Restitution claim fails: registered owner at time of taking not claimant, appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 iunie 2020, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Suplacu de Barcău au solicitat, în contradictoriu cu Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea parţială a Deciziei nr. 9073/10.04.2020, comunicată la data de 18.05.2020, cu privire la imobilele cu nr. topo. x Suplacu de Barcău, constând în casă şi terenuri în intravilanul comunei Suplacu de Barcău şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilele cu nr. topo. x Suplacu de Barcău, constând în casă şi terenuri în intravilanul comunei Suplacu de Barcău. Fără cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 110/CA/2020 - PI din 27 octombrie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 110/CA/2020 - PI din 27 octombrie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Suplacu de Barcău, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentele - reclamante au arătat că hotărârea recurată este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea greşită a normelor de drept material, respectiv ale art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu art. 17, 18 26 din Decretul nr. 115/1938.

De asemenea, instanţa de fond a încălcat normele de procedură speciale privind administrarea probelor, prevăzute de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 ţinând seama de faptul că nu a analizat motivele invocate prin cererea de chemare în judecată cu privire la situaţia juridică specială a acestor imobile la data preluării abuzive, respectiv efectele juridice ale Decretului nr. 358/1948, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, prin prisma dispozitiilor art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. Recurentele invocă de motivul de recurs preväzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurentele au susţinut că eroarea majoră a instanţei de fond în soluţionarea prezentei cauzei a constat în eficienţa probatorie absolută acordată înscrierilor din C.F. nr. x Suplac operate în favoarea Parohiei Ortodoxe Romane Suplacu de Barcău, fără a examina, în mod prioritar, normele juridice speciale de la data preluării imobilelor, respectiv caracterul extratabular al exproprierii, conform art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Într-o altă ordine de idei, dacă imobilele în litigiu au fost preluate abuziv de statul român prin Decretul nr. 358/1948, un alt aspect asupra căruia instanţa de fond nu s-a aplecat, această situaţie juridică primează faţă de orice altă înscriere de carte funciară ulterioară, în condiţiile în care aceasta s-a făcut fără titlu. Or, tocmai acest ultim aspect a refuzat să îl examineze instanţa de fond, motivând că nu ar avea competenta de a verifica legalitatea acestor înscrieri, deşi era perfect îndrituită şi chiar obligată să verifice toate aspectele de nelegalitate.

Recurentele arată că au posibilitatea legală de a invoca prezumţia existentei dreptului de proprietate la data preluării abuzive, prin înscrisuri, începuturi de dovadă scrisă sau chiar prin declaraţii de martori autentificate, potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, a fortiori se pot prevala de dispozitiile unor acte normative speciale, respectiv Decretul nr. 358/1948.

Apoi, conform art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, recurentele consideră că pentru a concluziona că bunurile imobile solicitate de subscrisele se află în proprietatea unei persoane juridice de drept privat, pârâta trebuia să analizeze situaţia juridică a Parohiei Ortodoxe Române Suplacu de Barcău, prin intermediul "actului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive". Or, tocmai pentru că un astfel de act normativ nu există (cum, de altfel, nu există niciun fel de titlu juridic), ţinând seama de neîndeplinirea condiţiei legale negative prevăzută în partea introductivă a art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 -"în absenţa unor probe contrare . . . . . . . . . ." -, deoarece au făcut proba contrară prin invocarea Decretului nr. 358/1948, nu se justifică în niciun mod respingerea cererilor de retrocedare, cel putin sub forma acordärii mäsurilor în echivalent.

Contrar celor sustinute de intimată în dispozitivul deciziei contestate, reţinute de instanţa de fond în considerentele sentinţei recurate - trimiterile la art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000 -, retrocedarea prin echivalent este admisibilă, în baza art. 1 alin. (4), (2) alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, precum în temeiul pct. 6 de sub art. 4 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, respectiv H.G. nr. 1094/2005. Practic, ipoteza avută în vedere de leguitor în textul art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000 - reţinut ca temei legal în dispozitivul deciziei contestate - diferă în mod substanţial faţă de ipoteza articolelor de lege enumerate mai sus, incidente în cauza pendinte

