Upholding CNA sanction for breach of right to reply in medical news broadcast despite insolvency and freedom of expression arguments

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019 din data de 21.03.2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr. 255/26.02.2019, iar în subsidiar, modificarea sancţiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 5.000 RON, fiind disproporţionată în raport cu fapta reţinută, cu sancţiunea transmiterii unei somaţii de intrare în legalitate.

În argumentele expuse în susţinerea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin Decizia nr. 255/2019 a fost sancţionată pentru chestiuni legate de mai multe ediţii ale emisiunii Breaking news, difuzate în ziua de 29.01.2019, precum şi în ziua de 10.02.2019, printre principalele acuzaţii aflându-se faptul că nu a avut loc o informare corectă, imparţială şi cu bună-credinţă pe parcursul orelor de difuzare ale emisiunii vizate.

Astfel, aşa cum rezultă şi din actul de sancţionare şi din Raportul de monitorizare, pe parcursul orelor de difuzare a emisiunii vizate s-a discutat despre refuzul personalului medical de a acorda ajutorul de specialitate unei paciente în vârstă de 63 de ani, din cauza unor problem legate de remuneraţiile personalului medical. Raportat la gravitatea acestui eveniment, ce a dus la agravarea stării de sănătate a pacientei, această ştire a fost difuzată pe parcursul mai multor zile, încercându-se o informare obiectivă, cu bună-credinţă a publicului. Văzând importanţa problemei discutate şi sumele foarte mari ce sunt plătite anual către Casa de Asigurări, reclamanta susţine că nu a făcut altceva decât să prezinte o informaţie de interes general, astfel cum a rezultat şi din documentele medicale întocmite în acest sens. Părţile ce se declară vizate şi afectate de afirmaţiile făcute pe parcursul emisiunilor postului de televiziune A. S.A. aveau posibilitatea să intervină oricând să dea lămuririle necesare, motiv pentru care, nu se poate reţine faptul că le-a fost îngrădit dreptul la apărare şi prezentare a unui punct de vedere, drepturi pe care le-au avut, dar nu au înţeles să uzeze de ele. Reclamanta consideră că prin încălcarea dreptului la exprimare al jurnaliştilor şi posturilor TV cetăţenii sunt privaţi de o corectă informare, aspect în totală antiteză atât cu dispoziţiile de la nivel naţional, cât şi cu cele de la nivel comunitar. Sancţionarea postului de televiziune A. S.A. în insolvenţă, este o măsură neîntemeiată, în condiţiile în care principalul obiectiv urmărit a fost acela de a prezenta publicului informaţii obiective prin care să explice o acţiune de interes general.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 504 din 27 septembrie 2019, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei civile nr. 504 din 27 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, a promovat recurs reclamanta A. S.A., în condiţiile art. 483 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare admiterea acţiunii astfel cum fost formulată, având în vedere criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Instanţa de fond a considerat apărările recurentei-reclamante ca nefiind suficiente pentru a combate prezumţia de legalitate a Deciziei nr. 255/2019, însă nu a făcut o motivare în fapt, astfel că nu a aplicat normele prevăzute de legislaţia audiovizualului în mod legal.

Sub aspectul temeiniciei Deciziei nr. 225/2019, recurenta a menţionat că decizia de constatare şi de sancţionare cu amenda (aflându-ne, în mod evident, pe tărâm contravenţional) nu poate face dovada prin ea însăşi a existenţei faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârşirea contravenţiei.

Această afirmaţie se bazează pe faptul că, atât dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituţia României, iar în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Acestea fac parte din aşa - numitul bloc de convenţionalitate.

Legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 şi art. 1169 din C. civ., conţine prevederi contrare şi mai puţin favorabile faţă de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putinţă de tăgadă şi persoanelor juridice în această materie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudenţa sa (e.g. Cauza Anghel c. României, Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) că normele juridice ce sancţionează astfel de fapte au caracter general şi că urmăresc un scop preventiv şi represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuţie are, în sensul art. 6 din Convenţie, caracter penal. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenţiei în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanţiilor fundamentale - printre care şi prezumţia de nevinovăţie - reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul articolului 6 din Convenţie. Reiterând importanţa, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată drept "penală", a unei astfel de garanţii, destinată să restabilească echilibrul dintre presupuşii autori ai faptelor ilegale şi autorităţile chemate să îi urmărească şi pedepsească, Curtea consideră că, în speţă, cauza reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede articolul 6 din Convenţie.

