Bank liability for employee’s omission in credit card issuance: discriminatory intent and employer vicarious liability under Law 137/2000

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 11.12.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării a solicitat admiterea acţiunii şi anularea hotărârii nr. 702/07.10.2020, adoptată de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca fiind nelegală şi netemeinică, cu consecinţa anulării amenzii contravenţionale reţinute în sarcina reclamantei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 960 din data de 18 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii şi B., ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond, în mod greşit a reţinut că nu poate fi primită apărarea subscrisei, respectiv că neemiterea cardului nu este determinata de litigiul avut anterior cu clientul ci s-a datorat faptului ca agentul A. nu a urmat paşii procedurii interne, lasand cererea de credit in nelucrare.

Argumentele instanţei nu se bazează pe probe ci pe prezumţii judecătoreşti, pe care instanţa le-a tras din împrejurări nedovedite.

În mod legal, instanţa a apelat la prezumţii judecătoreşti, întrucât în speţa nu există probe obiective şi directe, invocând în apărare lipsa de acţiune a agentului A., adică un fapt negativ a cărui proba nu se poate face.

Împrejurarea de fapt reţinută de instanţă ca reală şi pe care şi-a întemeiat prezumţia (ca refuzul aprobării cârdului, comunicat telefonic intimatului parat B., nu poate fi o consecinţa a omisiunii agentului A. de a urma paşii procedurii interne) este eronata si nereala: nu este o dovedit ca s-a comunicat clientului ca neaprobarea se datorează litigiului avut anterior, nu este recunoscuta de subscrisa (agentul a susţinut ca nu cunoaşte motivul neaprobarii cardului) si, in plus, am arătat ca procedura interna de lucru stabileşte ca in situaţia neaprobării cardului, soluţia se comunica prin SMS clientului, astfel incat este evident ca agentul băncii nu a respectat procedura, comunicând telefonic clientului o soluţie inexistenta (aceea a neaprobarii), in condiţiile in care nu exista un astfel de status al lucrării.

Recurenta apreciază că din împrejurările învederate mai sus reiese că în mod greşit a reţinut prima instanţa ca neaprobarea cardului s-ar datora altor motive şi nu aceluia că angajatul băncii nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu.

Instanţa de fond a reţinut eronat că subscrisa întruneşte gradul de vinovăţie cerut de lege pentru existenta unei fapte de discriminare.

Astfel, instanţa a reţinut vinovăţia reclamantei, în primul rând, ca o consecinţa a prezumţiei trase anterior, respectiv aceea că neaprobarea cardului nu are cum să fie consecinţa neurmării de către agentul reclamantei a paşilor procedurii interne de lucru.

De asemenea, a mai reţinut instanţa ca oricum reclamantei ii revine responsabilitatea pentru modul de lucru al angajaţilor săi, acesta fiind un al doilea argument cu privire la vinovăţie.

Învederează instanţei de recurs că în aprecierea vinovăţiei, prima instanţa nu a soluţionat cauza prin cercetarea motivelor sale, mai precis, a invocat, prin cererea introductiva, faptul ca legea cere intenţia ca forma a vinovăţiei pentru a se retine săvârşirea unei fapte de discriminare.

Instanţa de fond nu a analizat acest aspect, reţinând nediferentiat, vinovăţia reclamantei fara sa analizeze motivul referitor la forma vinovăţiei ceruta de lege, respectiv intenţia şi fără să ia in calcul motivele care ar duce, in opinia sa, la o alta forma de vinovăţie (reglementarea, prin procedura interna de lucru, a unui flux care este in respectul drepturilor clienţilor, ceea ce arata preocuparea băncii ca angajaţii sai sa nu săvârşească fapte de discriminare).

Recurenta-reclamantă mai apreciază că prima instanţa a soluţionat greşit cererea sa referitoare la proportionalizarea sancţiunii aplicate cu imprejurarile săvârşirii faptei.

Al doilea motiv de netemeinicie a hotărârii CNCD, invocat prin cererea introductiva a fost acela ca sancţiunea nu este aplicata proporţional cu împrejurările săvârşirii faptei si cu urmările produse.

In soluţionarea acestuia, instanţa a reţinut ca amenda in cuantum de 5000 de RON aplicata este o sancţiune orientată spre minimul limitelor legale ale sanctiunii stabilite de lege, motiv pentru care a respins acţiunea subscrisei şi sub acest aspect.

