Asset confiscation for unjustified enrichment in public office; obligation of prosecutor participation in asset control proceedings.

Şedinţa publică din data de 04 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 22.02.2011, în temeiul dispoziţiilor art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, Agenţia Naţională de Integritate a declanşat, în lucrarea nr. 16310/A/II/22.02.2011 procedura de evaluare a averii dobândite de A., funcţionar public, fost agent în cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş, Punctul de Trecere a Frontierei Moraviţa.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 268 din data de 30 septembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis sesizarea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate în contradictoriu cu pârâţii A. şi B. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.

S-a constat că pârâtul A. a dobândit nejustificat suma de 40.207,03 euro.

A obligat pârâtul A. la plata în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 40.207,03 euro sau echivalentul în RON la data plăţii în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 268 din data de 30 septembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâţii A. şi B. şi intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

Recurenţii-pârâţi A. şi B. au solicitat să se admită recursul să se constate că sentinţa atacată este nelegală, şi, în principal să se caseze in totul hotărârea atacată şi, în rejudecarea fondului cauzei, să se respingă sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate şi pe cale de consecinţă, să se dispună închiderea dosarului.

În subsidiar, solicită casarea în totul a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

De asemenea, solicită ca Agenţia Naţională de Integritate să fie obligată la plata tuturor cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul achitat avocaţilor şi experţilor judiciari, în ambele cicluri procesuale.

În motivarea recursului au susţinut că, în fapt, Curtea de Apel Timişoara, după administrarea unui probatoriu complex, incluzând înscrisuri, martori şi expertize în specialitatea contabilitate, a ajuns la concluzia că veniturile dobândite de recurenţi în perioada 2003 - 2010 justifică averea, inclusiv sub aspectul sumelor de bani a căror confiscare a solicitat-o Agenţia Naţională de Integritate.

În consecinţă, în primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 32/15.02.2016, instanţa de fond a respins sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate şi a dispus închiderea dosarului.

Totodată, prin aceeaşi sentinţă, Agenţia Naţională de Integritate a fost obligată la plata sumei de 6.800 RON, reprezentând onorariul achitat avocatului şi expertului judiciar.

Împotriva sentinţei Curţii de Apel Timişoara au declarat recurs Agenţia Naţională de Integritate şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, invocându-se dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a admis recursurile, a casat hotărârea primei instanţe şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru suplimentarea probatoriului administrat în cauză, respectiv pentru refacerea expertizei contabile pentru perioada 2003-2008, dând şi îndrumări exacte cu privire la modalitatea în care să fie refăcută expertiza.

În al doilea ciclu procesual, instanţa de fond a admis sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate şi, constatând că pârâtul A. a dobândit nejustificat suma de 40207,03 euro, l-a obligat pe acesta să plătească Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, suma de 40207,03 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, în termen de 60 zile de la rămânerea definitive a sentinţei.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs petenţii-recurenţi A. şi B., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în rejudecarea fondului, să se dispună respingerea sesizării ANI şi închiderea dosarului. În subsidiar s-a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În motivarea recursului s-a susţinut că potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare: "hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Se observă că, în actuala reglementare instanţa de casare nu se mai pronunţă asupra necesităţii probelor care urmează a fi administrate la rejudecare.

Instanţa de casare dezleagă doar problemele de drept, obligatorii pentru instanţa care va rejudeca fondul, administrarea probelor fiind însă competenţa exclusivă a acesteia din urmă întrucât în privinţa problemelor de fapt, instanţa care rejudeca cauza are o deplină putere de apreciere, putere izvorâtă din regula că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanţei de fond, iar în cadrul rejudecării ea poate să ajungă la o altă soluţie decât aceea pronunţată anterior, sau, dimpotrivă, poate menţine constatările de fapt anterioare.

În acest context, reabordarea fondului trebuia să se realizeze plenar cu respectarea tuturor principiilor procesuale ca şi garanţie a realizării dreptului la apărare, ceea ce defineşte în realitate natura unei proceduri echitabile.

