Recalculation of judicial salaries using DNA/DIICOT multiplication coefficient to equalize maximum remuneration under public sector wage legislation

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 17 iunie 2021 sub nr. x/2021, pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, emiterea de ordine de salarizare pentru fiecare reclamant prin utilizarea pentru aceştia a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute şi asimilate, începând cu data de 28.01.2017, precum şi în continuare pentru viitor.

2. Hotărârea şi încheierea atacate cu recurs

Prin încheierea din 13 septembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Oradea, invocată de către Ministerul Justiţiei, având în vedere prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin raportare la obiectul acţiunii formulate de reclamanţi, a unit cu fondul cauzei excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii, precum şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de către Ministrul Justiţiei şi a amânat pronunţarea la data de 27 septembrie 2021.

Prin sentinţa nr. 112/CA/2021-P.I. pronunţată în data de 27 septembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministrul Justiţiei, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei şi a obligat pârâţii la emiterea de ordine de salarizare pentru fiecare reclamant prin utilizarea pentru acestea a coeficientului de multiplicare prevăzut în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute şi asimilate, începând cu data de 28.01.2017, precum şi în continuare, pentru viitor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 13 septembrie 2021 şi sentinţei nr. 112/CA/2021-P.I. din 27 septembrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 din Codul de procedură.

După prezentarea pe larg a istoricului speţei şi legislaţia incidentă, instituţia pârâtă a menţionat următoarele:

- În mod neîntemeiat Curtea de Apel Oradea a respins excepţia necompetenţei materiale cu motivarea că obiectul cauzei vizează un refuz nejustificat al pârâţilor de a emite ordine de salarizare la nivelul procurorilor din cadrul DNA şi DIICOT, reţinând incidenţa art. 10 din legea nr. 554/2004, întrucât obiectul învestirii instanţei a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de o lege specială, protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unei jurisdicţii speciale, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, conform art. 7 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

- În mod greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministrului Justiţiei, deoarece în acţiunile având ca obiect emiterea de ordine de salarizare pentru magistraţi, calitate procesuală pasivă are Ministerul Justiţiei, iar nu Ministrul Justiţiei;

- Intimaţii-reclamanţi au învestit instanţa cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, fără a fi contestat în concret un anumit act administrativ de stabilire a indemnizaţiei de încadrare şi nefiind urmată procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (2) din Anexa V din Legea cadru nr. 153/2017, care dă instanţei competente posibilitatea analizării legalităţii respectivului act administrativ, sens în care solicită admiterea excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

- Pe fondul cauzei, soluţia primei instanţe este dată cu încălcarea dispoziţiile legilor de salarizare, întrucât decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale nu are incidenţă în cauză şi Ministerul Justiţiei a transmis Curţii de Apel Cluj grilele de salarizare (anexate prezentei cereri), din care rezultă recalcularea la nivel maxim a indemnizaţiilor intimaţilor-reclamanţi, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 acordat prin sentinţa civilă nr. 610/2020 de către Tribunalul Suceava, în vederea calculării şi acordării diferenţelor salariale corespunzătoare.

Curtea de Apel Oradea, deşi face referire la emiterea ordinelor de salarizare în baza sentinţei civile nr. 610/2020, obligă la emiterea ordinelor de încadrare pentru fiecare intimat-reclamant, începând cu 28.01.2017 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare prevăzut în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13 în raport cu funcţiile deţinute şi asimilate, fără a preciza în concret în considerente care sunt coeficienţii de multiplicare apreciaţi de instanţă că se aplică acestora, respectiv coeficientul de multiplicare corespondent cărei funcţii de procuror îi corespunde funcţiei avută de fiecare intimat- reclamant.

