Suspension of proceedings pending CJEU annulment of Commission state aid decision overriding national res judicata

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. x/2015 A. S.A. reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B. la restituirea la către Aeroportul Timişoara a ajutorului de stat ilegal primit prin intermediul discounturilor pentru aeronave de peste 70 MTOW (schemă de discounturi publicată în Publicaţia de Informare Aeronautică din data de 26.08.2010, Secţiunea GEN 4.1-17, denumită în continuare "AIP 2010"), obligaţie de restituire care derivă din interpretarea şi aplicarea art. 108 alin. (3) TFUE.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din 21 decembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost completată prin sentinţa nr. 11 din data de 27 ianuarie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererile formulate de pârâtele B. şi S.N. Aeroportul Internaţional Timişoara Traian Vuia S.A.şi a suspendat judecarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare formulată de A. S.A. împotriva deciziei din 24.02.2020, emisă de Comisie în procedura formala de investigare S.A..31662.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva încheierii a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Alba Iulia pentru continuarea judecăţii.

După o succintă prezentare a situaţiei de fapt şi a contextului în care se derulează litigiul, recurenta a arătat că încheierea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pe baza următorului raţionament: - există autoritate de lucru judecat în sensul în care măsura în discuţie este ajutor de stat; - decizia Comisiei conchide că aceeaşi măsură nu reprezintă ajutor de stat; - decizia Comisiei este contestată sub aspectul valabilităţii sale, astfel încât "se impune suspendarea prezentei cauze, până la soluţionarea de către C.J.U.E., a acţiunii în anulare împotriva Deciziei Comisiei din 24.02.2020, din moment ce soluţionarea prezentei cauze depinde de existenţa sau inexistenţa ajutorului de stat primit în temeiul Grilei de Tarife AIP 2010."

În realitate, instanţa nu putea considera că împrejurarea dacă măsura cuprinsă în grila AIP 2010 constituie ajutor de stat depinde de soluţia ce se va pronunţa în dosarul x, întrucât această problema este stabilită, cu autoritate de lucru judecat, în cadrul dosarului x/2011, instanţele naţionale ajungând la această concluzie în exercitarea competenţei conferite de art. 108 TFUE.

În opinia recurentei decizia Comisiei Europene nu poate produce niciun efect contrar aspectelor reţinute de instanţele naţionale, indiferent de soarta dosarului x. Conform prevederilor TFUE, atât instanţele naţionale cât şi Comisia aveau competenţa de a se pronunţa asupra împrejurării dacă Grila de Tarife ALP 2010 constituie sau nu ajutor de stat, iar măsura cuprinsă în Grila de Tarife AIP 2010 nu poate, în acelaşi timp, atât să constituie cât şi să nu constituie ajutor de stat.

Instanţele naţionale au conchis că măsura este selectivă şi constituie ajutor de stat în anii 2011-2012. Comisia, în cadrul activităţii sale desfăşurate cu ocazia investigaţiei nr. S.A. 31662-C/2011 era ţinută de obligaţia de cooperare şi de fidelitate faţă de instituţiile statelor membre. Această obligaţie este reglementată atât la nivel general de art. 4 (3) de TFUE, cât şi în mod special, pentru materia ajutorului de stat, în chiar art. 108 TFUE.

Astfel, Comisia nu putea emite o decizie care să contravină unei hotărâri pronunţate anterior de o instanţă naţională. În acest sens, sunt şi concluziile C.J.U.E. din cauza C-284/12, care instituie regula conform căreia dacă vreuna dintre cele doua entităţi s-a pronunţat cu privire la existenţa unui ajutor de stat, cealaltă entitate, fiind legată de obligaţia de cooperare şi de fidelitate, nu trebuie să decidă contrariul.

În al doilea rând, Comisia a încălcat obligaţia aflată în discuţie prin aceea că a pronunţat o decizie care contravine unei hotărâri judecătoreşti prin care instanta a dat eficienţă principiului prevalenţei dreptului european. Mai exact, pentru a decide că măsura este ajutor de stat, instanţa naţională a aplicat dreptul european. În sens contrar, Comisia, conchizând ca aceeaşi măsură nu este ajutor de stat, a decis, în prealabil, neaplicarea dreptului european.

În al treilea rând, obligaţia de cooperare şi fidelitate a fost încălcată de Comisie şi prin raportare la faptul că, în contextul emiterii Deciziei, nu a făcut nicio referire la această obligaţie ce îi incumba.