Ca o consecinţă a aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, prezentul litigiu trebuie să ofere şi garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de acest articol. Pe cale de consecinţă trebuie recunoscute şi garanţiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenţiei, printre care şi prezumţia de nevinovăţie.

Articolul 10 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, referitor la încălcarea dreptului la liberă exprimare prevede că:

"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege. care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

Prevederi similare sunt consacrate şi la nivel constituţional, respectiv în cuprinsul art. 30 din Constituţie.

Astfel, libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenţiei este una dintre libertăţile fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi catalogată chiar ca una dintre garanţiile acesteia, o condiţie primordială a progresului şi a fericirii fiecăruia, aşa cum au considerat judecătorii Curţii în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare.

Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât şi un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenţie, fiind totodată un drept individual, parte a libertăţii spirituale a fiecărui individ, dar şi un drept colectiv, ce permite comunicarea.

Într-un principiu reiterat şi în cauza Dalban c. României, Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită mass media presupune existenţa unor limite mai largi în ceea ce priveşte întinderea acesteia, jurnaliştii bucurându-se, aşadar, în exerciţiul acestei libertăţi, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecăţile de valoare pe care le emit, fără a fi ţinuţi să Ic demonstreze realitatea. Aceste drepturi au fost flagrant încălcate de Decizia 301, prin care se impută recurentei-reclamante faptul că a încălcat obligaţia de a informa obiectiv publicul prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor. În realitate, aceasta a depus toate diligentele în vederea informării corecte şi complete a publicului, difuzând imagini video cu poziţia unor reprezentanţi ai comunităţii maghiare.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 12 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente şi concludente, recurenta-reclamantă reiterează, sub o altă formă, considerentele prezentate prin susţinerile formulate la instanţa fondului fără a dezvolta un raţionament juridic pentru care apreciază că sentinţa recurată este neîtemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluţionat prezenta cauză, fiind nemulţumit de fapt de soluţia pronunţată de aceasta.

În contextul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate prin motivele de recurs.

Soluţia de respingerea a cererii de chemare în judecată a fost adoptată în mod corect în considerarea faptului că obligaţia de a respecta principul auditur et altera pars incumbă radiodifuzorului conform art. 40 alin. (2), ori respectarea acestei obligaţii presupune contactarea în mod direct a persoanelor vizate de discuţiile purtate în cadrul unor emisiuni pentru a se asigura exercitarea efectivă a dreptului la replică.

Simplul fapt că după circa două săptămâni reclamanta revine cu o explicaţie dată de chiar medicul în discuţie, care face trimitere la salarizarea unor alte persoane ce ar fi trebuit să efectueze o manevră medicală însă, la acel moment deja în conştiinţa publicului era fixată informaţia incorectă difuzată iniţial.

În privinţa sancţiunii amenzii aplicate, Curtea a reţinut că potrivit art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului, în cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin somaţie ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplică o amendă contravenţională de la 5.000 RON la 100.000 RON.

A mai reţinut instanţa fondului că, anterior, reclamanta a mai fost sancţionată în anul 2018 prin Decizia 170/2018 cu amendă în cuantum de 10.000 RON, Decizia 298/2018 cu amendă în cuantum de 15.000 RON şi Decizia nr. 338/2018 cu amendă în cuantum de 15.000 RON, context în care devin aplicabile dispoziţiile legale invocate de la alin. (3) al art. 91, respectiv aplicarea amenzii pentru că reclamanta a încălcat din nou aceleaşi prevederi.