Instanţa de fond a dispus emiterea ordinelor de salarizare începând cu data de 28.01.2017, precum şi în continuare, pentru viitor, fără să fi administrat probe pentru a se putea constata nivelul maxim al salarizării în funcţie de gradul deţinut de fiecare intimat reclamant, aceste aspecte nefăcând obiectul cercetării Tribunalului Suceava care a pronunţat sentinţa civilă nr. 610/2020.

Ca atare, potrivit dispoziţiilor legale mai sus-citate, în nicio situaţie nu ar putea fi depăşite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale îl pot atinge potrivit legii.

Maximul la care se opreste indemnizaţia lunară este cel stabilit de lege pentru funcţia de judecător (anexa A), nu procuror. Coeficienţii de multiplicare şi valoarea de referinţă sectorială sunt elemente care se utilizează în prima etapă a calculului indemnizaţiei, iar ori de câte ori valoarea acesteia depăşeşte maximul din anexa, se reduce la acest maxim, în acest sens pronunţându-se diferite instanţe din ţară.

Aplicarea coeficienţilor de multiplicare din O.U.G. nr. 27/2006 este exclusă în cazul judecătorilor ale căror indemnizaţii de încadrare au ajuns deja la maximul prevăzut de Legea nr. 153/2017, cuantumul lor fiind astfel fix, determinat prin raportare la grila din legea salarizării.

Totodată, în sistemul Legii nr. 153/2017 grilele de salarizare pentru judecători şi procurori sunt diferite, neexistând temei pentru utilizarea grilei dedicate procurorilor pentru reîncadrarea judecătorilor.

Principalul criteriu de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraţilor, care rezultă din enumerarea legii este acela al nivelului instantei/parchetului, or, Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurori care activează în cadrul acestor structuri fiind salarizaţi, în mod unitar, potrivit dispoziţiilor aplicabile procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, învederează că dispoziţiile art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările şi completările ulterioare, sunt abrogate prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017, cu modificări, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016.

Prin urmare, la acest moment nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului, iar textele analizate de Curtea Constituţionala prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate şi implicit, nici acestea, nici decizia Curtii care a analizat constituţionalitatea lor nu mai pot constitui temei pentru susţinerea soluţiei pronunţate.

Recurentul a considerat că prin hotărârea recurată s-a dispus emiterea ordinelor de salarizare prin luarea în considerare a unor coeficienţi de multiplicare neprevăzuţi de actele normative incidente în materia salarizării judecătorilor, astfel că prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare.

În mod greşit instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 166 alin. (4) din Codul muncii, potrivit cărora "Întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului ta plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului."

Or, în cauză nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor privind plata salariului astfel cum este stipulată la alin. (1) al art. 166, întrucât prin sentinţa civită nr. 610/2020 intimaţii-reclamanţii au obţinut acordarea unor diferenţe salariale, nefiind vorba de neplata indemnizaţiei de încadrare lunară datorată.

De asemenea, nu este incidentă în prezenta speţă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reţinută de prima instanţă, intimaţii-reclamanţi nefiind în situaţia refuzului executării unei obligaţii stabilită în sarcina Ministerului Justiţiei printr-un titlu executoriu.

4. Apărări formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prin cererea înregistrată la Ministerul Justiţiei, reclamanţii - judecători în cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca, al Tribunalului Cluj, al Tribunalului Specializat Cluj şi a Curţii de Apel Cluj au solicitat emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform O.U.G. nr. 27/2006, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), prin raportare la sentinţa nr. 610 din 04.08.2020 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I în dosarul nr. x/2020 astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 15 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă în acelaşi dosar, şi modificată prin decizia civilă nr. 183/08.03.2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă. Prin aceste sentinţe se stabilise îndreptăţirea reclamanţilor la recalcularea salariului începând cu data de 28.01.2017 şi în continuare, a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plăţii efective.

Deşi au solicitat pârâţilor emiterea noului ordin de salarizare, aceştia nu au dat curs acestei solicitări, refuzul fiind considerat nejustificat de către reclamanţi.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamanţi cu acţiunea având ca obiect obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare, începând cu data de 28.01.2017 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT), care a fost apreciată ca întemeiată.

