Disciplinary Liability of Judges: Limits of Judicial Inspection Review and the Prohibition of Re-examining Judicial Reasoning

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.06.2021, sub nr. de mai sus, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu, cu pârâta Inspecţia Judiciară anularea Rezoluţiei nr. 1182/A din 22.04.2021, cât şi a Rezoluţiei din data de 10.06.2021.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civile nr. 1814 din 6 decembrie 2021, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei civile nr. 1814 din 6 decembrie 2021 ponunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a promovat recurs, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentineţi atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive:

-judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale;

- conform dispoziţiilor C. proc. civ., nu există temei legal prin care o hotărâre judecătorească definitivă să poată fi modificată de un executor judecătoresc;

-cu privire la aplicarea disp. art. 57 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, instanţa de apel constată că în mod evident este vorba de o eroare materială, care poate fi îndreptată conf. disp. art. 57 din Legea nr. 188/2000;

-în opinia recurentului o hotărâre judecătorească definitivă poate fi modificată doar printr-o altă hotărâre judecătorească pronunţata de unul sau mai mulţi magistraţi, şi, în niciun caz nu poate fi modificată de un executor judecătoresc;

- din acesta perspectivă, instanţa de apel a creat un precedent foarte periculos în acest sens;

-mai mult decât atât, la dosarul cauzei nu se regăseşte niciun document concludent şi/sau viabil privind onorariul de avocat;

- în mod tendenţios instanţa de fond apreciază că reclamantul intenţionează să impună propria interpretare a acestor decizii, deşi este una profund eronată;

- menţionarea unui text de lege străin cauzei şi încalcarea disp. art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor;

- instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la încheierea din 24 aprilie 208, dosar nr. x/2018, prin care Judecătoria Focşani a respins cererea de încuviinţare executare silită formulată de B. şi C. SCA motivat de faptul că: suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată nu este certă si exigibilă, fiind condiţionată de aducerea onorariului de avocat pentru pârâtă, condiţie suspensivă si extrinsecă actului de procedură, a cărui îndeplinire nu rezultă din cuprinsul titlului executoriu;

- în condiţiile în care instanţa de executare este cea care analizează legalitatea şi temeinicia cererii de executare silită formulate de creditor (încuviinţând sau respingând cererea de încuviinţare a executării silite), cerere care numai i-a fost înaintată de executorul judecătoresc, pe calea solicitării de încuviinţare a executării silite, îi sunt aplicabile creditorului persoană juridică dispoziţiile art. 84 alin. (1) din Codul de procedura, astfel cum s-a reţinut prin Decizia nr. 9/2016 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului şi, în consecinţă, menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, ca legală şi temeinic motivată.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 7 martie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 12 octombrie 2022, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluţionării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, reclamantul a sesizat Inspecţia judiciară cu memoriul depus la CSM la 31.03.2021,având n vedere modul de interpretare de către instanţa de apel, în dosarul Tribunalului Vrancea nr. x/2019, a dispoziţiilor art. 706 C. proc. civ., a art. 84 alin. (1) C. proc. civ. şi a Deciziilor ÎCCJ nr. 9/2016 şi nr. 19/2018, a Deciziei CCR nr. 246/2017, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 99 lit. ş) şi t) din legea nr. 303/2004. Astfel a fost emisă la data de 22.04.2021 Rezoluţia de clasare nr. 1182/A/2021.

Împotriva acestei Rezoluţii de clasare a formulat plângere reclamantul, soluţionată în sensul respingerii prin Rezoluţia nr. C21-948 din 10 iunie 2021. A reţinut Inspectorul şef că, Inspectorul judiciar a precizat cadrul legal incident în materie disciplinară precum şi limitele atribuţiilor Inspecţiei Judiciare în realizarea unui control administrativ, iar nu jurisdicţional, iar în condiţiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeaşi lege, verificările privind respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat.

