Taxpayer's fiscal interest claim barred by one-year limitation; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 26.07.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -VIII - a contencios administrativ şi fiscal reclamanta S.C. A. S.A. Vaslui în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a solicitat anularea actului administrativ asimilat, Adresa nr. x/22.01.2018 emisa de parata si înregistrata la reclamantă sub nr. x/29.01.2018, prin care parata îşi exprima explicit voinţa de a nu rezolva cererea de plata a dobânzii fiscale prevăzută de ar 124 din vechiul Codul de procedură fiscală - O.G. nr. 92/2003, pentru suma de 769.646,00 RON, achitataă cu O.P. nr. x/14.10.2010 în valoare de 334.000,00 RON si respectiv cu O.P. f.n./14.10.2010 în valoare de 435.646.00 RON, pentru perioada 14.10.2010 - 20.12.2011 si, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 533.302,69 iei, reprezentând dobânda fiscala prevăzută de art. 124 din vechiul Codul de procedură fiscală - O.G. nr. 92/2003, pentru suma de 769.646,00 RON, achitata cu O.P. nr. x/14.10.2010 în valoare de 334.000,00 iei si respectiv cu O.P. f.n./14.10.2010 în valoare de 435,646.00 RON, pentru perioada 14.10.2010 - 20.12 2011, iar în subsidiar, în situaţia respingerii capătului principal II de cerere, obligarea pârâtei să procedeze la emiterea actului administrativ fiscal prin care să dispună plata către reclamantă a dobânzii fiscale prevăzută de ar 124 din vechiul Codul de procedură fiscală, pentru suma de 769.646,00 RON, achitata cu O.P. nr. x/14.10.2010 în valoare de 334.000,00 iei si respectiv cu O.P. f.n./14.10.2010 în valoare de 435,646.00 RON, pentru perioada 14.10.2010 - 20.12 2011, în cuantum de 0,04%/zi.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 340/2020 din 25 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

S-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Vaslui, în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, ca urmare a intervenirii prescripţiei extinctive.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru motive de nelegalitate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând, în principal casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea acţiunii.

S-a arătat prin motivele de recurs că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judecata fondul, respectiv a capătului de cerere privind anularea adresei intimatei nr. x/22.01.2018, fiind incident astfel motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., hotărârea necuprinzând motivele pe care se întemeiază.

Cât priveşte soluţia instanţei de fond pe capătul de cerere privind dobânzile fiscale, solicitate în conformitate cu art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală si Decizia CCR nr. 694/20.10.2015, de respingere ca urmare a intervenirii prescripţiei extinctive, s-a apreciat ca se impune de asemenea casarea cu trimitere spre rejudecare, în condiţiile în care nu a fost analizat fondul cauzei.

De asemenea s-a arătat că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei fiind dată cu încălcarea si aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 din C. proc. civ.).

Admiţând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune si respingând pe fond acţiunea ca urmare a intervenirii prescripţiei extinctive, instanţa de fond a reţinut în mod greşit ca fiind aplicabile în speţa dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv a termenului de prescripţie de un an.

Acţiunea dedusă judecăţii are drept obiect dobânda fiscala datorata de către intimata-pârâtă în conformitate cu art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală si Decizia CCR nr. 694/20.10.2015, iar nu despăgubirile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Cauza litigiului în contencios administrativ îl constituie refuzul intimatei-parate de plată a dobânzii fiscale datorate.

În cuprinsul Deciziei CCR nr. 694/2015 se precizează că neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate (art. 124 alin. (1) raportat la art. 70 din O.G. nr. 92/2003) nu priveşte situaţia în care contribuabilul a solicitat si obţinut despăgubiri în condiţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 pentru ca altfel s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justa cauza a contribuabilului.

Deşi în fata instanţei de fond reclamanta a făcut aceste apărări, instanţa de fond nu le-a analizat.

Termenul de prescripţie de un an este aplicabil doar în cazul despăgubirilor cerute în conformitate cu art. 18 si 19 din Legea nr. 554/2004, pe când în cazul în care se solicită dobânda fiscală prevăzută de art. 124 din O.G. nr. 92/2003 se aplică termenul de prescripţie prevăzut de acest act normativ, de 5 ani de la data de 1 ianuarie următor naşterii dreptului pentru introducerea acţiunii, termen respectat în speţă.

A invocat recurenta - reclamantă în susţinerea motivelor de recurs Decizia ICCJ nr. 2132/28 iunie 2016.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat intimata că în mod corect prima instanţă a reţinut natura litigiului, raportat la dispoziţiile Legii nr. 554/2004, respectiv a art. 19 din lege.

Astfel prezentul litigiu reprezintă o cerere de reparare a prejudiciului cauzat ca urmare a emiterii unui act administrativ, evaluat sub forma unei dobânzi fiscale, fiind astfel incident termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care incepe să curgă de la data comunicării adresei nr. x/01.02.2012, moment la care se prezumă în mod rezonabil că reprezentanţii societăţii aveau posibilitatea de a cunoaşte valoarea pagubei.

Chiar acceptând soluţia instanţei cu privire la data de pornire a termenului care reprezintă data comunicării modalităţii în care s-au imputat sumele în sarcina reclamantei, depunerea acţiunii este inafara termenului de 1 an prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea primei instanţe este astfel temeinic motivată.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a arătat că stabilit prin Procesul-verbal de constatare înregistrat la A.P.D.R.P. sub nr. x/18.05.2010 provine din bugetul Uniunii Europene şi din bugetul naţional, astfel încât beneficiarul unui contract de finanţare nu poate pretinde plata dobânzii la o sumă stabilită ca finanţare nerambursabilă şi considerată a fi plătită nedatorat, acţiunea fiind neîntemeiată.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (fosta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit) a emis procesul-verbal nr. x/18.05.2010 prin care a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 754.921,08 RON.