Recurentul-pârât a formulat critici de nelegalitate, susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a soluţionat în mod greşit excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Oradea în soluţionarea cauzei, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale a Ministrului Justiţiei. Totodată, în opinia sa, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secţiunea a 3-a, art. 8 şi 9 din Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secţiunea 1 din Legea nr. 153/2017, cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare neprevăzut în dispoziţii legale care reglementează salarizarea judecătorilor cu grad de judecătorie, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora şi, totodată, să reformeze în parte sentinţa recurată, cu privire la aplicarea art. 38 alin. (6) C. proc. civ., constatând că acest argument critic al recurentului este fondat.

În primul rând, instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite argumentele expuse de recurentul-pârât în susţinerea greşitei soluţionări a excepţiilor invocate de acesta în faţa primei instanţe, care de altfel sunt similare cu cele formulate prin întâmpinarea din dosarul de fond.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Oradea în soluţionarea cauzei, se constată că în mod corect a fost respinsă de prima instanţă, care a apreciat că, în raport cu obiectul dedus judecăţii, respectiv obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei, organ central, de a emite un ordin de încadrare, este atrasă competenţa materială a Curţii de Apel conform dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, conform art. 10 alin. (3), reclamantul, persoană fizică se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul său.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, se observă că, în speţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, prin raportare şi la stabilirea, în mod definitiv, a îndreptăţirii sale la aplicarea coeficientului solicitat, fiind invocat în susţinerea acţiunii un refuz nejustificat, acesta neînvestind instanţa de contencios cu o acţiune privind anularea ordinului de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de lege, astfel că şi această soluţie este corectă.

Sub aspectul criticii vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministrului Justiţiei, deoarece în acţiunile având ca obiect emiterea de ordine de salarizare pentru magistraţi, calitate procesuală pasivă are Ministerul Justiţiei, iar nu Ministrul Justiţiei, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât Ministrul Justiţiei, în calitate de conducător al organului de specialitate al administraţiei publice centrale ar fi trebuit să emită un ordin de salarizare ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 610/04.08.2020 a Tribunalului Suceava, definitivă prin Decizia nr. 183/08.03.2021 Curţii de Apel Suceava.

Pe fondul cauzei Înalta Curte constată că în mod judicios a constatat prima instanţă caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite noul ordin de salarizare pentru reclamant.

Astfel, din analizarea legislaţiei în materia salarizării pentru perioada 2010-2017 (inclusiv a O.U.G. nr. 27/2006, care stabilea la art. 11.alin. (1) că "Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt salarizaţi potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă, în raport cu funcţiile pe care le deţin sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii (...), iar la art. 40. "(...) Conform pct. 13 de la lit. A) din anexa "Coeficienţii de multiplicare" funcţiei de "procuror" din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi corespunde coeficientul de multiplicare 19,00", Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 83/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 9/2017), rezultă că în acest interval de timp nu s-au aplicat nici coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi de Legea nr. 330/2009 şi nici valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

Această situaţie privind modalitatea de calcul a indemnizaţiei pentru judecători şi procurori s-a păstrat şi după data de 01.07.2017, a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010.

Potrivit art. 38 din acest act normativ:

"(1) Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017.(2) Începând cu data de 1 iulie 2017: a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

În legătură cu actele normative incidente în cauză, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014, în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 1 din acelaşi act normativ, în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), în anul 2015 personalul din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială beneficiază de drepturile salariale stabilite conform prevederilor O.U.G. nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială în anul 2015.

La data de 09.04.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Potrivit actului normativ menţionat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, soluţia primei instanţe nu contrazice nici aplicarea Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curţii Consttuţionale a României, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Această decizie consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor.