Printr-un al doilea set de critici, recurenta a arătat că încheierea recurată a fost pronuntată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei Î.C.C.J. nr. 2998 din 20.06.2020 pronunţate în dosarul nr. x/2015, prin care a fost casată prima încheiere de suspendare a procesului de faţă, instanţa de recurs reţinând şi aspectul de oportunitate, dat fiind faptul că litigiul se află într-un stadiu avansat de soluţionare.

Recurenta a invocat şi nesocotirea dispoziţiilor art. 235 C. proc. civ., conform cărora "instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii." Astfel, prin încheierea din data de 05.09.2016, instanţa a respins cererea de suspendare a cauzei până la solulionarea definitivă a dosarului nr. x/2015, considerând că nu poate suspenda cauza, măsura nefiind oportună, pentru că tergiversarea de până atunci era deja suficientă. La rândul său, tergiversarea rezulta, la vremea respectivă, dintr-o serie de circumstanţe: stadiul procesual al cauzei, momentul înregistrării cererii de chemare în judecată din această cauză, momentul înregistrării cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2015 şi soluţia adoptată în cel din urmă dosar.

În primul rând, instanţa a revenit asupra concluziei că suspendarea este o formă de tergiversare a dosarului şi, prin încheierea recurată consideră invers, câtă vreme suspendă, pentru a 2-a oară, cauza. În al doilea rând, instanţa mai revine asupra unui aspect şi, la momentul admiterii noii cereri de suspendare (patru ani mai târziu), instanţa consideră invers, implicit dar neîndoielnic, că tergiversarea deja petrecută nu mai este suficientă.

Recurenta a mai apreciat că încheierea de suspendare recurată a fost pronunţată cu nesocotirea art. 413 (1) teza întâi C. proc. civ., care, potrivit literaturii juridice de specialitate impun judecătorului să analizeze nu numai legătura dintre cauze, ci şi oportunitatea măsurii suspendării judecăţii. În prezenta cauză, instanţa nu a analizat deloc problema oportunităţii, cu toate că încă de la prima suspendare dispusă de aceeaşi instanţă în acest dosar, Înalta Curte a menţionat că măsura nu este oportună. Fireşte că măsura nu este oportună, câtă vreme blochează nejustificat un demers de restaurare a concurenţei legitime, care presupune restituirea cât mai grabnică a unui ajutor de stat.

4. Apărările formulate de intimaţi

Intimaţii-pârâţi B. şi S.N. Aeroportul Internaţional Timişoara Traian Vuia S.A. au depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a încheierii pronunţate de curtea de apel.

5. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

La data de 15.09.2022 recurenta A. S.A. a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

"1) A încălcat Comisia Europeană principiul de drept al Uniunii Europene al cooperării sincere (art. 4 (3) TFUE) prin emiterea unei decizii potrivit căreia o anumită măsură nu constituie ajutor de stat în condiţiile în care această decizie se află în contradicţie cu o hotărâre judecătorească (i) ce se bucură de autoritate de lucru judecat, (ii) emisă cu mult timp înainte de decizia Comisiei Europene şi (iii) care aplică dreptul Uniunii Europene întrucât, potrivit acestei hotărâri, măsura constituie ajutor de stat, în condiţiile în care decizia Comisiei nici măcar nu face vreo referire la hotărârea judecătorească anterioară deşi i-a fost adusă la cunoştinţă ?

2) A încălcat Comisia Europeană prima propoziţie a art. 108 (l) TFUE prin emiterea unei decizii potrivit căreia o anumită măsură nu constituie ajutor de stat în condiţiile în care această decizie se află în contradicţie cu o hotărâre judecătorească (i) ce se bucură de autoritate de lucru judecat, (ii) emisă cu mult timp înainte de decizia Comisiei Europene şi (iii) care aplică dreptul Uniunii Europene întrucât, potrivit acestei hotărâri, măsura constituie ajutor de stat, în condiţiile în care decizia Comisiei nici măcar nu face vreo referire la hotărârea judecătorească anterioară deşi i-a fost adusă la cunoştinţă ?

3) A încălcat Comisia Europeană principiul de drept al Uniunii Europene al bunei administrări prin emiterea unei decizii potrivit căreia o anumită măsură nu constituie ajutor de stat în condiţiile în care această decizie se află în contradicţie cu o hotărâre judecătorească (i) ce se bucură de autoritate de lucru judecat, (ii) emisă cu mult timp înainte de decizia Comisiei Europene şi (iii) care aplică dreptul Uniunii Europene întrucât, potrivit acestei hotărâri, măsura constituie ajutor de stat, în condiţiile în care decizia Comisiei nici măcar nu face vreo referire la hotărârea judecătorească anterioară deşi i-a fost adusă la cunoştinţă ?

