Union appeal fails: doctoral allowance barred for teaching staff with degree I via equivalence
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the union's appeal as unfounded, upholding the lower court's judgment that rejected the challenge to Minister of Education Order No. 3993/2021, which remains in force. The union had sought annulment of Articles 1(2) and (3) of the order—which clarify that teaching staff who obtained didactic degree I through equivalence with a doctoral title no longer receive the doctoral allowance—and had previously sought its suspension, though the appeal addressed only the annulment claim. The court held that the order does not exceed the law or add to it, but rather serves as an interpretive norm implementing Article 14(3) of Framework Law No. 153/2017, which prohibits cumulating the doctoral allowance with rights derived from degree I obtained solely via equivalence; the provision applies uniformly to all teaching staff regardless of when the title was obtained, and the distinction drawn is not discriminatory because it ensures equal pay treatment and reflects the legislator's policy, referencing constitutional and High Court precedent on the matter.
Legislator headnote
AI generatedart. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, art. 68 din Legea nr. 24/2000, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 496 C. proc. civ; Union appeal fails: doctoral allowance barred for teaching staff with degree I via equivalence: Reclamantul Sindicatul Oamenilor Liberi din Educaţie Timiş a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993 din 16.06.2021, solicitând anularea parţială a acestuia - art. 1 alin. (2) şi (3), precum şi suspendarea executării acestor dispoziţii.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 29 septembrie 2021, reclamantul Sindicatul Oamenilor Liberi din Educaţie Timiş a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale, în temeiul art. 15 raportat la art. 14 din Legea cu nr. 554/2004, având în vedere şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) ale aceluiaşi act normativ, suspendarea (în integralitate sau numai parţial) a Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993 din 16.06.2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, până la soluţionarea definitivă a capătului 2 din cuprinsul prezentei cereri, iar pe fond, anularea în parte a Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993 din 16.06.2021, respectiv anularea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) ale acestui ordin.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 621 din 02 decembrie 2021 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul Oamenilor Liberi din Educaţie Timiş în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale. Fără cheltuieli de judecată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul Sindicatul Oamenilor Liberi din Educaţie Timiş, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, recurentul a criticat interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, respectiv concluziile referitoare la aplicarea în timp a acestora, conform cărora teza I se aplică cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare ulterior intrării in vigoare a Legii nr. 153/2017, iar teza a II-a a articolului nu se poate referi decât la cadrele didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare anterior intrării in vigoare a legii.
În opinia recurentului, art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 a avut în vedere doar opţiunile cadrelor didactice exprimate ulterior intrării în vigoare a legii, fapt confirmat de aplicarea unitară, timp de mai bine de 4 ani a acestor dispoziţii şi modificarea acestei practici doar în urma adoptării Ordinului nr. 3993/2021. Intenţia legiuitorului nu a fost niciodată aceea de a trasa o distincţie precum cea dedusă de către instanţă, iar practica pârâtului confirmă pe deplin acest lucru.
Contrar opiniei instanţei, recurentul a mai apreciat că tocmai introducerea dispoziţiilor art. 14 alin. (3) este cea care a dat naştere situaţiei aparent discriminatorii. În mod evident, în lipsa introducerii obligativităţii de a alege între indemnizaţia de doctor şi echivalarea gradului didactic I, această discuţie nu şi-ar avea locul. Totuşi, actul normativ a fost adoptat şi, într-adevăr, persoane aflate aparent în situaţii similare sunt tratate diferit.
Această aparenţă este însă uşor demontată prin raportare la vechimea în muncă a persoanelor respective. Caracteristică menţionată inclusiv în cadrul art. 6 lit. b) indicat de către instanţa de fond, vechimea în muncă constituie criteriul de diferenţiere între un cadru didactic care a avut oportunitatea să obţină echivalarea gradului didactic I anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017 şi un coleg a cărui posibilitate de echivalare a gradului didactic s-a născut doar ulterior intrării în vigoare a aceleiaşi legi. Prin definiţie, vechimea în muncă a celor două persoane este diferită şi, drept urmare, tratamentul aplicat acestora poate să difere. Este cât se poate de normal şi chiar dezirabil ca un salariat cu vechime să beneficieze de drepturi şi facilităţi suplimentare colegilor săi mai noi. De asemenea, este previzibil că succesiunea normelor va naşte în patrimoniul salariatului aflat în câmpul muncii o serie de drepturi pe care o persoană aflată la începutul carierei nu le va avea.