Cu toate acestea, în cauza dedusă judecăţii, cu încălcarea art. 6 din C.E.D.O., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care este instanţă de casare, prin omisiunea analizării unor probe sau interpretarea eronată a altor probe, a concluzionat că sumele de: 24.000 euro provenită din organizarea petrecerii de nuntă, 7.500 euro obţinută la botezul primei fiice, în anul 2006, 22.000 euro reprezentând economiile făcute de recurenta B., ca urmare a desfăşurării activităţii în Italia, nu sunt justificate, astfel încât ele trebuie să fie exceptate din categoria veniturilor.

De asemenea, procedând în aceeaşi modalitate nelegală, instanţa de casare a îndrumat instanţa de rejudecare ca la stabilirea veniturilor să fie exceptate şi sumele pe care le-am obţinut pentru hrană şi echipament.

Cu toate acestea, fără a administra probe noi, exclusiv pe reinterpretarea documentelor aflate la dosar, Înalta Curte a casat hotărârea primei instanţe şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare dând în mod nepermis îndrumări exacte cu privire la modalitatea în care să se facă rejudecarea.

În acest context, după casare, în limitele stabilite de către Înalta Curte, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, în rejudecare, s-a refăcut expertiza contabilă cu exceptarea sumelor în cuantum de 24.000 euro, 22.000 euro şi 7.500 euro precum şi cele obţinute pentru hrană şi echipament.

De această dată, contrar probatoriului aflat la dosarul cauzei şi concluziilor anterioare, expertul concluzionează în noul raport aşa cum i-a fost impus, în sensul că pentru perioada 2003-2008, diferenţa între cheltuielile efectuate şi veniturile pe care le-am obţinut a fost de - 144.580,42 RON, echivalentul a - 40.207,03 euro.

Deşi a solicitat ca expertul să procedeze la refacerea expertizei cu respectarea tuturor principiilor procesuale ca şi garanţie a realizării dreptului la apărare, ceea ce defineşte în realitate natura unei proceduri echitabile, instanţa de rejudecare a impus practic care să fie rezultatul acesteia, un rezultat viciat.

Practic, în rejudecare i-a fost încălcat dreptul elementar la apărare, iar sentinţa pronunţată a fost una previzibilă, întrucât în al doilea ciclu procesual judecătorul fondului nu a avut deplină putere de apreciere, acesta transformându-se într-un executant docil al dispoziţiilor ce i-au fost trasate de către instanţa de casare.

Că este aşa rezultă şi din aceea că, hotărârea atacată nu cuprinde în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuiau să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, fiind lipsită de suport probator şi legal şi fiind pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Această analiză se impunea, cu atât mai mult cu cât am solicitat instanţei de rejudecare să înlăture din probatoriu raportul de expertiză întocmit în cauză de d-na C. - expert contabil judiciar, întrucât acest expert nu a acţionat în mod independent şi imparţial.

A arătat că expertul judiciar a efectuat raportul de expertiză doar în baza indicaţiilor şi îndrumărilor instanţei de a ignora o parte din probele dosarului cu privire la realizarea unor venituri şi astfel a fost influenţat însuşi caracterul echitabil al procesului.

Aceasta întrucât convingerea instanţei nu poate fi formată doar pe baza unui raport de expertiză întocmit de către un expert care a acţionat exclusiv pe baza îndrumărilor de a ignora acte din dosar, expert lipsit deci de imparţialitate şi obiectivitate.

Mai mult deşi expertul a formulat şi răspuns la obiecţiunile părţilor iar instanţa a dispus şi comunicarea unor lămuriri cu privire la neconcordanţele raportului şi a răspunsului la obiecţiuni, cu privire la acestea nu s-a făcut nicio referire în cuprinsul hotărârii atacate.

De asemenea, instanţa nu a făcut nicio referire la actele noi depuse la dosarul cauzei.

