Insufficiency of moral damages compensation under insurance guarantee fund procedures and the application of full reparation principles in corporate insolvency

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată la data de 19 decembrie 2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), anularea în parte a Deciziei nr. 22016/09.12.2019 a F.G.A. în sensul admiterii cererii de plată formulată cu privire la suma de 100.000 euro reprezentând daune morale. Cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 499 pronunţată la 24 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 499 pronunţată la 24 iunie 2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

După prezentarea pe larg a situaţiei de fapt, recurentul a menţionat următoarele:

Instanţa de fond, şi-a însuşit poziţia intimate-pârâte, arătând că prevederile legii civile, art. 1385 C. civ. şi următoarele nu sunt relevante câtă vreme FGA avea obligaţia stabilirii despăgubirii cu respectarea procedurilor interne conform art. 30 din legea nr. 213/2015.

Nelegalitatea sentinţei recurate rezidă în aceea că, prin contestaţia formulată, a solicitat Curţii de Apel Bucureşti să evalueze ea însăşi prejudiciul suferit de reclamant (aşadar să constate că suma de 100.000 euro este suma aptă de a repara integral prejudiciul), nu doar să analizeze despăgubirea dispusă de către FGA.

Judecătorul fondului nu a evaluat prejudiciul prin prisma prevederilor legii civile, încălcând dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ. (prevederile legii civile în materia răspunderii civile delictuale), dar şi prin raportare la lipsa de temeinicie a deciziei FGA, care se sprijină exclusiv pe norme particulare.

Instanţa de fond nu a analizat cele pretinse prin contestaţia sa reclamantul, mărginindu-se a evidenţia măsura în care Ordinul ASF - Norme interne prevalează normelor de drept în materie.

Ori, reclamantul a pretins instanţei să evalueze prejudiciul moral suferit de către reclamant arătând, succint, că este îndreptăţit la suma de 100.000 euro.

Astfel, decizia FGA nu este fundamentată în drept si nu a ţinut cont.de particularităţile situaţiei de fapt, raportarea exclusiv la hotărâri judecătoreşti consemnate în Ghidul (în fond, o culegere de decizii favorabile societăţilor de asigurări) elaborat de Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii (fără a se arăta care este autoritatea specială a acestei instituţii).

Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (material şi morale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, fără a avea în vedere jurisprudenţa amplă sau a speţei în discuţie, în materie, consecinţele negative suferite, în contextul în care indiferent de gradul de culpă (deci, chiar parţială), despăgubirea celui prejudiat trebuie să fie integrală, pentru prejudiciul suferit de acesta. Astfel, FGA nu s-a raportat la o hotărâre jurisprudenţială care corespundea cel mai bine particularităţilor situaţiei faptice, ci a emis o decizie prin care a dispus repararea prejudiciului său stabilind o sumă care reprezintă un procent infim din limita prevăzuta de art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, de 450.000 RON, prag care este foarte îndepărtat de cuantumul despăgibirilor acordate de FGA prin decizia contestată.

Decizia 74/02.08.2018 prin care s-a adoptat Procedura de soluţionare amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămare corporală sau decese, prevederile Ordinului ASF privind stabilirea, pe cale amiabilă a despăgubirii, ca şi Ghidul FPVS, nu prevalează, în opinia sa, prevederilor înseşi ale Ordinului ASF 16/2015 (art. 26 alin. (1) coroborat cu art. 49 pct. 1- ordin CSA 14/2011).

În concret, instanţa de fond, a apreciat că, dată fiind inexistenţa unor criterii concrete privind nivelul despăgubirilor morale ce se acordă în aceste situaţii, decizia FGA contestată, este corecta, în privinţa criteriilor de evaluare a prejudiciului moral suferit.