Având în vedere aceste aspecte, raţionamentul instanţei nu face altceva decât să propună - în numele nediscriminării - decăderea din drepturile deja câştigate ale categoriei de salariaţi cu vechime, pentru ca aceştia să nu beneficieze de un avantaj faţă de salariaţii mai noi.
Pe lângă faptul că acest raţionament contravine principiilor nediscriminării, existând, criterii clare pentru a conferi un tratament diferenţiat celor două categorii de salariaţi, consecinţele finale ale acestei logici pot fi extrem de dăunătoare pentru stabilitatea întregului sistem educaţional.
Pentru a înţelege acest aspect, trebuie avut în vedere faptul că gradul didactic I conferă cadrului didactic mult mai multe facilităţi decât un simplu spor salarial. În primul rând, acesta reprezintă cea mai înaltă treaptă profesională care poate fi urcată de către personalul didactic. Retrogradarea din această calitate presupune scurgerea a cel puţin 4 ani de carieră educaţională pentru a încerca redobândirea ei. Apoi, gradul didactic I reprezintă o cerinţă premergătoare accesului la anumite funcţii de conducere în învăţământ. Ar fi de neconceput ca, un cadru didactic care în prezent ocupă o funcţie de conducere graţie echivalării gradului didactic I în urmă cu mai bine de un deceniu, să fie pus în poziţia de a alege între indemnizaţia de doctor şi renunţarea la echivalarea gradului didactic - drept urmare şi la funcţia pe care o ocupă.
De asemenea, recurentul a criticat argumentul instanţei conform căruia Ordinul nr. 3993/2021 nu adaugă la lege şi este "o simplă normă interpretativă, explicativă, menită să asigure executarea unitară a dispoziţiei normative la care se referă" şi a apreciat că acesta este rezultatul unei interpretări eronate a dispoziţiilor art. 68 din Legea nr. 24/2000, conform cărora "(1) Intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat". Reiterând aspectele susţinute pe fondul cauzei şi având în vedere şi dispoziţiile art. 4 şi art. 81 alin. (1) ale aceleiaşi Legi nr. 24/2000 - referitoare la ierarhia actelor normative - recurentul a apreciat că pentru interpretarea Legii nr. 153/2017 ar fi trebuit să fie adoptat "un act normativ de acelaşi nivel", un simplu ordin de ministru fiind în mod evident insuficient ca urmare a subordonării sale faţă de o lege.
Pe de altă parte, hotărârea este criticată şi prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că, la doar două paragrafe mai sus, instanţa a catalogat Ordinul ca fiind "emis în temeiul Legii-cadru nr. 153/2017, pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor acestuia". Fără a relua argumentele prezentate pe larg în cadrul acţiunii introductive, recurentul a susţinut că Ordinul nr. 3993/2021 nu poate avea caracterul juridic al unei norme de executare, date fiind momentul adoptării actului administrativ (la 4 ani distanţă faţă de intrarea în vigoare a legii), extinderea nepermisă a cadrului de aplicabilitate al legii "puse în aplicare" şi, înainte de orice, faptul că dispoziţiile art. 14 alin. (3) al Legii nr. 153/2017 nu necesită un act subsecvent de executare. Contradicţia în raţionamentul instanţei este evidentă şi este aptă a determina casarea hotărârii pronunţate, un act normativ neputând avea, în acelaşi timp, atât natura juridică a unei norme de interpretare, cât şi a unui act de punere în aplicare.
4. Apărările formulate de intimat
Intimatul-pârât Ministerul Educaţiei a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Reclamantul Sindicatul Oamenilor Liberi din Educaţie Timiş a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993 din 16.06.2021, solicitând anularea parţială a acestuia - art. 1 alin. (2) şi (3), precum şi suspendarea executării acestor dispoziţii.
Prima instanţă a respins ambele capete ale cererii de chemare în judecată, reţinând, în esenţă, că prevederile ordinului contestat nu contravin Legii nr. 153/2017 în a căror aplicare au fost emise, nu au caracter retroactiv, iar emitentul nu şi-a depăşit sfera de competenţă.
Fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de reclamant împotriva sentinţei instanţei de fond, Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, că susţinerile din calea de atac formulată vizează exclusiv soluţia pronunţată asupra acţiunii în anulare, nu şi pe cea vizând cererea de suspendare a executării, astfel încât recursul va fi analizat doar din această perspectivă.