Curtea consideră că nivelul sancţiunii corespunde pericolului social al faptei săvârşite, fiind respectate criteriile de proporţionalitate urmărite de legiuitor, astfel încât legiuitorul însuşi a estimat şi a confirmat caracterul proporţional al acesteia prin prisma gravităţii încălcării reglementărilor din domeniul audiovizualului, iar, în cauză, din materialul probator nu a rezultat existenţa unor împrejurări care să justifice reindividualizarea sancţiunii amenzii aplicate, aceasta fiind de altfel orientată spre minim.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a realizat o justă expunere argumentelor care au condus la respingerea acţiunii, astfel că, vor fi înlăturate ca nefondate criticile recurentei întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Atributul esenţial al instanţei de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speţă, nu există critici de nelegalitate în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte reţine, raportat la înscrisurile depuse la dosar în etapa soluţionării fondului şi faţă de susţinerile părţilor că, este de necontestat faptul că prin Decizia nr. 255 din 26.02.2019, în sarcina reclamantei s-a reţinut săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 3 din Legea nr. 504/2002 şi detaliate prin art. 40 alin. (1), art. 64 alin. (1) lit. b) şi 70 din decizia C.N.A. nr. 220/2011, care se referă, pe de o parte, la asigurarea unei informări obiective a publicului, prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor, cu consecinţa favorizării liberei formări a opiniilor, iar, pe de altă parte, la respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului(respectiv dreptul al propria imagine al persoanelor în privinţa cărora s-au formulat acuzaţii în cadrul emisiunilor).

Este de menţionat că reclamanta a fost sancţionată pentru nerespectarea principiului bunei- credinţe ce trebuie să caracterizeze informarea publicului, având in vedere că în ştire nu s-a făcut şi despre ceea ce era consemnat în fişa de spitalizare, anume că motivul refuzului a fost lipsă salarizare corespunzătoare a personalului care execută această manevră, acreditându-se ideea că medicul a făcut referire la propria salarizare, acuzaţiile vizând acest aspect.

Practic, s-a constatat lipsa unei punct de vedere al medicului pneumolog la momentul difuzării stirii, respectiv pe parcursul zilei de 29 ianuarie 2019, fapt de natură a afecta imparţialitatea informaţiei care a nu a fost difuzată cu bună-credinţă.

Or, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului, toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să furnizeze libera formare a opiniilor.

Membrii Consiliului au constatat că, în raport de temele de interes public abordate, dar şi de acuzaţiile formulate la adresa unor persoane, radiodifuzorul avea obligaţia de a respecta principiul audiatur et altera pars, reglementat de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului; respectarea acestui principiu presupune condiţii nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiaşi program în cadrul căruia s-au făcut acuzaţiile.

Din conţinutul raportului de monitorizare reiese că radiodifuzorul nu a solicitat vreun punct de vedere în legătură cu acuzaţiile pe care le-a adus la cunoştinţa publicului.

Spunem că, libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de drept interne şi internaţionale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opţiuni.

Aceste opţiuni nu pot leza, însă, drepturile altor membri ai colectivităţii, aşa cum este şi dreptul la propria imagine, afectat prin afirmaţii nesusţinute cu dovezi.

Înalta Curte reţine că în speţă, recurenta-reclamantă a fost sancţionată pentru încălcarea unor principii pe care furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să le respecte atunci când îşi exercită dreptul la libera informare a publicului şi nu pentru însăşi exercitarea acestui drept.

Conform textelor legale sus-menţionate, a căror greşită aplicare, recurenta-reclamantă a imputat-o primei instanţe, informarea trebuie să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună credinţă.

Recurenta-reclamantă consideră că nu s-a demonstrat faptul că informarea nu a fost prezentată în mod imparţial şi s-a încălcat principiul bunei-credinţe.

Drept argument al acestei susţineri este faptul că medicul respectiv putea să ceară să intervină pe post pentru a îşi prezenta argumentele şi punctul său de vedere.

Aşa cum bine a remarcat instanţa fondului, se observă că apărările reclamantei legate de inacţiunea persoanei vizate de cele exprimate în emisiunile ce au făcut obiectul monitorizării, de a interveni din proprie iniţiativă pentru a îşi exprima un punct de vedere, sunt lipsite de suport.