Pentru recuperarea acestui debit reclamanta a fost executată silit iar la data de 14.10.2010 a fost achitată suma de 769646 RON.

Procesul-verbal nr. x/18.05.2010 a fost anulat în mod definitiv prin decizia nr. 6167/20.12.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010 pârâtul a stabilit în sarcina reclamantului o creanţă de 5.251.377,85 RON. Cererea de anulare a acestui proces-verbal a fost respinsă definitiv.

Reclamantul a formulat cerere de restituire a sumei achitate iar prin adresa nr. x/12.01.2012 pârâta a comunicat refuzul de restituire arătând că debitul va fi considerat ca plată aferentă debitului constituit prin procesul-verbal nr. x/08.11.2010.

La data de 23.10.2015 pârâta AFIR a emis decizia referitoare la obligaţii de plată accesorii nr. x/23.10.2015 prin care a stabilit obligaţii de plată accesorii în sumă de 2.381.221,60 RON.

Din adresa nr. x/21.08.2015 a reieşit că suma de 769.646,00 RON a fost compensată la data de 20.12.2011 astfel că, în opinia reclamantului, între data plăţii acestei sume (14.10.2010) şi data compensării (20.12.2011) este îndreptăţit la acoperirea prejudiciului reprezentat de dobânda fiscală prevăzută de 124 din O.G. nr. 92/2003.

În aplicarea dispoziţiilor prevăzute de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. privind obligaţia instanţei de a stabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, instanţa fondului a reţinut că obiectul acţiunii în discuţie este plata de către autoritatea publică a prejudiciului cauzate prin emiterea actelor administrative anulate de instanţă, raport juridic reglementat de prevederile art. 19 din Legea 554/2004.

Totodată a stabilit că în cauză nu este vorba despre un refuz nejustificat de soluţionare a cererii de restituire a dobânzii, exprimat prin adresa x/22.01.2018, întrucât, prin formularea unei simple cereri, după expirarea termenului de prescripţie stabilit de prevederile art. 19 din Legea 554/2004, reclamanta nu poate determina inaplicabilitatea în cauză a acestor dispoziţii, soluţie pe care instanţa de recurs o însuşeşte.

Deşi hotărârea recurată este criticată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. pentru nejudecarea fondului, Înalta Curte constată că soluţia curţii de apel este pe deplin motivată în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, cercetarea în fond a cauzei.

În analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, considerentele acestea nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, soluţia pronunţată fiind consecinţa logică a realizării unei corecte dezlegări a raportului juridic dedus judecăţii şi a respingerii acţiunii reclamantului în consecinţă, pentru considerentele în continuare arătate.

Totodată, mai reţine Înalta Curte că neanalizarea unui capăt de cerere, astfel cum invocă recurenta - reclamantă cu privire la nesoluţionarea cererii de anulare a adresei de răspuns a pârâtei, nu poate face obiectul recursului, ci a procedurii întemeiate pe dispoziţiile art. 444 din C. proc. civ. privind completarea hotărârii.

Reţine Înalta Curte astfel că deşi recurenta - reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi Decizia nr. 694/20.10.2015 pronunţată de Curtea Constituţională, creanţa cu privire la care se solicită acordarea dobânzii fiscale a fost stabilită de instanţa de contencios administrativ, în raport de anularea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 6167/20.12.2011, a procesului-verbal nr. x/18.05.2010 prin care se stabilise în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 754.921,08 RON.

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede la art. 18 că:"(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. … (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.";

iar la art. 19:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Constată astfel Înalta Curte că dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd posibilitatea ca persoana vătămată să solicite plata de despăgubiri şi separat de acţiunea în anulare, argumentelor pârâtului urmând a li se da un răspuns detaliat cu ocazia verificării îndeplinirii pe fond a condiţiilor cerute de textul de lege.

Totodată, se reţine că prin decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".

Aşa cum s-a arătat, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, fiind aplicabil cu termenul de prescripţie de 1 an reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar nu termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de O.G. nr. 92/2003.

Din această perspectivă, instanţa de fond a reţinut în mod corect că întrucât prin acţiune reclamantul a solicitat plata dobânzii aferente debitului de 769.646 RON pentru intervalul dintre data plăţii (14.10.2010) şi data stabilită ca moment al compensării (20.12.2011), rezultă că de la data luării la cunoştinţă de adresa nr. x/21.08.2015, respectiv data înregistrării de reclamant în evidenţele proprii sub nr. x/27.08.2015, se prezumă că aceasta a fost în măsură să cunoască întinderea pagubei reprezentată de dobânda aferentă debitului.

Fiind vorba despre norme cu caracter special stabilite de legiuitor, acestea se aplică cu prioritate, recurenta - reclamantă neavând posibilitatea de a înlătura incidenţa acestora.

Termenul de prescripţie pentru exercitarea drepturilor procesuale constituie un factor de securitate juridică şi răspunde, de asemenea, nevoii de a lăsa titularului dreptului un termen de reflecţie suficient pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a formula o acţiune în instanţă. Astfel, se marchează limita temporală a controlului ce poate fi exercitat şi se semnalează, în acelaşi timp, indivizilor şi autorităţilor statului, perioada peste care acest control nu mai este posibil.

Împrejurarea că ulterior împlinirii termenului de prescripţie, recurenta - reclamantă a formulat o cerere adresată autorităţii pârâte întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 92/2003, nu poate constitui un motiv pentru repunerea în termenul de prevăzut de art. 19 coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 340/2020 din 25 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 octombrie 2022.