Astfel, o primă critică formulată de recurent a vizat modul de interpretare a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 şi, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că sensul dreptului de opţiune la care face referire teza a II a articolului precitat nu poate fi decât subsumat premisei, respectiv voinţei legiuitorului expusă în teza I a aceluiaşi articol şi alineat conform căreia nu se mai permite cumulul indemnizaţiei de doctorat cu drepturile aferente gradului didactic obţinut exclusiv ca efect al echivalării aceluiaşi doctorat.
Teza a doua a art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 nu se poate referi decât la cadrele didactice care au obţinut doctoratul şi gradul didactic I în baza acestuia, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, întrucât pentru cadrele didactice care au obţinut doctoratul şi echivalarea sa în grad didactic I ulterior lunii iulie 2017 se aplică direct prevederile art. 14 alin. (3) teza 1.
În acest sens sunt considerentele Deciziei CCR nr. 685/31.10.2019, conform cărora "indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparţine sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opţiunea legiuitorului. Mai mult, având în vedere că acest drept se acordă din fonduri publice, legiuitorul, raportându-se la resursele financiare disponibile, stabileşte condiţiile de acordare a indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor, iar atunci când aceleaşi temeiuri o impun, poate dispune suspendarea dreptului sau chiar încetarea acordării acestuia.", dar şi cele ale deciziei nr. 52/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că "prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea titlului respectiv."
Aşadar, dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 impun cadrelor didactice condiţia suplimentară de a nu fi solicitat şi obţinut gradul didactic I prin echivalarea cu titlul ştiinţific de doctor, deoarece obţinerea gradului didactic în această modalitate reprezintă în sine un beneficiu acordat cadrelor didactice respective, condiţiile de acordare a gradului fiind mai puţin restrictive, dar şi pentru că obţinerea gradului didactic I determină avantaje financiare, prin aplicarea unui nivel de salarizare.
Prin dispoziţiile ordinului contestat în cauză se realizează a clarificare a drepturilor salariale care înlătură inechităţile de salarizare diferită pentru funcţii similare pentru personalul plătit din fonduri publice, respectiv pentru cei care au obţinut prin ordin de ministru gradul didactic I, ca urmare a echivalării titlului ştiinţific de doctor anterior datei de 01.07.2017 şi cei care şi-au echivalat titlul de doctor după data de 01.07.2017.
Legiuitorul primar a urmărit explicit abrogarea cumulului între indemnizaţia de doctorat cu orice alte drepturi derivate din acest titlu, respectiv cu drepturile financiare aferente gradului didactic I obţinut exclusiv prin echivalarea doctoratului, deoarece teza principală a art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 este aceea că:
"Personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor."
De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, soluţia aleasă de legiuitor nu este una discriminatorie, ea reprezentând mecanismul legal prin care legiuitorul s-a asigurat şi de aplicarea unitară a legii de salarizare, din această perspectivă, întrucât menţinerea în plată a indemnizaţiei de doctorat (cumulat cu indemnizaţia aferentă gradului didactic I obţinut prin echivalare) pentru cei care au obţinut aceste titluri/grade anterior lunii iulie 2017 ar fi generat situaţii discriminatorii faţă de cei care s-au aflat în aceeaşi situaţie ulterior acestei luni.
În acelaşi timp, instanţa de fond a reţinut în mod just că ordinul contestat nu adaugă la lege, ci reprezintă o normă de interpretare, o normă explicativă, cu rol de clarificare a modului a aplicare a unui act normativ. Acelaşi ordin contestat nu are caracter retroactiv şi respectă ierarhia actelor normative, iar art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică în mod nediferenţiat tuturor cadrelor didactice care au obţinut titlul ştiinţific de doctor, indiferent care este data la care le-a fost acordat titlul, câtă vreme în cuprinsul acestei norme nu sunt incluse precizări care să limiteze sfera de aplicare a acesteia, fie la anumite persoane, fie în timp.
De asemenea, Înalta Curte constată că recurentul a invocat şi cazul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocând o pretinsă contradictorialitate a considerentelor instanţei de fond în privinţa caracterului juridic al normei contestate. Argumentul recurentului nu relevă, însă, o contradicţie în silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, iar raţiunile avute în vedere de instanţă sunt clare, în sensul că Ordinul nr. 3993/2021 nu adaugă la lege, ci constituie o normă de interpretare, explicativă, cu rolul de a clarifica modul de aplicare a unui act normativ.
Pentru considerentele expuse, reţinând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul Sindicatul Oamenilor Liberi din Educaţie Timiş împotriva sentinţei nr. 621 din 02 decembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2022.