Astfel, hotărârea a fost pronunţată cu nesocotirea unei obligaţii legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii, dispozitivul hotărârii fiind concluzia logică a considerentelor de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa de judecată.

Dacă se va constata că sunt îndeplinite cerinţele legale pentru admiterea recursului iar hotărârea atacată este nelegală, s-a solicitat ca, urmare a rejudecării cauzei să se admită acţiunea formulată şi, raportat la dispoziţiile legale analizate mai sus, care reglementează cadrul legal în materie, să se constate nulitatea raportului de expertiză întocmit în cauză de d-na C. iar pentru toate considerentele anterior detaliate apreciază că nu există motive de modificare a sentinţei civile nr. 32 din 15 februarie 2016 a Curţii de Apel Timişoara.

În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ. şi art. 6 din C.E.D.O. cu privire la un proces echitabil.

Împotriva sentinţei civile nr. 268/30.09.2020 a Curţii de Apel Timişoara a formulat recurs, de asemenea, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

În susţinerea cererii de recurs, intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a susţinut, în esenţă, că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Timişoara este nelegală şi netemeinică întrucât instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, prin aceasta încălcându-se regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, potrivit art. 488, alin. (1), punctul 1 şi 5 C. proc. civ.

S-au nesocotit, de asemenea, dispoziţiile art. 92, alin. (3) C. proc. civ.

Instanţa a soluţionat cauza în absenţa procurorului, încălcându-se dispoziţiile art. 16 din Lg. 116/1996 care prevede participarea obligatorie a acestuia.

A arătat că procurorul nu a fost citat sau încunoştinţat în vreun fel cu privire la termenul la care a avut loc judecarea cauzei, astfel că au fost încălcate dispoziţiile art. 92 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, Ministerul Public a arătat că prin decizia de casare s-a stabilit definitiv că nu pot fi avute în vedere pentru justificarea averii sumele de 24000 euro obţinută din organizarea nunţii, suma de 22000 euro obţinută de soţia petentului ca urmare a activităţii desfăşurate în Italia, precum şi sumele de 7500 euro şi 6000 euro obţinute ca urmare a botezului copiilor.

Urmare a raportului de expertiză întocmit în cauză a rezultat o diferenţă între venituri şi cheltuieli de 144580,42 RON, echivalentul a 40207,03 euro, sumă ce nu a putut fi justificată de către recurentul-petent.

Solicită admiterea recursului, având în vedere neparticiparea procurorului şi încălcării dispoziţiilor art. 16 din Lg. 115/1996.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a depus întâmpinare la data de 18.12.2020 prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâţi, ca nefondat.

Pârâţii A. şi B. au depus întâmpinare la data de 23.12.2020 prin care a solicitat respingerea recursului declarat de intimat, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa prin prisma criticilor formulate, a întâmpinării depuse, precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenţii-pârâţi nu este fondat.

Înalta Curte reaminteşte că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară şi devolutivă, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conţin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Aşa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanţa de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod şi nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

Reţine Înalta Curte că prin Ordonanţa nr. 2 din 29.05.2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 al Comisiei de Cercetare a Averilor din cadrul Curţii de Apel Timişoara, a fost admisă sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate cu privire la persoana cercetată, A., cauza fiind trimisă spre soluţionare Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru controlul averii persoanei cercetate.

Prin sentinţa civilă nr. 32 din 15.06.2016, a fost respinsă sesizarea ANI, dispunându-se închiderea dosarului.

Prin Decizia nr. 1261/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost admise recursurile promovate de ANI şi Parchetul de pe lângă curtea de Apel Timişoara, casată sentinţa nr. 32/2016, cauza fiind trimisă spre rejudecare.

În mod corect instanţa de fond a admis sesizarea ANI şi a dispus obligarea pârâtului la plata către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice sumei de 40207,03 euro.

