Religious property retrocession: scope of judicial jurisdiction to order equivalent compensation after post-1989 alienation under Law No. 94/2000

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată la data de 28.09.2017, reclamanta Fundaţia "A.", în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a solicitat instanţei anularea Deciziei nr. 7138/21.07.2017 emise de către pârâtă şi obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită şi să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent, prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, pentru fosta sa proprietate, formată din teren în suprafaţă de 115 mp, situat în localitatea Ulmeni, jud. Maramureş înscrisă în CF nr. x a localităţii Ulmeni, top. Nr. x, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 17/31.01.2018, Curtea de Apel Cluj a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A..

Împotriva sentinţei civile nr. 17/2018, A. a declarat recurs, iar prin Decizia nr. 4677/24.09.2020, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile menţionate, a casat sentinţa civilă si a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 96/2021 din 2 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulata de reclamanta Fundaţia "A.", în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

A anulat decizia nr. 7138/21.07.2017 emisă de pârâta şi a obligat pârâta la emiterea unei decizii prin care să constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită şi să propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea 165/2013 pentru imobilul teren în suprafaţa de 115 mp situat în localitatea Ulmeni, judeţul Maramureş, înscris iniţial în CF x Ulmeni nr. top. xb.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 13.064.85 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu de chestiune prealabilă, se arată că nu sunt criticate considerentele Curţii de Apel Cluj cu privire la prezumţia preluării abuzive, Comisia Specială de Retrocedare aliniindu-se cu practica instanţelor judecătoreşti, după intrarea în vigoare a Legii nr. 22/2020.

În opinia recurentei, însă, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod eronat prevederile Legii nr. 554/2004 şi a obligat pârâta, în mod greşit, la propunerea acordării de măsuri compensatorii privind imobilul teren în suprafaţă de 115 m.p. situat în localitatea Ulmeni, jud. Maramureş, înscris iniţial în C.F. nr. x a localităţii Ulmeni sub nr. top. xb, întrucât, contrar prevederilor legale în materia contenciosului-administrativ, instanţa de judecată nu poate decide conţinutul actului emis de C.S.R., ci poate cel mult poate să oblige C.S.R. la emiterea actului, în speţă, decizie.

În acest sens, recurenta face trimitere la prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ potrivit cărora "instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă".

Potrivit prevederilor art. 21 - 26 din Legea nr. 165/2013, procedura de soluţionare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.) a deciziei entităţii învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de măsuri compensatorii).

Prin urmare, Comisia specială de retrocedare emite o decizie prin care face doar o propunere de acordare de măsuri compensatorii. Ulterior, dosarul aferent cererii de retrocedare, împreună cu decizia emisă, se transmite, în original, pe bază de proces-verbal de predare-primire, Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor care validează/invalidează în tot sau în parte decizia Comisiei speciale de retrocedare, care conţine propunerea de acordare de măsuri compensatorii, şi dispune emiterea deciziei de compensare a imobilului.

Menţionează faptul că, atât doctrina, cât şi practica judecătorească sunt constante în a afirma că instanţa judecătorească nu va putea hotărî conţinutul actului şi nici condiţiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit.

În cazul în care s-ar recunoaşte acest drept instanţelor, ar însemna că s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat.

Prin urmare, susţine recurenta, Curtea de Apel Cluj, prin sentinţa nr. 96/2021, a încălcat dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, producându-se astfel imixtiunea puterii judecătoreşti în procedura administrativă, aspect ce conduce la un dezechilibru şi o subminare a conceptului de separaţie a puterilor în stat, în mod eronat obligând C.S.R. să propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafaţă de 115 m.p. situat în localitatea Ulmeni, jud. Maramureş înscris iniţial în C.F. nr. x a localităţii Ulmeni, sub nr. top. xb.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 precum şi prevederile O.U.G. nr. 94/2000, apreciind că dovada dreptului de proprietate a fost făcută de către reclamantă şi dovada preluării abuzive a fost instituită prin aplicarea prezumţiei instituite de Legea nr. 22/2020, totuşi, situaţia juridică asupra imobilului solicitat prin cererea de retrocedare nu a fost dezlegată în raport cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare şi în raport cu Normele metodologice de aplicare a ordonanţei anterior menţionată.