Aşa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare, astfel că nu poate fi primită interpretarea dată de recurentul-pârât în sensul că acordarea coeficienţilor corespunzători personalului DNA şi DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariate la care se referă Decizia nr. 794/2016, nefiind vorba, în opinia sa, despre drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale.

Prin urmare, chestiunile stabilite de forul constituţional sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, Curtea Constituţională reţinând în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a menţionat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Mai mult, în cauza de faţă nu s-a pus problema aplicării numai a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, a Deciziei nr. 23 din 26.09.2016 şi a Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018 date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura dezlegării unor chestiuni de drept şi obligatorii pentru instanţe potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum s-a reţinut mai sus, ci şi de interpretarea sistematică şi coroborată a unor dispoziţii legale, antereferite, începând cu data de 09.04.2015, când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015, pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, prin care s-a introdus alin. (5) 1 al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi continuând cu Legea nr. 153/2017.

Pe cale de consecinţă, în măsura în care, în cadrul familiei ocupaţionale justiţie existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, magistraţi care deţineau aceeaşi funcţie cu a reclamanţilor şi îndeplineau aceleaşi condiţii de vechime cu a acestora şi care beneficiau de o indemnizaţie de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,00, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, indemnizaţia de încadrare pentru reclamanţi trebuie să fie stabilită la nivelul maxim aflat în plată.

În plus, în faţa primei instanţe, reclamanţii au indicat practică judiciară pronunţată recent, prin care s-a dovedit că şi în prezent s-a recunoscut dreptul unor colegi magistraţi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 - corespunzător salarizării procurorilor DNA şi DIICOT, astfel că indemnizaţia de încadrare a reclamanţilor nu este stabilită la nivelul maxim aflat în plată, raportat şi la noile hotărâri judecătoreşti.

Totodată, Înalta Curte constată că nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât în sensul că, prin admiterea acţiunii, instanţa instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, admiterea solicitării reclamanţilor prin hotărâre judecătorească determinând o răsturnare a salarizării instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, care, pentru motivele anterior expuse, nu poate fi primită, în cauză nefiind vorba despre "o modificare a opţiunii legiuitorului, în sensul contrar reţinut de acesta, afirmând existenţei unui drept care nu mai are temei legal".

În acest sens trebuie precizat că, instanţa supremă a reţinut în Decizia nr. 11/2020 că: "45. Astfel, reclamanţii, susţinând că, în cadrul aceleiaşi funcţii ocupaţionale, hotărâri definitive au acordat altor persoane diferenţe de drepturi salariale faţă de indemnizaţiile care se cuveneau procurorilor D.N.A şi D.I.I.C.O.T., au pretins egalizarea indemnizaţiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea; aşadar, în aceste cazuri, cererile de chemare în judecată au fost întemeiate pe dispoziţiile din ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, dar şi pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016; discriminarea reglementării a fost invocată din perspectiva expusă, iar cererile au fost fondate şi pe Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Astfel, plecând de la premisa afirmată de către reclamanţi, potrivit căreia coeficienţii de multiplicare în discuţie ar fi fost deja recunoscuţi altor magistraţi aflaţi în situaţii identice, instanţele au examinat discriminarea reglementărilor succesive şi au statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată."

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că sunt valabile şi în dosarul de faţă aspectele reţinute de instanţă în sentinţa nr. 610/2020 a Tribunalului Suceava (definitivă) cu privire la interpretarea şi aplicarea legilor incidente salarizării reclamanţilor, sentinţă în raport cu care reclamanţii din prezenta cauză au adresat pârâtului Ministerul Justiţiei cererea privind emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizaţia de încadrare brută lunară să fie stabilită conform Legii 153/2007, începând cu data de 28.01.2017 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (corespunzător salarizării procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), refuzul acestuia fiind contestat prin demersul judiciar de faţă.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva încheierii din 13 septembrie 2021 şi sentinţei nr. 112/CA/2021-P.I. din 27 septembrie 2021 ale Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 septembrie 2022.