Insurance claim against Guaranty Fund time-barred by 90-day procedural deadline from final liability judgment

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 04.02.2020, sub numărul x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 22215/08.01.2020 cu consecinţa obligării pârâtului să analizeze şi să soluţioneze pe fond cererea de plată pentru suma de 3.765,92 RON şi 10.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 769 din 14.09.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul A., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a arătat, în esenţă, faptul că prima instanţă a interpretat greşit disp. art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 şi respectiv disp. art. 13 şi 14 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, deschiderea procedurii de faliment împotriva asiugurătorului B.. S.A. s-a făcut prin hot. intermediară nr. 132 de la data de 16.02.20217, în dosarul nr. x/2016, a Tribunalului Sibiu, secţia Civilă, care a devenit definitivă la data de 17.03.2017, termen de la care începe a se calcula cele 90 de zile conform prevederilor anterior menţionate.

A susţinut că prin sentinţa penală a Judecătoriei Salonta cu nr. 160/01.11.2018 B.. S.A. a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 50000 eur daune morale şi 3.765,92 RON daune materiale. Ulterior, în cadrul apelului soluţionat în acelaşi dosar penal, Curtea de Apel Oradea a diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului la 10000 eur, decizia fiind comunicată acestuia la data de 23.07.2019.

Astfel, a mai precizat recurentul că odată cu depunerea cererii de plată trebuia să depună şi titlul de creanţă din care izvorăşte dreptul invocat, obligaţie imposibil de executat în condiţiile în care reclamantului nu i de comunicase respectiva decizie. Prin urmare, nu poate fi de acord cu faptul că dreptul de creanţă a luat naştere la momentul pronunţării deciziei penale iar nu al momentul comunicării acesteia.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în considerare.

Prin acţiunea în contencios administrativ, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 22215/08.01.2020 emisă de FGA, prin care acesta a respins cererea de plată nr. x/18.09.2019, cu consecinţa obligării pârâtului să analizeze şi să soluţioneze pe fond cererea de plată pentru suma de 3.765,92 RON şi 10.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a confirmat, însă, legalitatea actului administrativ atacat de recurentul - reclamant, respingând acţiunea acestuia, iar o astfel de soluţie reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, care apreciază nefondate criticile aduse de recurentă sentinţei atacate, subsumate de aceasta motivului de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reţine că între intimatul - pârât FGA şi recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Urmează a fi avute în vedere în cauză disp. art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Relevante sunt şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Astfel, legiuitorul a stabilit în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condiţiile şi termenele în care un astfel de creditor îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Pe cale de consecinţă, după cum legal a reţinut şi prima instanţă, natura juridică a termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 (în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată) este cea a unui termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii, conform unei legi speciale, ce derogă de la normele dreptului comun.

Totodată, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015: (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;

b) creditorii de asigurări, deţinători ai uneia sau mai multor creanţe de asigurare sunt, după caz:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - persoana definită la art. 1 alin. (2) pct. 7 din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015;

(iii) terţa persoană păgubită - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, inclusiv asigurătorul îndreptăţit în baza legii să recupereze de la asigurătorul în insolvenţă sume plătite acestei persoane prin subrogare, regres sau acţiune directă; (...).

De asemenea, potrivit art. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 (aplicabilă în perioada de valabilitate a poliţei RCA indicate în cererea de plată): În conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asiguraţii răspund delictual faţă de terţe persoane.

Or, în planul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1381 C. civ.: Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

Aplicând astfel de considerente teoretice şi prevederi normative cauzei de faţă, Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 22215/08.01.2020, FGA a soluţionat cererea de plată nr. x/18.09.2019 formulată de recurentul - reclamant, în calitate de terţă persoană păgubită (creditor de asigurare), prin care a solicitat acordarea despăgubirilor constatate prin sentinţa penală nr. 160/2018, devenită definitivă prin decizia nr. 51/2019 prin care s-a dispus obligarea părţii responsabil civilmente B. S.A. la plata daunelor materiale în cuantum de 3.765,92lei şi a daunelor morale de 10000eur. Astfel, din actele dosarului rezultă că recurentul a formulat cererea de plată la data de 18.09.2019, cerere înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x.

Pe cale de consecinţă, tardivitatea reţinută prin actul administrativ atacat a vizat o cerere de plată a unor despăgubiri aferente unui prejudiciu material şi moral, apreciat de recurent ca fiind produs ca urmare a accidentului de circulaţie de la data de 13.01.2017. Cererea de plată a fost formulată în temeiul poliţei de asigurare seria x/17/G17/HR nr. x încheiată cu asigurătorul B. S.A..

Or, în raport de prevederile normative expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte apreciază drept legală soluţia primei instanţe, de identificare a momentului naşterii dreptul de creanţă de asigurare a persoanei păgubite în raport de data producerii riscului acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă, care, în speţă, a fost cel pronunţării deciziei penale nr. 51/2019, în soluţionarea apelului formulat împotriva sentinţei penale nr. 160/2018 a Judecătoriei Salonta.

Susţinerile recurentului, privind naşterea dreptului său de creanţă la data de 23.07.2019, ce reprezintă momentul comunicării deciziei penale nr. 51/2019, nu au acoperire în normele legale incidente mecanismului identificării momentului naşterii dreptului de creanţă de asigurare incident în cauză, cu atât mai mult cu cât recurentul nici nu a invocat un astfel de act în dovedirea existenţei unui alt moment la care s-ar fi produs riscul acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă.

În acest context, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu opinia judecătorului fondului, că, în speţă, creanţa de asigurare exhibată de recurent s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A. (17.02.2017), respectiv la data de 06.02.2019, astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea a început să curgă de la această dată şi s-a împlinit la data de 09.05.2019.

Prin urmare, susţinerile recurentului nu sunt suficiente pentru a genera reformarea hotărârii atacate, câtă vreme în raport de data pronunţării deciziei penale definitive respectiv 06.02.2019, cererea de plată (privind despăgubirile materiale şi morale stabilite în favoarea sa cu caracter definitiv), a fost formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Aşa fiind, constată instanţa de control judiciar că, prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, motiv pentru care criticile aduse de acesta manierei în care prima instanţă a dezlegat un astfel de aspect sunt nefondate, soluţia judecătorului fondului fiind conformă prevederilor Legii nr. 213/2015.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 483 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 769 din data de 14 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 769 din 14 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 septembrie 2022.