Recurenta apreciază ca instanţa nu a realizat o cercetare judecătoreasca temeinica in raport de motivele învederate de subscrisa: faptul ca a fost emis cardul solicitat de client, încă din luna iulie, anterior hotărârii Consiliului contestate, şi că se poate retine ca o împrejurare a săvârşirii faptei, în favoarea subscrisei, lipsa de intenţie în săvârşirea faptei, existenţa unei proceduri de lucru care ţine cont de demnitatea clienţilor, cu alte cuvinte preocuparea subscrisei de a nu săvârşi astfel de fapte; de asemenea, a invocate ca este o fapta singulara in activitatea sa, care nu are o astfel de practica.

Fără să analizeze aceste motive învederate prin acţiunea introductiva si fara sa le dea o valoare de împrejurări care duc la aplicarea unei sancţiuni atenuate, prima instanţa a apreciat ca amenda de 5000 de RON este spre minimul limitelor sancţiunii prevăzute de lege, limitele amenzii fiind stabilite de art. 26 din O.G. nr. 137/2000: intre 1000 de RON si 30.000 de RON.

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 04 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce urmează:

Cu privire la starea litigioasă dintre părţi, intanţa de recurs reţine că aceasta priveşte umrătoarea situaţie de fapt:

Prin Hotărârea nr. 702/07.10.2020 emisă de C.N.C.D. s-a reţinut o faptă de discriminare directă, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 15 şi ale art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000, recurenta-reclamantă fiind sancţionată contravenţional în temeiul art. 2 alin. (11) coroborat cu art. 26 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000 şi cu art. 8 din O.G. nr. 2/2001.

În motivarea hotărârii C.N.C.D. s-a arătat că între recurenta-reclamanta şi petentul B. a existat anterior un litigiu, câştigat de petent, în sensul constatării caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit încheiat de consumator cu C., contract preluat de reclamanta, în calitate de creditor.

În acest contexct, recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care solicitat anularea hotărârii nr. 702/07.10.2020, adoptată de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În critica sentinţei recurate, recurenta-reclamantă A. S.A. a apreciat într-o primă critică că instanţa de fond a interpetat în mod greşit starea de fapt care a condus la emiterea sancţiunii contravenţionale şi stabilirea faptei de discriminare.

În opinia recurentei-reclamante nu existat faptă de discriminare deoarece refuzul de emitere a cardului de credit pentru intimatul B. a avut la bază o omisiune a angajatului A. S.A. şi nu existenţa unui litigiu anterior între recurenta-reclamantă şi intimatul-pârât, prezumţiile pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia fiind greşite.

Într-o altă critică, recurenta a susţinut că instanţa de fond an reţinut în mod eronat că subscrisa întruneşte gradul de vinovăţie cerut de lege pentru existenţa unei fapte de discriminare şi aceasta nu a cercetat motivele susţinute în apărare de către recurenta-reclamantă. Ca ultimă critică, recurenta-reclamantă a subliniat în esenţă că instanţa de fond a soluţionat greşit cererea sa raportat la argumentele sale prezentate privitoare la proporţionalitate sancţiunii aplicate prin raportare la faptele reţinute în sarcina sa.

Înalta Curte în ceea ce priveşte ultimele două critici apreciază că prin modalitatea în care acestea au fost argumentate, se subscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arătând în cuprinsul cererii de recurs că instanţa de fond nu a analizat motivele propuse în susţinerea cererii sale.

În analiza acestui motiv de casare, instanţa de recurs apreciază că instanţa de fond a efectuat o analiză judicioasă a cauzei şi a răspuns punctual fiecărui aspect prezentat de către reclamantă în susţinerea cererii sale prin raportare la apărările prezentate de părţile adverse.

Astfel, instanţa de fond şi-a exprimat propriul raţionament juridic în legătură cu situaţia de fapt care a condus la sancţionarea recurentei prin procedura exercitată de către intimatul-pârât C.N.C.D. şi care au generat practic starea litigioasă dintre părţi.