Faţă de modul în care s-au desfăşurat dezbaterile, fără ca în aceste emisiuni să fie prezentat şi un punct de vedere al medicului pneumolog este evident că s-a realizat de către furnizorul de servicii media audiovizuale încălcarea prevederilor legale amintite, deoarece faptele nu au fost prezentate în mod obiectiv, nu sunt verificate, nu sunt prezentate în mod imparţial şi cu bună-credinţă.

Cu privire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), însăşi recurenta-reclamantă susţine prin motivele de recurs că jurnalistul are obligaţia de a verifica informaţiile şi de a nu depăşi anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, chiar dacă datoria sa principală este de a oferi publicului orice informaţie de interes public.

De altfel, C.E.D.O. nu a stabilit nici că libertatea de exprimare ar fi un drept absolut şi nici că politicienii ar fi excluşi de la protecţia acordată de art. 10 din Convenţie, ba dimpotrivă, a subliniat că în cadrul limitelor acceptabile criticile sunt mai largi în ceea ce îi priveşte pe politicieni, nuanţă care din punctul nostru de vedere este esenţială şi total diferită de susţinerea recurentei-reclamante care consideră în mod eronat sau deliberat greşit că limitele criticii ar fi mai acceptabile cu privire la politicieni.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la capătul de cerere secundar, formulat de recurenta reclamantă, prin care aceasta solicită instanţei, în subsidiar, aplicarea unui somaţii de intrare în legalitate, acesta nu poate fi primit.

Înalta Curte constată că, în aplicarea prevederilor Legii (speciale) nr. 504/2002, Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin decizia nr. 255 din 26 februarie 2019, a constatat o faptă contravenţională, respectiv încălcarea de către radiodifuzor, în cadrul unor emisiuni (menţionate în cuprinsul deciziei), a prevederilor legale care reglementează obligaţia informării obiective a publicului, cu asigurarea principiului imparţialităţii, a bunei credinţe şi a favorizării liberei formări a opiniilor.

Deşi a fost constatată încălcarea mai multor articole din Decizia C.N.A. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, Consiliul Naţional al Audiovizualului a apreciat asupra existenţei unei fapte contravenţionale, constând în încălcarea obligaţiei de a respecta principiile imparţialităţii şi echilibrului ce trebuie să caracterizeze informarea în probleme de interes public.

De asemenea, au fost amintite criteriile legale de individualizare a sancţiunii prevăzute de art. 90 alin. (1) din Legea audiovizualului, sancţiunea prevăzută de art. 91 alin. (3) din lege fiind orientată, în concret, spre minimul legal.

Se constată, că recurenta-reclamantă susţine în mod formal nerespectarea de către autoritatea administrativă a dispoziţiilor legii în materie de individualizare a sancţiunii, neintrând pe fondul faptelor care au condus la sancţionare şi neivocând temeiuri sau criterii de individualizare care ar fi putut conduce la o altă apreciere asupra cuantumului sancţiunii.

În acest condiţii, în mod legal prima instanţă a reţinut că în privinţa sancţiunii amenzii aplicate, anterior, reclamanta a mai fost sancţionată în anul 2018 prin Decizia 170/2018 cu amendă în cuantum de 10.000 RON, Decizia 298/2018 cu amendă în cuantum de 15.000 RON şi Decizia nr. 338/2018 cu amendă în cuantum de 15.000 RON, context în care a reţinut incidenţa dispoziţiilor de la alin. (3) al art. 91, respectiv aplicarea amenzii pentru că reclamanta a încălcat din nou aceleaşi prevederi.

Sub aspectul proporţionalităţii în cauză, din materialul probator nu a rezultat existenţa unor împrejurări care să justifice reindividualizarea sancţiunii amenzii aplicate, aceasta fiind de altfel orientată spre minim.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de cele ce preced în temeiul art. 496 C. proc. civ., instanţa va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B., împotriva sentinţei civile nr. 504 din 27 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2022.