Altfel spus, instanţa, în rejudecare nu a aplicat corect punctul 3 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare şi nici prevederile art. 7 din ordonanţa amintită. Potrivit punctului 3 din Norme, "nu intră sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum şi construcţiile demolate".

În raport cu situaţia juridică a imobilului solicitat prin cererea de retrocedare şi anume imobilul teren identificat prin nr. top. xb din C.F. nr. x a localităţii Ulmeni, în suprafaţă de 115 m.p., dezlegată de Curtea de Apel Cluj, prin care s-a stabilit că acesta a făcut obiectul unei restituiri în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, adică a unei alte legi cu caracter reparator, recurenta apreciază faptul că acest imobil solicitat prin cererea de retrocedare nr. x/13.02.2003 nu mai poate face obiectul ordonanţei sub imperiul căreia se află prezentul litigiu.

Mai mult decât atât, potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare, "(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, este interzisă înstrăinarea, schimbarea destinaţiei, ipotecarea sau grevarea sub orice formă a imobilelor pentru care au fost depuse cereri de retrocedare în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (2) Solicitanţilor le revine obligaţia de a înştiinţa în scris deţinătorul actual despre existenţa cererilor de retrocedare depuse în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

Faptul că imobilul solicitat prin cererea de retrocedare de către reclamantă a fost înstrăinat ulterior depunerii acesteia, conduce la situaţia prevăzută de legiuitor prin art. 7 din ordonanţa sus-menţionată.

Subliniază recurenta că această înstrăinare a imobilului teren identificat sub nr. top. xb din C.F. x a localităţii Ulmeni nu este una legală, cu toate că a fost făcută în temeiul unei legi cu caracter reparator.

Întrucât Primăria Oraşului Ulmeni a omis interdicţia de a nu înstrăina imobilul solicitat prin cererea de retrocedare, astfel cum este prevăzut în art. 7 alin. (1) a O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Comisia Specială de Retrocedare nu poate dispune nici restituirea în natură (soluţie ce se putea dispune dacă unitatea administrativ teritorială deţinătoare, Primăria Oraşului Ulmeni, nu ar fi înstrăinat în mod ilegal imobilul solicitat prin cererea de retrocedare) şi nici acordarea de măsuri compensatorii.

Ca atare, si în situaţia în care reclamanta face dovada dreptului de proprietate si dovada preluării abuzive, situaţia juridică actuală a imobilului nu este una izvorâtă dintr-o acţiune legală, ci îşi are filonul într-o înstrăinare ce contravine dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările si completările ulterioare.

În fine, recurenta arată că, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 13.06.85 RON, solicită exonerarea de la plata acestora sau în subsidiar reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la un cuantum minim, având în vedere că motivul respingerii cererii de retrocedare a fost faptul că solicitanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul roman a imobilului solicitat, în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Apreciază că nu s-a aflat în culpă la momentul emiterii deciziei contestate, întrucât prezumţia legală relativă a fost recunoscută de către Curtea de Apel Cluj, în rejudecare, după apariţia Legii nr. 22/2020, motiv pentru care solicită reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată, diminuarea cheltuielilor vădit disproporţionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele speţei.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală.

În motivare arată că motivele de recurs invocate de către recurenta cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată nu se încadrează in motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare care, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., atrage nulitatea recursului formulat.

În opinia intimatei-reclamante, deşi recurenta-pârâtă s-a conformat exigentelor legale şi a motivat declaraţia de recurs, totuşi această motivare nu este susceptibila de încadrare in ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

In cuprinsul cererii de recurs dedusa judecăţii nu pot fi identificate veritabile critici la adresa soluţiei pronunţate si nici nu se demonstrează in ce consta nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de curtea de apel si la argumentele arătate de instanţa în fundamentarea acesteia.

Pe fondul cauzei, intimata-reclamantă solicită respingerea ca neîntemeiate a susţinerilor recurentei cu privire la pretinsa aplicare greşita de către prima instanţa a prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, întrucât soluţia pronunţată de către instanţa de fond nu încalcă nicio prevedere legală si nici nu nesocoteşte principiul separaţiei puterilor in stat.