Ori, o astfel de soluţie este dată cu încălcarea normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, formele şi întinderea reparaţiei prejudiciului, în special prevederile legale ce reglementează, cu titlu de principiu, repararea integrală a prejudiciului, pentru următoarele considerente:

Astfel, cum contestaţia formulată era, în drept, întemeiată pe prevederile art. 1357 şi urm. C. civ., corelate, în mod firesc, de cele ale Legii 213/2015 în privinţa termenului şi limitelor în care se formulează, respectiv se soluţionează cererea de despăgubire adresată FGA, sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este nelegală prin prisma raportării sale exclusive la prevederile unor acte (prevederile legii 213/2015 şi art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014) subsecvente legilor în privinţa soluţionării cererilor de reparare a prejudiciului (material/moral) încercat de părţile care au suferit urmare a decesului unei persoane apropiate.

Instanţa de fond interpretând eronat norma de drept material reprezentată de prevederile art. 1386 alin. (2) C. civ.. a pronunţat o soluţie greşită menită să încalce un principiu important de drept în materia răspunderii civile delictuale, edictat de legiuitor prin intermediul prevederilor art. 1385 alin. (1) teza I C. civ. "Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel".

De aceea, interpretarea dată de instanţa de fond este data cu aplicarea greşită a normelor de drept material (prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ.), dar şi cu încălcarea normelor de drept material (prevederile art. 1366 alin. (2) C. civ.), fiind astfel, incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul ca se află în prezenta motivului de nelegalitate "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Învederează că plafonul de garantare până la care FGA acordă despăgubiri este de 450.000 RON, conform art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prag care este foarte îndepărtat de cuantumul despăgubirilor acordate de FGA prin decizia contestată şi pe care instanţa de fond nu le-a mai analizat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, reţinând următoarele considerente:

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin cererea de plată nr. x/11.05.2017, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reclamantul a solicitat sa fie despăgubit din disponibilităţile F.G.A. cu suma de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier din data de 13 august 2015.

Prin Decizia nr. 22016/09 decembrie 2019, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis în parte cererea de plată şi a acordat reclamantului suma de 66629 RON, din care 1859 despăgubiri materiale şi 64.770 RON daune morale, respectiv câte 510 RON pentru fiecare din cele 127 de zile de îngrijiri medicale, fiind respinsă cererea de plată pentru diferenţa solicitată de reclamant.

În considerentele deciziei, în ceea ce priveşte daunele morale, fiind avut în vedere faptul că vătămarea corporală i-a provocat reclamantului o serie de probleme medicale, respectiv Politraumatism prin accident rutier, contuzie cerebrală frontală HAS, TCF fractura oaselor zigomatică DRT, mandibula DR., Hemopneumotorace Bilateral, contuzie pulmonară, ruptură hepatică, fracturi costale multiple, fractură de bazin, fractură de femur, fractură claviculă dreapta, fractură proces transvers LI, L2, L3, L4 cu deplasare, plagă contuză temporo-parieto-occipitalt, necesitând pentru vindecare un număr de circa 127 zile de îngrijiri medicale, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a stabilit acordarea unei sume de 510 RON/zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 64.770 RON daune morale.

Decizia emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost contestată în faţa instanţei de contencios administrativ, iar prin sentinţa recurată a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 22016/09.12.2019, emisă de pârât.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 1357, art. 1385 alin. (1) şi urm. C. civ., a jurisprudenţei naţionale şi internaţionale, precum şi principiile de drept referitoare la evaluarea prejudiciului moral, critici pe care Înalta Curte la apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Referitor la daunele morale, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacţi, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorităţii învestite cu cererea petentului, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecinţelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic şi/sau psihic, precum şi de importanţa valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării. Aşadar, în lipsa unor criterii şi limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, la un criteriu obiectiv şi rezonabil, respectiv zilele de îngrijiri medicale.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurentul-reclamant îl consideră insuficient, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privinţa daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării durerii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanţele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparaţie echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, fără să constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse recurentului-reclamant urmare a producerii evenimentului rutier, o asemenea suferinţă suportată ca urmare a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat.

Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora sunt diferite de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, se constată că "Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese" reprezintă o procedură internă la care s-a raportat autoritatea pârâtă, fiind validată şi de asigurător şi folosită în prezent de lichidatorii judiciari în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, dat fiind că nu există dispoziţii legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, iar aceste proceduri utilizate de intimatul-pârât F.G.A. în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condiţiile în care acestea au fost elaborate inclusiv prin raportare la evoluţia practicii judiciare în materie.

Înalta Curte are în vedere în acest sens şi susţinerile intimatului-pârât F.G.A., potrivit cărora acesta nu este chemat să repare prejudiciul suferit de reclamant în locul asiguratorului care a intrat în insolvenţă, ci este chemat în nume propriu, în scop de garantare a persoanelor prejudiciate de intrarea în insolvenţă a asiguratorului asupra faptului că acestea vor fi despăgubite.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va reţine că nu are loc o înlocuire a debitorului obligaţiei de plată a despăgubirii cu un nou debitor, ca urmare a intrării primului în faliment, ci la momentul deschiderii procedurii iau naştere în patrimoniul reclamanţilor şi al pârâtului, în temeiul Legii nr. 215/2015, dreptul şi obligaţia corelativă de garantare a despăgubirii, care însă poate fi plafonată de legiuitor şi a cărei executare este supusă, din punct de vedere procedural, unor norme speciale, derogatorii.

În acest sens, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:

"Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Rezultă aşadar, din textul legii, că în aplicarea dispoziţiilor legale, intimatul-pârât F.G.A. are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale şi, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenţei în materie, Înalta Curte apreciază că "Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurător şi folosită în prezent de lichidatorii judiciari în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, reprezintă un criteriu obiectiv în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Înalta Curte reţine că, potrivit Anexei Procedurii, valoarea medie a despăgubirilor morale, urmare vătămării corporale ce a necesitat îngrijiri medicale de cel putin 90 de zile, este între 510 - 900 RON/zi de îngrijire medicală, iar intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ţinând cont şi de particularităţile speţei, a acordat o valoarea minimă a acestui prag, şi anume 510 de RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 64770 RON, întrucât reclamantul nu prezintă infirmitate fizică.

Aşadar, nu pot fi avute în vedere criticile recurentului-reclamant potrivit cărora despăgubirile acordate cu titlu de daune morale au fost stabilite de către intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraţilor făcându-se abstracţie de jurisprudenţa şi practica în materie, iar considerentele sentinţei recurate, sub acest aspect, ar fi nesusţinute de dovezile administrate în cauză şi de practica judiciară în domeniu, cu atât mai mult cu cât modul de stabilire a acestora nu a fost exercitat discreţionar, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu faţă de orice creditor de asigurare.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte nu decelează o eventuală încălcare de către prima instanţă a principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de prevederile art. 1357 şi urm. din C. civ. în condiţiile în care, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, în aprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de fond nu s-a raportat doar la criteriul privind numărul de zile de îngrijiri medicale necesitate pentru vindecare, ci a procedat la propria evaluare a prejudiciului moral, inclusiv prin raportare la criteriile invocate prin acţiunea introductivă, concluzia fiind că pârâtul a acordat o sumă corespunzătoare din perspectiva reparării prejudiciului moral invocat de reclamant, cu atât mai mult cu cât acesta era minor la momentul producerii accidentului şi nici nu a susţinut şi dovedit că desfăşura anterior producerii evenimentului rutier o activitate profesională cu caracter de continuitate şi regularitate care îi este inaccesibilă în momentul de faţă sau care în prezent ar presupune eforturi suplimentare pentru realizare.

Or, aprecierea instanţei de fond cu privire la cuantificarea prejudiciului moral suferit de reclamant constituie un element de temeinicie a hotărârii pronunţate, iar nu de legalitate a acesteia, iar în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

În orice caz, Înalta Curte aminteşte că în literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească, s-a arătat că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori măsura în care a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate a sentinţei recurate, instanţa de control judiciar reţinând că instanţa de fond a soluţionat cauza inclusiv în acord cu jurisprudenţa naţională şi practica CEDO în materie.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 499 din 24 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 06 octombrie 2022.