4) A încălcat Comisia Europeană principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene prin emiterea unei decizii de neaplicare a dreptului Uniunii Europene, potrivit căreia o anumită măsură nu constituie ajutor de stat în condiţiile în care această decizie se află în contradicţie cu o hotărâre judecătorească (i) ce se bucură de autoritate de lucru judecat, (ii) emisă cu mult timp înainte de decizia Comisiei Europene şi (iii) care aplică dreptul Uniunii Europene întrucât, potrivit acestei hotărâri, măsura constituie ajutor de stat ?

5) Dacă răspunsul la vreuna dintre întrebările l- 4 de mai sus este afirmativ, ar putea o astfel de Decizie a Comisiei Europene să paralizeze efectele ce se bucură de puterea lucrului judecat ale hotărârii judecătoreşti anterioare care conchide că o anumită măsură este ajutor de stat, într-un proces în care o parte se prevalează de această hotărâre judecătorească anterioară ?

6) Independent de răspunsul dat întrebărilor de mai sus, dacă principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene permite unei Decizii a Comisiei Europene, care nu aplică dreptul Uniunii Europene deoarece reţine că o anumită măsură nu este ajutor de stat, să paralizeze efectele ce se bucură de puterea lucrului judecat ale hotărârii judecătoreşti anterioare care aplică dreptul Uniunii Europene întrucât stabileşte că aceeaşi măsură este ajutor de stat ?"

În motivarea cererii s-a arătat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate, fiind subliniat faptul că pentru pronunţarea unei hotărâri de către instanâa de recurs este necesară clarificarea, în prealabil, a următoarelor chestiuni juridice: (i) Decizia Comisiei Europene a fost emisă cu încălcarea unor principii fundamentale de drept european (i .e., cooperarea sinceră. buna administrare, supremaţia dreptului Uniunii Europene) şi, dacă da, poate aceasta să contravină unei hotărâri judecătoreşti care se bucură de autoritate de lucru judecat? (ii) poate Decizia Comisiei Europene care nu aplică dreptul Uniunii Europene prin aceea că reţine că o anumită măsură nu este ajutor de stat să contravină unei hotărâri judecătoreşti care se bucură de autoritate de lucru judecat şi care aplică dreptul Uniunii Europene, prin aceea că reţine că aceeaşi măsură constituie ajutor de stat ?

Clarificarea în prealabil a problemelor de mai sus de către C.J.U.E. este necesară întrucât, dacă răspunsul la oricare dintre respectivele probleme este negativ, în sensul în care Decizia Comisiei Europene nu poate să prevaleze, în dauna hotărârii judecătoreşti definitive, atunci înseamnă că încheierea de suspendare trebuie desfiinţată, soarta dosarului x neavând nicio înrâurire asupra litigiului de faţă.

Astfel, în cadrul dosarului x/2011, Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 922/PI/CA/30.08.2011, a constatat caracterul de ajutor de stat ilegal al măsurii de discount global pentru avioanele de peste 70 de tone MTOW acordat de AITTV prin intermediul pct. 7.3. din grila de tarife publicată în AIP România, secţiunea GEN 4.1-17/26.08.2010, dispunând totodată anularea măsurii stabilite la pct. 7.3 din Grila de tarife publicată în AIP la 26.08.2010. Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Timiş, AITTV a formulat recurs, în susţinerea căruia a intervenit accesoriu şi B.. Recursul a fost iniţial înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara şi, ulterior, strămutat la Curtea de Apel Piteşti care, la data de 14.11.2012, prin decizia nr. 2531/14. 11.2012, a respins irevocabil atât cererea de recurs, cât şi cererea de intervenţie accesorie ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanţele naţionale au stabilit în mod definitiv faptul că discount-ul instituit prin pct. 7.3. din Grila AIP 2010 reprezintă ajutor de stat nelegal şi, în consecinţă, au dispus anularea acestuia. Cu alte cuvinte, există autoritate de lucru judecat decurgând din hotărâri naţionale în sensul în care pct. 7.3 din Grila AIP 2010 constituie ajutor de stat.

A. a continuat demersul descris mai sus şi, la data de 02.04.2013, a formulat, în contradictoriu cu B. şi AI TTV, o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat: - obligarea pârâtei B. la restituirea ajutorului de stat primit de la Aeroportul Timişoara prin intermediul discount-urilor de care a beneficiat prin dispoziţiile art. 7.3 din grila de tarife publicate de A.I.P. România, secţiunea GEN 4. I-17/26.08.2010 în cuantum estimat de 4.000.000 Euro; - obligarea pârâtei B. la plata dobânzilor legale aferente ajutorului de stat primit ilegal de la Aeroportul Timişoara, de la data acordării acestuia până la data restituirii integrale a ajutorului de stat.

