Administrator's joint tax liability upheld for obstructing VAT inspection and unpaid debts

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A. a a solicitat în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 94 din 31/01.2019 şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/25.07.2018 şi exonerarea de la plata creanţelor fiscale stabilite, în sumă de 2.136.310 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 243 din 21 noiembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esenţă - că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, în sensul că nu s-a probat reaua-credinţă a reclamantului în îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Recurentul a arătat că a dedus TVA în condiţiile prevăzute de lege, conform normelor fiscale, depunând declaraţiile din care se pot extrage toate datele necesare.

A considerat că din declaraţia 394 rezultă furnizorii societăţii, iar organul fiscal avea obligaţia să înlăture TVA deductibil, dacă aprecia că este fictiv, doar în urma unui control încrucişat.

Recurentul a mai susţinut că autorităţile fiscale nu au solicitat evidenţa contabilă a societăţii, în condiţiile în care reclamantul a precizat, prin contestaţia depusă la organul fiscal, că va depune orice înscris se solicită pentru clarificarea situaţiei.

De asemenea, contrar reţinerilor primei instanţe, recurentul a arătat că societatea avea inventarul efectuat la zi.

Cu privire la neachitarea obligaţiilor fiscale stabilite suplimentar, susţine că nu au fost achitate întrucât au fost contesate, fiind în mod eronat stabilite, şi prin urmare nici nu s-a solicitat eşalonarea plăţii acestora, întrucât ar fi echivalat cu o recunoaştere a debitului şi implicit o asumare de plată pentru sume pe care consideră că nu le datorează.

Recurentul a susţinut că, potrivit prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) şi art. 12 din Legea nr. 207/2015, doar buna-credinţă se prezumă, nu şi reaua-credinţă, care pentru a fi reţinută, trebuie probată.

Toate declaraţiile privind obligaţiile fiscale au fost depuse în termen legal, iar reprezentanţii pârâtei nu au arătat în concret care declaraţii lipsesc.

În lipsa dovedirii relei-credinţe precum şi a prejudiciului, intimata nu avea posibilitatea legală de a emite decizia de angajare a răspunderii solidare.

Organul fiscal nu a probat existenţa acestei condiţii, simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei reclamantului, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme nu s-a probat, prin vreun mijloc de probă, că administratorul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea firmei.

În final, recurentul reclamant a susţinut că la dosarul cauzei nu a fost depusă dovada audierii sale sau dovada convocării în vederea audierii, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 207/2015.

Înscrisul depus la dosar este din luna februarie 2019 şi nu are legătură cu prezenta cauză, deoarece decizia contestată este din luna iulie.

4. Apărările intimatei

Intimata pârâtă ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Raportat la aspectele factuale ale speţei deduse judecăţii, hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului, în mod just reţinându-se îndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare a acestuia.

Din prevederile legale mai sus menţionate, rezultă că pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii, şi anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, şi reţinerea relei credinţe a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea, care a determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Referitor la prima condiţie, instanţa de recurs reţine că, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, prin decizia de impunere nr. x/01.03.2018 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj s-au stabilit în sarcina S.C. B. S.R.L., al cărei administrator este reclamantul, obligaţii fiscale suplimentare de plată în cuantum de 2.136.310 RON, din care debite în cuantum de 1.371.564 RON şi accesorii în sumă de 764.746 RON.

Contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere a fost respinsă prin decizia nr. 365/16.07.2018 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, decizie care, până la data soluţionării prezentului dosar în primă instanţă, nu a fost contestată potrivit procedurii reglementate de dispoziţiile art. 281 din Codul procedură fiscală.

În acest context, a fost emis procesul-verbal nr. x/24.04.2018 prin care S.C. B. S.R.L. a fost declarată insolvabilă.

În privinţa celei de-a doua condiţii, reaua-credinţă reprezintă condiţia sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului.

Atitudinea administratorului nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua-credinţă a acestuia, fiind inexplicabile, prin prisma atribuţiilor legale prevăzute de lege în sarcina sa, atât ignoranţa cât şi pasivitatea de care acesta a dat dovadă în relaţia cu organele fiscale, contrar principiilor statuate de Codul de procedură fiscală, în cuprinsul art. 10 şi 12, referitoare la obligaţia de cooperare şi bună credinţă.

Astfel cum rezultă din raportul de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. x/01.03.2018, debitoarea a fost informată, prin avizul de inspecţie nr. F-SJ 337/04.10.2017, că începând cu data de 24.10.2017 va face obiectul unei inspecţii fiscale pe linie de TVA pentru perioada 01.01.2012-30.06.2016, avizul fiind transmis prin poştă cu confirmare de primire, aceasta semnând de primire la data de 09.10.2017. După comunicarea avizului, organele fiscale nu au mai putut lua legătura cu contribuabilul decât telefonic.

