Joint and Several Fiscal Liability of Insolvency Administrators and the Burden of Proving Bad Faith

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A. a contestat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Decizia nr. 95 din 23 iunie 2016 prin care pârâta a respins contestaţia împotriva Deciziei nr. 393 din 10 octombrie 2012, emisă de Activitatea Metodologie şi Administrarea Veniturilor Statului din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Ialomiţa prin care s-a dispus atragerea răspunderii sale solidare cu S.C. B. S.R.L. Andrăşeşti, jud. Ialomiţa, pentru suma de 9.718.619 RON, în temeiul art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003. Prin cerere, reclamantul a solicitat desfiinţarea Deciziei nr. 95/2016 şi, ca o consecinţă, admiterea contestaţiei sale împotriva Deciziei nr. 393/2012.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 90 din 03 decembrie 2020, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, a anulat Decizia nr. 95 din 23 iunie 2016, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, precum şi Decizia nr. 393 din 10 octombrie 2012 privind atragerea răspunderii solidare a reclamantului A., emisă de (fosta) Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa (în prezent, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa).

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 90 din 03 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa au declarat recurs.

În opinia recurentelor-pârâte, în esenţă, în mod eronat instanţa de fond a constatat că în cauză nu s-a dovedit reaua-credinţă a administratorului social al societăţii debitoare, lipsa veniturilor sau a bunurilor din patrimoniul acesteia care să fie urmărite pentru recuperarea creanţelor bugetare restante sau starea de pasivitate a acestora faţă de datoriile scadente, nu sunt elemente suficiente care să dovedească reaua-credinţă şi care să justifice angajarea răspunderii solidare a administratorilor societăţii debitoare, în prezenta cauză, întrucât în materie fiscală nu leagă reaua credinţă de un anumit comportament fiscal limitativ, materializat prin existenţa unor acte de încălcare a obligaţiilor legale ori printr-un comportament abuziv punctual stabilit.

Apărările formulate de intimatul-reclamant A.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant se solicită respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Din dispoziţiile art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 rezultă că aprecierea apariţiei stării de insolvenţă trebuia făcută de debitor, ţinând seama de elemente precum: lipsa de disponibilităţi pentru achitarea datoriilor exigibile; lipsa de lichidităţi nu se datorează unei jene financiare, ci persistă de circa 30 zile; somaţiile primite de la creditori care refuză acordarea oricăror eşalonări de plată sau, dacă astfel de propuneri există, debitorul nu le poate onora.

La data emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 aveau următorul cuprins:

"(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

[…]

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;

[…]."

În privinţa acestui din urmă caz de angajare a răspunderii solidare instanţa constată că datoriile debitorului principal provin, în cea mai mare proporţie din perioada anterioară desemnării intimatului-reclamant ca administrator, în afara acestei perioade rămânând o diferenţă de 2.025.350 RON (dintre 9.718.619 RON şi 7.693.269 RON).

În privinţa cazului reglementat de art. 27 alin. (2) lit. c), răspunderea solidară poate fi angajată doar pentru neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere deschiderea procedurii insolvenţei - obligaţie prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 şi pentru care textul prevede un termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, astfel cum este definită la art. 3 pct. 1 lit. a) - nu şi pentru situaţia prevăzută de art. 27 alin. (3) coroborat cu art. 3 pct. 1 lit. b) care defineşte insolvenţa iminentă. Însă, obligaţia neîndeplinită trebuie să se refere la "obligaţiile fiscale aferente perioadei respective", adică perioadei în care intimatul-reclamant a administrat societatea.

Trebuie subliniat faptul că ambele texte condiţionează atragerea răspunderii solidare a administratorului de reaua sa credinţă, element subiectiv aflat în antiteză cu buna-credinţă care, potrivit art. 12 din O.G. nr. 92/1993, trebuie să fie fundamentul relaţiilor dintre contribuabili şi organele fiscale, în scopul realizării cerinţelor legii.

Noţiunea de "rea-credinţă" din dreptul procesual fiscal a fost analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 452/2017 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (publicată în Monitorul Oficial nr. 756 din 21 septembrie 2017), Curtea reţinând aplicabilitatea în materia procedurii fiscale a considerentelor unei decizii anterioare pe care o pronunţase în materie penală. În paragrafele relevante pentru definirea "relei-credinţe", Curtea Constituţională a reţinut următoarele:,,[…]

În ceea ce priveşte sintagma "rea-credinţă", în Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, prin care a analizat prevederile art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., paragrafele 17 şi 18, Curtea Constituţională a observat că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, aceasta are semnificaţia de atitudine incorectă, necinstită. În doctrină s-a reţinut că, în limbajul comun, antitezei relei-credinţe i se atribuie mai multe accepţiuni, şi anume: obligaţie de comportare corectă pe care părţile trebuie să o respecte la încheierea şi executarea convenţiilor; convingerea unei persoane că acţionează în temeiul unui drept şi potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate, cinste. C. oarecum asemănătoare există şi în plan juridic, dat fiind caracterul proeminent etic al normelor care cârmuiesc cele două concepte aflate în opoziţie. Astfel, se poate concluziona că reaua-credinţă este o formă a vinovăţiei, expresia dolului, fraudei şi culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înşelăciunea şi omisiunea vădit intenţionată. Î

Reaua-credinţă nu se prezumă, ea trebuie dovedită prin informaţiile culese de organul judiciar însărcinat cu supravegherea executării măsurii, judecătorului sau instanţei de judecată revenindu-i obligaţia de a aprecia dacă nerespectarea obligaţiilor s-a produs sau nu cu rea-credinţă.

Aplicând situaţiei deduse judecăţii aceste considerente rezultă că pentru a se putea reţine reaua-credinţă este necesar ca organul fiscal să prezinte informaţii care să permită concluzia că administratorul vizat de actul său fiscal a săvârşit un fapt sau un act contrar legii, pe deplin conştient de caracterul ilicit al conduitei sale.

În cauza de faţă, recurentele-pârâte nu au oferit astfel de informaţii, ci s-au rezumat la a prezenta consideraţii cu caracter general, fără nicio legătură dintre faptele sau actele intimatului-reclamant, presupus a fi fost săvârşite în perioada 8 septembrie 2011 (când a fost desemnat administrator) - 1 iunie 2012 (când s-a deschis procedura insolvenţei S.C. B. S.R.L., fiind desemnat administratorul judiciar) şi suma pentru care i s-a atras răspunderea solidară.

Contrar celor susţinute de recurentele-pârâte, organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut, în mod eronat, că intimatul-reclamant a administrat S.C. B. S.R.L. începând cu data de 14 mai 2008 şi că reaua sa credinţă reiese din faptul că a avut cunoştinţă de obligaţiile fiscale înregistrate de societate şi nu le-a achitat la bugetul general consolidat, că nu a căutat să evite declararea stării de insolvabilitate şi că a dat dovadă de o conduită pasivă în sensul neconlucrării cu organul de executare silită în scopul recuperării creanţelor fiscale.

Pentru considerentele Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva sentinţei nr. 90 din 03 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 octombrie 2022.