Sub aspectul dreptului material, prin art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948 emis de autorităţile comuniste, se prevedea expres că averea mobilă imobilă a Bisericii Greco-Catolice, "cu excepţia expresă a averii fostelor parohii' "revine Statului Român", iar prin art. 2 alin. (2) s-a preväzut că "o comisie interdepartamentală ... va hotărî destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Romane". În consecintă, prin Decretul nr. 358/1948, averea parohiilor greco-catolice nu a fost preluată de Statul Român, ceea ce înseamnă că, în realitate, preluarea s-a făcut fără titlu (de vreme ce prin chiar efectul art. 1 al Decretului nr. 358/1948 Biserica Greco-Catolică din România, cu toate componentele sale organizatorice, a fost desfiinţată ca subiect de drept), iar parohiile Bisericii Ortodoxe Române (în speţă, Parohia Ortodoxă Română Suplacu de Barcău) nu au dobândit nicidecum un drept de proprietate asupra imobilelor care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice. Din acest unghi de vedere, încheierea de carte funciarä nr. x/28.03.1949 este lovită de nulitate absolută, deoarece nu are la bază niciun titlu constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate al Parohiei Ortodoxe Romane Suplacu de Barcău nu a existat, practic, niciodată.

Conform art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, se retrocedează foştilor proprietari (unităţi de cult) imobilele care "au fost preluate abuziv, cu sau fără titlu, de statul român", dacă acestea se află în proprietatea statului la momentul apariţiei legii speciale. Or, imobilele în litigiu au fost preluate abuziv chiar de la Parohia Greco-Catolică Suplacu de Barcău de către Statul Român, fără titlu, în anul 1948 date în administrare Parohiei Ortodoxe Române Suplacu de Barcău, care, în mod nelegal, şi-a înscris în cartea funciară un drept de proprietate. Astfel, efectul abuziv al exproprierii s-a produs deja în anul 1948, independent de înscrierile ulterioare din cartea funciară, motiv pentru care îndreptăţirea la retrocedare aparţine recurentelor.

În privinţa coordonatelor constituţionale de la momentul preluării, sunt deosebit de relevante prevederile art. 1O din Constituţia de la 1948, care prevedeau expres posibilitatea exproprierii numai pentru cauză de utilitate publică, în baza unei legi după o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie. Or, în cazul averii imobile a Parohiei Greco-Catolicä Suplacu de Barcău, nu a existat nicio utilitate publică, nicio lege nicio despăgubire, sens în care preluarea fără titlu de către Statul Român este, la modul absolut, una abuzivă. Apoi, prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, bunurile care au intrat în patrimoniul statului sau al unităţilor administrativ teritoriale în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 fără titlu valabil, prin nerespectarea Constituţiei de la momentul preluării, nu fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, putând fi revendicate (pe calea dreptului comun sau pe calea procedurilor din legile speciale, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998).

Cât priveşte cealaltă condiţie de admisibilitate a cererii de retrocedare - aceea ca imobilul în cauză să se fi aflat în proprietatea statului la momentul apariţiei O.U.G. nr. 94/2000 -, lipsa unui titlu juridic valabil de preluare de către Parohia Ortodoxă Română Suplacu de Barcău echivalează cu existenta proprietăţii în patrimoniul Statului Român.

Drept urmare, în speţa dedusă judecăţii, dacă imobilele constând în teren intravilan construcţii au fost preluate abuziv, fără titlu, de către stat, prin Decretul nr. 358/1948, iar intabularea dreptului de proprietate s-a făcut în favoarea Parohiei Ortodoxe, tot fără titlu, aceste aspecte juridice se încadrează pe deplin în domeniul de competenţă al intimatei-pârâte. Ca atare, nu era nevoie de nicio hotărâre judecătorească privind nelegalitatea înscrierilor din cărţile funciare sus-amintite, câtă vreme caracterul abuziv al preluării rezultă din coroborarea normelor legale pre citate, iar Comisia Specială dispune de facultatea de a constata preluarea abuzivă. Pe de altă parte, deoarece toate înscrierile din cartea funciară se subordonează principului legalităţii, intimata nu era ţinută la modul absolut de aceste înscrieri, ci trebuia să acorde prioritate în procesul de analiză a caracterului abuziv al preluării, dispoziţiilor legale constituţionale de la momentul preluării.

În concluzie, recurentele consideră că imobilele în litigiu au fost preluate abuziv chiar de la recurente de către Statul Roman fără titlu, în anul 1948 şi date în administrare Parohiei Ortodoxe Române Valea lui Mihai, care, în mod nelegal, s-a înscris în cartea funciară un drept de proprietate. Într-o altă ordine de idei, efectul abuziv al exproprierii recurentelor s-a produs deja în anul 1948, independent de înscrierile ulterioare din cartea funciară, motiv pentru care îndreptăţirea la retrocedare aparţine recurentelor.

3. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, precum şi apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Suplacu de Barcău au solicitat anularea parţială a Deciziei C.S.R. nr. 9073/10.04.2020, referitor la soluţia pronunţată cu privire la imobilele cu nr. topo. x Suplacu de Barcău, constând în casă şi terenuri în intravilanul comunei Suplacu de Barcău şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilele cu nr. topo. x Suplacu de Barcău, constând în casă şi terenuri în intravilanul comunei Suplacu de Barcău.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bacău a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Suplacu de Barcău.

O primă categorie de critici invocate prin cererea de recurs vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind incident, în opinia recurentelor, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentele au apreciat că încălcarea de către instanţa de fond a normelor de procedură speciale privind administrarea probelor prevăzute de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi neanalizarea motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată cu privire la situaţia juridică specială a imobilelor la data preluării abuzive, respectiv efectele juridice ale Decretului nr. 358/1948, echivalează cu nemotivarea hotărârii prin prisma disp. art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Referitor la acest motiv de recurs, Înalta Curte reţine că art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevede posibilitatea casării hotărârii atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Totodată, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că acest motiv de recurs a fost invocat din perspectiva interpretării probelor administrate de către instanţa de fond, această operaţiune fiind una care se circumscrie însă aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanţa de fond a apreciat ansamblul probator administrat în cauză.

Pe de altă parte, subsumat motivului de recurs analizat, recurenta a invocat nemotivarea sentinţei, respectiv faptul că instanţa de fond nu a analizată motivele invocate cu privire la situaţia juridică specială a imobilelor la data preluării abuzive.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că sentinţa atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.., întrucât judecătorul fondului a respectat rigorile sus indicatului text normativ, sentinţa atacată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat susţinerile reclamantelor, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, cu expunerea silogismului logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

În urma acestei analize, instanţa a constatat că din analiza cărţii funciare nr. x a localităţii Suplacu de Barcău, reiese faptul că imobilele identificate nu au fost preluate de către Statul Român de la reclamante.

Înalta Curte constată că este nefondat şi motivul de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementarea de referinţă având în vedere situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată, deşi a analizat textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauză, recurentele - reclamante sunt nemulţumite de modul în care instanţa de fond a dat eficienţă probatorie absolută înscrierilor din cartea funciară nr. x Suplac operate în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din Suplacu de Barcău, fără a examina, în mod prioritar, normele juridice speciale de la data preluării imobilelor, respectiv caracterul extratabular al exproprierii, conform art. 26 din Decretul - Lege nr. 115/1938.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 32 coroborat cu art. 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, toate indicaţiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte şi nici un drept real nu poate fi opus dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

În cauză, Înalta Curte constată că Statul Român nu a preluat imobilele ce fac obiectul cererii de retrocedare de la solicitantă, ci de la persoană juridică distinctă, al cărui drept de proprietate asupra imobilului a fost înscris în C.F. nr. x a localităţii Suplacu de Barcău.

Conform cărţii funciare nr. x a localităţii Suplacu de Barcău, imobilele identificate cu nr. top. x au trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române în anul 1948, în temeiul Decretului nr. 177/1948 şi al Decretului nr. 358/1948.

Prin urmare, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este îndeplinită una dintre condiţiile esenţiale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru soluţionarea favorabilă a unei cereri de retrocedare, respectiv aceea ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării abuzive.

Faţă de cele arătate anterior, Înalta Curte constată că nu sunt fondate nici susţinerile recurentelor - reclamante privind lipsa de valabilitate juridică a înscrierii din cartea funciară în favoarea Parohiei Ortodoxe Române Suplacu de Barcău, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea cărţilor funciare, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei,

Aceste dispoziţii, coroborate cu prevederile art. 33 din actul normativ menţionat, consacră principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicaţiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, iar, pe de altă parte, niciun drept real nu poate fi opus dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

În concluzie, aşa cum a constatat şi instanţa de fond, până la anularea de către o instanţă a înscrierilor din cartea funciară în favoarea Parohiei Ortodoxe Române Suplacu de Barcău, dreptul de proprietate al acesteia rămâne valabil sub aspect juridic.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Suplacu de Barcău împotriva sentinţei nr. 110/CA/2020 - PI din 27 octombrie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 octombrie 2022.