Instanţa de fond în analiza propbatoriului propus în cauză şi a evoluţiei relaţiei comerciale dintre recurenta-reclamantă şi intimatul B. a apreciat că soluţia pe cale administrativă de constare a faptei de discriminare a avut la bază o serie de argumente faptice, precum şi un temei juridic concret.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei-reclamante conform căreia instanţa de fond nu a analizat motivele propuse în susţinerea cererii asale de către reclamantă.

Aşadar în cuprinsul sentinţei recurate nu există, argumente contradictorii ori străine de natura pricinii, şi nici nu poate există vreun element care să confirme poziţia recurentei-reclamante conform căreia instanţa de fond nu a analizat apărările părţilor.

Astfel fiind, hotărârea recurată respectă condiţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv a avut în vedere stabilirea situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, fără a se putea reţine elemente contradictorii în privinţa considerentelor sentinţei, ori elemente care să confirme instanţei de recurs că în primul ciclu procesual nu s-a efectuat din partea instanţei o analiză efectivă a argumentelor propuse de părţi.

În consecinţă, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

În ceea ce priveşte criticile pe care recurenta-reclamantă le-a propus în susţinerea cererii de recurs şi care se subscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că şi aceste critici sunt nefondate.

Înalta Curte precizează că instanţa specializată de contencios administrativ şi fiscal urmăreşte în activitatea sa jurisdicţională caracterul de legalitate al unui act adminsitrativ, axându-se în analiza sa pe modalitatea în care acest act a fost adoptată de către autoritatea publică competentă-

În speţă, intimatul-pârât C.N.C.D. în urma adresei nr. x/24.07.2020, a efectuat un control privind o potenţială faptă de dicriminare pentru neemiterea cardului de credit de cumpărături D., la cererea intimatului B. din partea recurentei A. S.A., pe motiv că între această persoană şi instituţia bancară a existat în trecut un litigiu nu are drept cauză litigiul avut anterior cu dl. B. ci, agentul reclamantei, care a procesat cererea de emitere card, completată de petent în luna februarie 2020, nu a finalizat paşii procedurii interne referitoare la emiterea cardurilor de credit.

În urma acestei situaţii, intimatul-pârât a emis Hotărârea nr. 702/07.10.2020 şi în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 15 şi ale art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000, recurenta-reclamantă a fost sancţionată contravenţional în temeiul art. 2 alin. (11) coroborat cu art. 26 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000 şi cu art. 8 din O.G. nr. 2/2001 şi s-a constatat săvârşirea unei fapte cu caracter discriminator.

În ceea ce priveşte lipsa vinovăţiei invocată de către recurenta-reclamantă, pe motiv că situaţia de nu emite cardul pentru intimatul B. a fost cauzată de pasivitatea unuia dintre angajaţii săi, nu poate fi primită în contextul în care răspunderea pentru faptele angajaţilor în relaţia cu persoanele solicitante de servicii, revine tot angajatorului.

Aşadar, în acord cu opinia instanţei de fond, lipsa de acţiune din partea angajatului delegat cu emiterea unui card de credit, nu poate degreva de răspundere pe angajator, în speţă, recurenta-reclamantă A. S.A..

Critica recurentei conform căreia instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe baza unor prezumţii, reprezintă de asemenea o critică nefondată.

În condiţiile în care nu au fost contestate din partea recurentei, elementele situaţiei de fapt, precum existenţa unui litigiu anterior, activităţile interne anterioare emiterii unui card de credit (prezentarea angajatului A. S.A. la locul de muncă al solicitantului, semnarea unor documente premergătoare acestei operaţiuni) comunicarea motivului pentru care nu se poate emite cardul de credit, respectiv existenţa unui litigiu şi stoparea procedurilor interne, instanţa de recurs apreciază că instanţa de fond a reţinut argumente concrete pentru care a apreciat că faţă de situaţia de fapt, intimatul-pârât a emis în mod legal Hotărârea nr. 702/07.10.2020.

În ceea ce priveşte proporţionalitatea sancţiunii aplicate, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, faţă de elementele de fapt a reţinut în mod corect că, aplicarea sancţiunii contravenţionale de către intimatul-pârât s-a făcut în limitele prevederilor art. 26 din O.G. nr. 137/2000, astfel că şi această critică nu este fondată.

Pentru considerentele expuse în analiza recursului declarat de reclamanta A. S.A., nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma criticilor invocate de aceasta, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 960 din data de 18 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 960 din data de 18 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 octombrie 2022.