În fine, raportat la culpa procesuala a recurentei, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., intimata-reclamantă solicită obligarea acesteia la suportarea tuturor cheltuielilor de judecata.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin raportare la criticile invocate în cererea de recurs, la apărările şi susţinerile formulate prin întâmpinarea depusă în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă A., întrucât recurenta-pârâtă a formulat critici de nelegalitate care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a dezvoltat argumentele pentru care a apreciat că pronunţarea hotărârii recurate a fost dată cu încălcarea prevederilor legale, referindu-se în concret la art. 18 din Legea nr. 554/2004, la art. 3, art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000.

2. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 7138/21.07.2017 emise de către pârâtă şi acordarea de măsuri compensatorii pentru fosta sa proprietate, formată din teren în suprafaţă de 115 mp, situat în localitatea Ulmeni, jud. Maramureş înscrisă în CF nr. x a localităţii Ulmeni, top. Nr. x, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Autoritatea pârâtă a respins cererea de retrocedare prin decizia nr. 7138/21.07.2017, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi alin. (6) din O.U.G. nr. 94/200., reţinând că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, întrucât reclamanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului în litigiu, în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.

În rejudecare, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei şi a anulat decizia contestată, a constatat că prezumţia instituită de art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 este aplicabilă şi nu a fost răsturnată, că terenul în litigiu a fost în proprietatea Statului Roman şi a fost inclus în terenul restituit în baza Legii nr. 10/2001 domnului B..

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Din analiza cererii de recurs rezultă că aceasta se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, se invocă încălcarea prevederilor art. 3 din Normele Metodologice şi art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi aplicarea greşită a prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Analizând dispoziţiile legale, Înalta Curte constată că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă, iar motivul de casare nu este incident.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "imobilele care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă." Alin. 4 al aceluiaşi articol menţionează că:

"În cazul în care terenul este ocupat parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcţii noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora şi pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii uşoare sau demontabile."

Dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000 menţionează că "(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, este interzisă înstrăinarea, schimbarea destinaţiei, ipotecarea sau grevarea sub orice formă a imobilelor pentru care au fost depuse cereri de retrocedare în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (2) Solicitanţilor le revine obligaţia de a înştiinţa în scris deţinătorul actual despre existenţa cererilor de retrocedare depuse în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.", iar potrivit punctului 3 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, "Nu intră sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum şi construcţiile demolate".

Concret, Înalta Curte observă că în faţa instanţei de recurs recurenta-pârâtă nu contestă că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a făcut dovada dreptului de proprietate al reclamantei, precum şi faptul că acesta nu poate fi restituit în natură, ci se referă la faptul că imobilul a făcut obiectul unei restituiri în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, adică a unei alte legi cu caracter reparator, că imobilul solicitat prin cererea de retrocedare de către reclamantă a fost înstrăinat ulterior depunerii acesteia, că nu se poate dispune nici acordarea de măsuri compensatorii, având în vedere că din actele înaintate de Primăria Ulmeni şi din hotărârea judecătorească comunicată de Judecătoria Baia Mare (Decizia nr. 371/R din 30.03.2009) rezultă că imobilul identificat cu nr. top. xb (solicitat de reclamantă) a fost inclus în suprafaţa de 1696 mp acordată în temeiul Legii 10/2001 domnului B..

Condiţia prevăzută de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 se referă la faptul că se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile ordonanţei de urgenţă, imobilele aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din ordonanţă. Imobilele se restituie în natură, cu excepţia situaţiilor când restituirea în natură nu mai este posibilă. Una din aceste situaţii este cea din cauză, în care imobilul a fost înstrăinat legal după data de 22 decembrie 1989, caz în care, astfel cum rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

Nu se poate reţine încălcarea art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum arată recurenta-pârâtă, de vreme ce, la data formulării cererii de retrocedare (13.02.2003), proprietar era statul român, căruia reclamanta i-a adresat, prin autoritatea competentă îndrituită de lege, cererea de retrocedare, iar faptul că s-a omis respectarea interdicţiei prevăzute la art. 7 nu produce efecte în ceea ce priveşte cererea de retrocedare.