În mod corect s-a apreciat că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să judece/instrumenteze o cauză. Opinia pe care acesta şi-o formează în urma raţionamentului logico-juridic nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege şi nu poate forma obiectul unei verificări disciplinare.

S-a mai arătat că, în cadrul verificărilor prealabile, inspectorii judiciari se bucură de independenţă şi acţionează cu imparţialitate, conform art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susţinerile din recursul reclamatului prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea stabilită în faţa instanţei de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea ţin de stabilirea situaţiei de fapt supusă judecăţii, şi nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurent s-ar ajunge să se schimbe situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, ceea ce nu este permis în recurs.

În acest sens se reţine că, aşa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.

Astfel, în motivarea recursului, recurentul-reclmant nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege şi acte normative, aspecte probatorii exprimându-şi nemulţumirea faţă de soluţia dată de instanţa de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanţa a pronunţat o soluţie care nu este motivată şi care este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluţia instanţei de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul deciziei şi care au condus la soluţia contestată

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., invocat ca temei pentru casarea sentinţei instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că nu este fondat.

Aşadar, potrivit textului de lege mai sus evocat, se poate cere casarea, când, prin hotărârea data, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În susţinerea motivelor de recurs, recurentul a înţeles să încadreze în dispoziţiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., pretinsa ignorare din partea primei instanţe de a cerceta faptele sesizate ca fiind abateri disciplinare.

În susţinerea motivelor de recurs, recurentul a înţeles să încadreze în dispoziţiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., pretinsa ignorare din partea primei instanţe de a cerceta faptele sesizate ca fiind abateri disciplinare.

A opinat recurentul că prin omisiunea de a analiza această apărare, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., cauză de nulitate a hotărârii întrucât ar determina stabilirea inexactă a existenţei sau inexistenţei faptelor criticate.

Înalta Curte subliniază că, potrivit doctrinei juridice al cincilea motiv de casare vizează orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic.

Practic, acest motiv de casare cuprinde toate neregularităţile procedurale ce pot fi săvârşite în cursul procedurii judiciare, cu excepţia celor care sunt constituite în motive distincte de recurs.

Aşadar, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale etc. Dispoziţiile art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale.

Aşa cum s-a menţionat la pct. 1.3. al prezentei decizii, recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este motivată necorespunzător, ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

Într-adevăr, potrivit 488 pct. 6 C. proc. civ., o hotărâre poate fi recurată când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei. Nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

În prezenta cauză, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse la art. 425 alin. (1) lit. a)-c) C. proc. civ., republicat, întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, judecătorul fondului analizând în mod detaliat susţinerile părţilor, în raport cu dispoziţiile legale invocate de acestea şi cu materialul probator administrat in cauză.

Cu alte cuvinte, motivarea soluţiei s-a făcut în concret, prin raportare la dispoziţiile legale incidente în cauză şi la situaţia de fapt rezultată din materialul probator administrat, în raport cu obiectul cauzei şi actul administrativ atacat.

În ceea ce priveşte celelalte critici, rezultă că acestea se circumscriu motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, recurentul susţinând în esenţă că judecătorul fondului a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile legale incidente în cauză: art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Considerentele curţii de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situaţia de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Este de menţionat că acest text vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită; violarea unor principii generale de drept.

Instanţa de control judiciar reţine că din interpretarea textelor de lege aplicabile rezultă că instanţa de judecată nu efectuează ea însăşi o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului.

Instanţa de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condiţiile Legii nr. 554/2004.

Astfel, aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut, în esenţă, că, -,,(..)toate aspectele conţinute în sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare şi, mai apoi, în prezenta acţiune, au făcut (...) obiect al verificărilor unei instanţe de judecată, care s-a pronunţat asupra lor prin hotărâre definitivă, ce a intrat în puterea lucrului judecat";

-,,(..)obiectul verificărilor inspectorului judiciar nu poate fi niciodată raţionamentul logico-jurîdic al magistratului chemat să judece/instrumenteze o cauza, soluţia finală a magistratului, conţinând opinia acestuia asupra unor chestiuni de drept neputând fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege"; -,,{..)în realitate, reclamantul a urmărit prin prezentul demers demararea unui nou control de legalitate asupra unei hotărâri judecătoreşti definitive, iar acest lucru nu este posibil".