Pe scurt, în procesul de faţă A. solicită restituirea a ceea ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, prin hotărâri judecătoreşti naţionale, că reprezintă ajutor de stat.

Ulterior, în paralel cu demersul descris mai sus, Comisia Europeană, prin Decizia din 24.02.2020 pronunţată în cadrul investigaţiei Nr. S.A. 31662 - C/2011 (ex NN/2011) a decis - în mod contrar celor statuate cu autoritate de lucru judecat de instanţele naţionale - că nu este vorba despre un ajutor de stat. Această Decizie a Comisiei a fost contestată sub aspectul valabilităţii sale de către A., în cadrul dosarului x, nesoluţionat până în prezent.

Prin raportare la succesiunea evenimentelor anterior prezentate, Inalta Curte nu poate decide asupra temeiniciei recursului declarat de A. împotriva soluţiei de suspendare a judecăţii decât dacă, în prealabil, C.J.U.E. stabileşte care este relevanţa juridică a Deciziei anterior amintite prin raportare la cele reţinute, cu autoritate de lucru judecat de instanţele române.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi asupra recursului

Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În privinţa cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 TFUE dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 TFUE trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre. În acest sens, în cauza Cilfit C-283/81, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că, dacă o parte susţine că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de art. 234, iar instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeaşi putere de evaluare cu toate instanţele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării puse.

Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii. Necesitatea interpretării dreptului comunitar poate deriva numai dintr-o potenţială neclaritate a textului sau dintr-o eventuală nearmonizare a dreptului naţional cu cel comunitar.

În privinţa prezentei cereri de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte reţine că aceasta a fost formulată în cadrul unei cereri de recurs formulate împotriva unei încheieri de suspendare a judecăţii în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., stadiu procesual în care instanţa de recurs nu poate da dezlegări asupra contextului factual rezultat din contrarietatea dintre o hotărâre judecătorească naţională şi o decizie a Comisiei Europene prin care se stabileşte existenţa, respectiv inexistenţa unui ajutor de stat în privinţa unei şi aceleiaşi măsuri.

De asemenea, raportat la obiectul învestirii, Înalta Curte constată că, prin formularea celor 6 întrebări A. S.A. nu invocă o neclaritate a normelor de drept comunitar, deşi, conform prevederilor art. 267 T.F.U.E., rolul C.J.U.E. este acela de a interpreta normelor europene indicate de instanţa naţională, prin elaborarea unor premise abstracte, cu luarea în considerare a particularităţilor cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul cauzei şi fără a pronunţa o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident şi exclusiv atributul instanţei naţionale.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea recurentei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În privinţa recursului declarat împotriva încheierii de suspendare a judecăţii cauzei, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., "instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi".

Textul reglementează unul dintre cazurile suspendării facultative şi se referă la chestiuni prealabile, care pot avea o influenţă asupra dreptului dedus în justiţie.

În privinţa primului motiv de casare invocat în privinţa soluţiei primei instanţe de suspendare a judecării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., se reţine că raţionamentul recurentei porneşte de la teroria conform căreia instanţele naţionale ar trebui să ignore existenţa Deciziei Comisiei Europene, apreciată ca fiind lipsită de orice efect, indiferent de soluţia ce va fi pronunţată de instanţele Uniunii şi aceasta datorită existenţei unor hotărâri judecătoreşti naţionale anterioare, intrate în autoritatea de lucru judecat consacrată în dreptul intern, care statuează contrariul celor dispuse în Decizia Comisiei Europene. De asemenea, recurenta-reclamantă solicită instanţelor naţionale să se pronunţe asupra legalităţii Deciziei Comisiei Europene, pe care o critică sub mai multe aspecte şi, în principal, sub aspectul unei pretinse obligaţii care i-ar fi revenit Comisiei Europene de a se supune şi de a nu contrazice hotărâri ale instanţelor naţionale intrate în autoritatea de lucru judecat conform unor dispoziţii din dreptul intern.

Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentei vizând aceste aspecte şi constată că art. 288 TFUE instituie principiul efectului util şi principiul obligativităţii actelor juridice ale Uniunii. Decizia Comisiei este în vigoare, se bucură de prezumţia de legalitate şi nu există nicio hotărâre de suspendare a executării sale, care să fi fost adoptată de instanţele Uniunii în conformitate cu dispoziţiile art. 278 TFUE, iar validarea raţionamentului recurentei ar echivala cu lipsirea de efecte juridice a Deciziei şi, pe cale de consecinţă, cu încălcarea dispoziţiilor Tratatului care consacră principiile anterior enunţate.