În ciuda demersurilor organelor fiscale de a contacta societatea şi reprezentanţii acesteia (din octombrie 2017 - ianuarie 2018), reclamantul nu a dat curs acestor solicitări, rezumându-se la o corespondenţă telefonică prin care a convenit în repetare rânduri că va pune la dispoziţia organelor fiscale documentele solicitate, demers pe care care nu l-a întreprins invocând diverse motive.

Aceste aspecte pe larg detaliate în sentiţa recurată nu au fost contestate de recurent.

Prin urmare, decizia de impunere a fost emisă în lipsa studierii documentelor societăţii tocmai din culpa societăţii debitoare care, prin intermediul reclamantului, în calitate de administrator, s-a opus efectuării inspecţiei fiscale, încercând să se sustragă de la aceasta.

Din raportul de inspecţie fiscală rezultă că societatea reprezentată de reclamant a depus, în perioada 01.01.2012-30.06.2016, deconturi de TVA lunar, în conformitate cu prevederile art. 153 alin. (1) din Legea nr. 57/2003, respectiv cu art. 322 alin. (1) din Legea nr. 227/2015, conform deconturilor de TVA depuse, TVA dedus fiind în sumă de 1.201.314 RON, fără a prezenta documente justificative în vederea justificării dreptului de deducere a TVA.

Analizând informaţiile furnizate de aplicaţia informatică care gestionează declaraţia 394, în perioada 01.01.2012-30.06.2016, organele fiscale au constatat existenţa unor diferenţe între achiziţiile/livrările declarate de S.C. B. S.R.L. şi livrările/achiziţiile declarate de către parteneri din ţară. Având în vedere că societatea reprezentată de reclamant nu a pus la dispoziţia organelor de inspecţie fiscale documentele justificative ale societăţii, acestea au procedat la stabilirea TVA în consecinţă.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurent, Înalta Curte apreciază că realitatea evenimenţială rezultată pe baza probelor administrate în cauză, conduce la concluzia că sunt îndeplinite toate condiţiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, pentru angajarea răspunderii solidare a recurentului reclamant, fiind dovedite atât faptul existenţei obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât şi reaua credinţă a administratorului, a cărui atitudine a fost determinantă în neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Nu pot fi primite apărările recurentului în sensul că ar fi depus toate declaraţiile necesare deducerii TVA, că şi-ar fi manifestat disponibilitatea de a pune la dispoziţia organelor fiscale înscrisurile solicitate sau că nu ar fi achitat obligaţiile fiscale întrucât le considera nelegal stabilite.

Contrar suţinerilor recurentului, instanţa de control judiciar observă că la solicitarea organelor fiscale de a depune documentele justificative pentru deducerea TVA, acesta nu şi-a respectat obligaţia de cooperare, încercând să tergiverseze efectuarea activităţii de inspecţie fiscală.

Totdodată, până la data soluţionării dosarului de către instanţa de fond, recurentul nu contestase în instanţă deciziile prin care au fost stabilite în sarcina societăţii obligaţii fiscale în cuantum de 2.136.310 RON.

Împrejurarea că ar fi efectuat inventarul societăţii la zi nu poate constitui în cauză un motiv de anulare a deciziei contestate în cauză.

Abordarea recurentului reclamant nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noţiunii sau conceptului bunei credinţe, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii.

Contrar caracteristicilor relei-credinţe, elementele bunei-credinţe (bona fide) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestităţii, elemente care reprezintă o consecinţă a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) în sfera dreptului.

Având în vedere conduita reclamantului, contrară tuturor acestor elemente, prin raportare la îndatorirea administratorului de "a face" pentru a respecta şi îndeplini obligaţiile stabilite de lege, Înalta Curte reţine că aceasta nu a manifestat diligenţa unei persoane/administrator de bună credinţă, în sfera şi accepţiunea Codului de procedură fiscală, comportamenul acestuia putând fi calificat ca fiind rezultatul relei sale credinţe.

Raportat la calitatea recurentului reclamant de administrator al societăţii declarate insolvabile şi ţinând seama de comportamentul fiscal anterior expus, în mod corect s-a statuat de organele fiscale că recurentul reclamant se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţiile legale anterior menţionate.

În ceea ce priveşte emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare cu nerespectarea prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, referitoare la obligaţia audierii persoanei înaintea emiterii deciziei, instanţa de recurs apreciază ca fiind nefondate criticile recurentului.

Este adevărat, conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de angajare a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea.

În speţă însă, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că procedura instituită de art. 26 din Legea nr. 207/2015 a fost respectată de organul fiscal, având în vedere că reclamantul a transmis, la data de 25.06.2018, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., punctul său de vedere cu privire la angajarea răspunderii, în condiţiile în care nu s-a prezentat la sediul organului fiscal, deşi a fost invitat la audieri, prima dată prin adresa nr. x/24.05.2018, data fixată fiind 11.06.2018, ora 09:00, iar a doua oară pentru data de 22.06.2018, ora 9:30, prin adresa nr. x/15.06.2018.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în prezenta speţă, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 243 din 21 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2022.