-,,(..)în realitate, inspectorul -şef al Inspecţiei Judiciare a observat că reclamantul nu face altceva decât să reitereze aceleaşi critici formulate prin sesizarea iniţială(..) or, din această perspectivă, in mod evident că o noua analiză acelor deja analizate, în lipsa unor critici concrete, nu se impunea".

Înalta Curte reţine că legalitatea rezoluţiei de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilităţi, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speţă.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică şi nescuzabilă.

Practic, reclamantul, prin prezentul recurs înţelege să reitereze criticile invocate, atât la fondul cauzei cât, şi din cuprinsul plângerii prealabile formulate, susţinând că judecătorii reclamaţi au soluţionat diverse cereri formulate de părţi în dosarele nr. x/2018, nr. y/2018, nr. z/2018 şi nici nu a procedat la interpretarea unor dispoziţii legale aplicate şi/sau incidente în cauzele menţionate, context în care, prezintă opiniile sale juridice cu privire la specificul acţiunilor/litigiilor în care este parte.

Sub acest aspect, este de precizat că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauza dedusă judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate, analizării fondului, stabilirii situaţiei de fapt ori a interpretării normelor juridice şi aprecierii probelor administrate în cauză.

De asemenea este de remarcat că, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a criticat modul în care ar fi trebuit ca instanţa de recurs să analizeze şi interpreteze probele în vederea stabilirii unei situaţii de fapt complete, critici care nu pot fi primite în cadrul verificării unei abateri disciplinare, întrucât vizează însăşi modalitatea de dezlegare a cauzei de către instanţă, ceea ce constituie reţionamentul juridic care a condus la soluţia dată, iar pe de altă parte ar presupune ca instanţa de recurs să-şi depăşească atribuţiile legale dacă ar fi soluţionat cauza în modalitatea indicată.

Aşadar, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor citate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave.

Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor citate se apreciază că încălcarea constatantă este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive.

În acest sens, se reţine şi Decizia nr. 2/2012 a Curţii Constituţionale, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat, cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din Legea nr. 303/2004, că "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

În fine, instanţa de control judiciar reţine că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de către judecătur şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, în condiţiile în care invocarea exercitării de către judecător a funcţiei cu rea-credinţă este lipsită de suport.

Totodată, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul judecător verificat a acestei abateri, în condiţiile prezentate.

În completarea celor expuse nici critica cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, republicată şi modificată.

Constituie abatere disciplinară utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat. Şi în ceea ce priveşte această a doua abatere disciplinară, Înalta Curte apreciază că trebuie făcută distincţie între încălcarea oricăror dispoziţii procedurale privitoare la motivarea unei hotărâri judecătoreşti, greşeală ce ar putea fi cenzurată fie pe calea controlului ierarhic superior, fie la momentul evaluării activităţii profesionale a magistratului, de către comisia de evaluare, şi nesocotirea acestor dispoziţii în context disciplinar.

Altfel spus, nu orice hotărâre judecătorească ce ar putea, prin stil, structură etc. să fie apreciată ca fiind informă, mai puţin tehnică ori incompletă, contradictorie sau necorespunzătoare, poate justifica sancţionarea magistratului redactor în temeiul art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004.

Semnificativ este faptul că, în speţă, se reproşează modalitatea de motivarea vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat, aşa cum a fost menţionată de recurent, nu întruneşte elementul material constitutiv al abaterii disciplinare în discuţie în niciuna dintre cele două modalităţi care rezultă din interpretarea literală, gramaticală, logică şi teleologică a textului incriminator.

Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că susţinerile reclamantului nu au relevanţa atribuită prin motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Cum în raport de motivele invocate recursul nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul promovat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1814 din 6 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2022.