De altfel, în privinţa conflictului dintre efectul util al normelor de drept comunitar, respectiv obligativitatea deciziilor Comisiei Europene şi autoritatea de lucru judecat consacrată printr-o normă de drept intern, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat prin hotărârea din 18 iulie 2007 pronunţată în cauza C-119/05 (în speţa respectivă instanţele naţionale au stabilit inexistenţa ajutorului de stat în timp ce Comisia a decis la un moment ulterior contrariul), că "dreptul comunitar se opune aplicării unei dispoziţii a dreptului naţional care urmăreşte să consacre principiul autorităţii de lucru judecat, precum articolul 2909 din C. civ. italian (codice civile), în măsura în care aplicarea acesteia împiedică recuperarea unui ajutor de stat care a fost acordat cu încălcarea dreptului comunitar şi a cărui incompatibilitate cu piaţa comună a fost constatată printr-o decizie a Comisiei Comunităţilor Europene care a devenit definitivă".

În acelaşi timp, instanţa naţională nu se poate pronunţa asupra criticilor de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă cu privire la Decizia Comisiei Europene şi nici nu ar putea dispune invalidarea acesteia deoarece competenţa de efectuare a controlului jurisdicţional aparţine în mod exclusiv Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Totodată, nu există nicio dispoziţie în Tratat care să prevadă pretinsa obligaţie a Comisiei Europene de a se supune hotărârilor instanţelor naţionale, respectiv de a nu adopta acte juridice care să le contrazică, astfel încât, în mod corect, prima instanţă a reţinut că există o legătură strânsă între cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2015 a cărei judecată a fost suspendată şi acţiunea în anulare formulată împotriva Deciziei Comisiei Europene aflată pe rolul instanţelor Uniunii.

În soluţionarea fondului acţiunii din prezenta cauză instanţa naţională va trebui mai întâi să constate că există sau nu un ajutor de stat ilegal, iar în cadrul acestei analize, instanţa nu ar putea ignora existenţa deciziei Comisiei Europene, care se bucură de prezumţia de legalitate şi nici împrejurarea că aceasta este atacată în contenciosul administrativ european. In acelaşi timp, în cadrul acţiunii în anulare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se va pronunţa cu privire la legalitatea Deciziei Comisiei Europene privind inexistenţa ajutorului de stat, soluţiile care pot fi pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene fiind, prin urmare, legate de existenţa sau nu a ajutorului de stat.

Înalta Curte nu poate primi nici argumentul recurentei subsumat cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei Î.C.C.J. nr. 2998/20.06.2020, întrucât prin decizia menţionată s-a soluţionat recursul împotriva unei încheieri de suspendare a judecăţii, care avea ca temei o cu totul altă situaţie. Astfel, la acel moment se dispusese suspendarea până la soluţionarea definitivă a unei cauze aflate pe rolul unei instanţe naţionale - dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Timiş, având ca obiect acţiunea directă a Aeroportului Timişoara pentru restituirea pretinsului ajutor de stat ce ar fi fost acordat prin Grila de Tarife AIP 2010. Cauza suspendării a fost, aşadar, diferită şi nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte aspectul de oportunitate a măsurii dispuse, oportunitatea fiind o chestiune subiectivă ce se analizează în funcţia de cauza şi circumstanţele concrete existente la momentul la care se solicită suspendarea.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine caracterul nefondat şi al criticilor din recurs referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 235 sau art. 413 alin. (1) C. proc. civ.. Încheierea din data de 5.09.2016 nu poate avea caracter interlocutoriu în sensul indicat de recurentă, întrucât instanţa de fond a respins la acel moment cererea de suspendare, prin raportare la o cauză diferită în susţinerea suspendării (cauză care primise, în primul ciclu procesual, o soluţie de respingere a acţiunii ca prescrisă), dar şi la un context diferit faţăde cel existent în prezent.

De asemenea, analiza de oportunitate este diferită pentru cele două cereri de suspendare, circumstanţele şi cauza suspendării fiind şi ele, în mod evident, diferite, astfel încât nu se poate vorbi despre încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Pentru aceste considerente, constatând că încheierea recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul promovat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra întrebărilor formulate de recurenta A. S.A..

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 21 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost completată prin sentinţa nr. 11 din data de 27 ianuarie 2021 a aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2022.