuzei unui complet specializat.

A apreciat că instanţa nu s-a pronunţat cu corectitudine asupra celor sesizate la prin cererea de recurs, mai ales cu privire la excepţia nulităţii absolute a sentinţei recurate.

Conchizând, contestatorul a opinat in sensul admisibilităţii prezentei contestaţii în anulare, astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinare, intimata Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, în principal, ca inadmisibilă, în subsidiar ca nefondată.

Analizând prezenta contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, având în vedere următoarele aspecte:

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare.

Pe această cale nu pot fi puse în discuţie probleme de fond ori săvârşirea unor greşeli de judecată, oricare ar fi natura lor.

Contestaţia în anulare specială, reglementată de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., priveşte doar hotărârile pronunţate de instanţele de recurs şi poate fi introdusă în patru cazuri distincte: atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia; când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen; când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Dispoziţiile anterior menţionate impun condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare, atât cu privire la hotărârea ce poate face obiectul acestei căi de atac de retractare, cât şi cu privire la motivele ce pot fi valorificate prin introducerea acesteia.

În speţă, contestatorul a invocat incidenţa ipotezelor reţinute de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 3 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului statuat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., în esenţă, contestatorul a susţinut că instanţa de recurs era nu era competentă să judece recursul, pe fond, cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.:

"hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: 1. Hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia."

Raportat la prevederile anterior menţionate, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare întemeiată pe aceste dispoziţii legale, este necesar ca necompetenţa sau nelegala constituire a instanţei care a pronunţat decizia contestată să fi fost invocate, iar instanţa de recurs să fi omis să se pronunţe asupra acestora.

În speţă, în faza procesuală a recursului, părţile nu au invocat astfel de aspecte care să atragă necompetenţa funcţională a instanţei care a pronunţat decizia atacată.

Faţă de acest reţineri, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate a contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

Referitor la motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., acesta are ca situaţie premisă neexaminarea unor motive de recurs, înţelese ca motive de casare sau modificare, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ. şi sancţionează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu şi a argumentelor de fapt şi de drept care le susţin, iar împrejurarea că instanţa de recurs a menţinut soluţia, prin respingerea recursului, nu poate duce la concluzia că instanţa nu a analizat toate motivele de recurs, astfel cum susţin contestatorii.

Cât priveşte susţinerile potrivit cărora instanţa de recurs nu ar fi avut în vedere apărările formulate de recurent şi probatoriul administrat în acea fază procesuală, precum şi reţinerea greşită în speţă a motivului de casare, cu privire la nerespectare a unor norme de procedură care să poată atrage nulitatea absolută sau relativă a actelor procedurale efectuate în cauză, acestea reprezintă, în fapt, apărări de fond, critici împotriva soluţiei pronunţate în recurs.

Calea contestaţiei în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţiile legale.

Aşadar, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.

Totodată, în cadrul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 paragr. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esenţială.

Acest concept presupune că o soluţie definitivă să nu mai fie rejudecată, decât pentru motive, "defecte", fundamentale, care nu se regăsesc în prezenta cauză (Cauzele Brumărescu, Stan şi Rosemberg, Belasin, Blidaru, S.C. Sefer S.A., Cornif, Cârstoiu, S.C. Editura Orizonturi S.R.L., Creţu, Caracaş, Ionescu, Puşcaş, Tripon II, Savu).

Faţă de considerentele expuse, având în vedere că motivele formulate de contestator nu se încadrează în cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 3 C. proc. civ., invocate ca temei de drept, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 916 din 16 februarie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2022.