În ceea ce priveşte recursul promovat, recurentul nu face altceva decât să afirme că hotărârea din primul ciclu procesual este cea legală, în accepţiunea sa, iar decizia Înaltei Curţi prin care a fost desfiinţată respectiva sentinţă, precum şi cea care a urmat după trimiterea spre rejudecare, sunt greşite.

Este evident că Înalta Curte nu poate analiza sub nicio formă, în recurs, decizia definitive data de Înalta Curte în recurs, conform dispoziţiilor C. proc. civ.

Potrivit art. 500 C. proc. civ.: "hotărârea casată nu are nicio putere".

De asemenea, conform art. 501 C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul... după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării".

Recurentul critică, aşadar, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte dezlegările date, precum şi îndrumărilor obligatorii pentru instanţa de trimitere.

Reţine Înalta Curte că prin decizia de casare s-a stabilit în mod definitiv că suma de 24.000 euro provenită din petrecerea de nuntă, suma de 7500 euro obţinută la botezul primei fiice, precum şi suma de 22000 euro reprezentând economii realizate de B. ca urmare a desfăşurării activităţii în Italia, nu sunt justificate.

Aceste aspecte, aşa cum s-a arătat în precedent, nu mai pot face obiectul controlului prezentei instanţe de recurs.

Un alt motiv de recurs vizează modul în care instanţa de trimitere a pus în practică îndrumările instanţei de casare.

Însuşi recurenţii susţin în cuprinsul memoriului de recurs că, prin decizia de casare, Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului, mai exact, pentru refacerea expertizei contabile pentru perioada 2003-2008, dând îndrumări exacte cu privire la modalitatea în care să fie refăcută expertiza.

De asemenea, aşa cum s-a arătat mai sus, potrivit C. proc. civ., dezlegările date asupra problemelor de drept sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, astfel că motivul apare ca neîntemeiat.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de dispoziţiile art. 488, alin. (1), punctul 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, de asemenea, că nu este întemeiat.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul afirmaţiilor recurenţilor, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Instanţa de fond a expus raţionamentul care a condus la soluţia pronunţată, argumente bazate pe indrumările instanţei de control şi pe analiza proprie a probelor administrate.

În consecinţă, neexistând niciun motiv care să ducă la reformarea sentinţei, recursul promovat de recurenţii-pârâţi va fi respins.

În ceea ce priveşte recursul promovat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, Înalta Curte îl găseşte întemeiat în ceea ce priveşte motivul nelegalei constituiri a instanţei, motiv în cuprinsul căruia Înalta Curte va încadra criticile formulate.

Astfel, în acord cu cele prezentate în memoriul de recurs al Ministerului Public, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 116/1996, participarea procurorului este obligatorie în cauzele având ca obiect controlul asupra averilor cum este cauza de faţă.

Din analiza actelor dosarului rezultă că la termenul din 30 septembrie 2020 când a fost judecată cauza, procurorul nu a participat, iar aşa cum reiese din memoriul de recurs, acesta nu a fost înştiinţat cu privire la judecarea cauzei şi nu s-au consemnat concluziile sale.

Având în vedere că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488, alin. (1), punctul 1 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va fi admis recursul şi va fi casată sentinţa recurată.

În rejudecare, având în vedere decizia de casare a Înaltei Curţi şi apreciind ca legală şi temeinică concluzia instanţei de fond cu privire la suma de bani reprezentând diferenţă nejustificată, va admite sesizarea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate în contradictoriu cu pârâţii A. şi B.

Va constata că pârâtul A. a dobândit nejustificat suma de 40.207,03 euro.

Va fi obligat pârâtul A. la plata în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 40.207,03 euro sau echivalentul în RON la data plăţii în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 268 din data de 30 septembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 268 din data de 30 septembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, admite sesizarea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate cu sediul în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B. ambii cu domiciliu în Timişoara, jud. Timiş şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.

Constată că pârâtul A. a dobândit nejustificat suma de 40.207,03 euro.

Obligă pârâtul A. la plata în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 40.207,03 euro sau echivalentul în RON la data plăţii în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 octombrie 2022.