Susţinerile recurentei, în baza punctului 3 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora imobilul în cauză a făcut obiectul unei restituiri în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, adică a unei alte legi cu caracter reparator, motiv pentru care, în opinia sa, imobilul solicitat prin cererea de retrocedare nr. x/13.02.2003 nu mai poate face obiectul ordonanţei sub imperiul căreia se află prezentul litigiu, sunt nefondate, întrucât aceste dispoziţii se referă la situaţia în care persoana în cauză a fost beneficiara restituirii, ceea ce nu este cazul reclamantei din speţa de faţă.

Sintagma "înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989" nu poate fi interpretată în sensul că, în cadrul analizării cererii de retrocedare, comisia este îndrituită să facă o verificare a legalităţii operaţiunii juridice de înstrăinare a terenului cu privire la care s-a formulat cererea de retrocedare şi astfel să respingă cererea de retrocedare. Comisia putea constata doar, la momentul soluţionării cererii, care este starea juridică ce îi este opozabilă, şi, cât timp titlul emis în favoarea dlui B. beneficia de prezumţia de legalitate la data soluţionării cererii, Comisia trebuia să aibă în vedere ipoteza prevăzută de lege a existenţei unui mod de înstrăinare legal după data de 22 decembrie 1989, în raport de situaţia juridică a imobilului la momentul soluţionării cererii de retrocedare a reclamantei.

Recurenta-pârâtă nu poate prezuma o aşa zisă nelegalitate a modalităţii de reconstituire a dreptului de proprietate în baza unei alte legi speciale, pentru a respinge cererea reclamantei de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilul în cauză, prima instanţă realizând o corectă aplicare a legii prin soluţia de constatare a calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor compensatorii în echivalent în privinţa imobilului a cărui retrocedare a solicitat-o.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de casare, prin care recurenta-pârâtă a invocat încălcarea prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondat.

Recurenta a criticat soluţia primei instanţe, invocând faptul că a fost încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, deoarece instanţa de contencios administrativ nu poate dispune ea însăşi soluţionarea în fond a cererilor de retrocedare, iar pentru a fi soluţionată o astfel de cerere este necesar ca aceasta să parcurgă întreaga procedură de O.U.G. nr. 94/2000.

Susţinerea este nefondată. Atât timp cât organul administrativ a realizat o soluţionare în fapt şi în drept a cererii de retrocedare, prin decizia contestată, instanţa de contencios administrativ învestită cu verificarea legalităţii acestei decizii, care are deplină jurisdicţie, conform prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, poate, după caz, "să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ"; or, tocmai această dispoziţie a fost dată de prima instanţă, care, potrivit art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, care prevede că pârâta "va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială", a obligat pârâta să emită o decizie prin care să propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent.

Cu privire la obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina pârâtei de către instanţa de fond (13.064.85 RON, constând în onorariu avocaţial în recurs primul ciclu procesual şi rejudecare în al doilea ciclu procesual, apreciat de instanţa de fond a fi proporţional cu munca depusă de avocat, importanţa şi complexitatea pricinii ce a parcurs două cicluri procesuale şi este pe rolul instanţelor din anul 2017), Înalta Curte constată, în primul rând, că, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., la baza acesteia stă culpa procesuală a recurentei-pârâte, a cărei decizie a fost anulată, iar în al doilea rând, în ceea ce priveşte reducerea cheltuielilor, constată, cu privire la criticile recurentei-pârâte, că nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în acest sens având în vedere Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., că "motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.", a cheltuielilor de judecată ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul, presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe interpretarea normei juridice.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, în consecinţă nu poate fi analizată în recurs, neîncadrându-se la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 453 din C. proc. civ. şi o va admite, obligând recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5,856.70 RON, reprezentând onorariu avocat, către reclamanta A., cheltuieli dovedite prin înscrisul depus la dosar şi pe care instanţa le apreciază ca fiind proporţionale faţă de complexitatea cauzei, munca depusă de avocat şi circumstanţele cauzei.

3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat şi va obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată, către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A..

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei civile nr. 96/2021 din 2 aprilie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România la plata sumei de 5,856.70 RON reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.