Religious property restitution: sufficiency of non-tabular proof of former ownership and administrative versus judicial competence to order restit

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată la data de 25.02.2019, astfel cum a fost modificată şi precizată la data de 01.10.2019, reclamanta Parohia Reformată II. Cluj a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România şi intervenientul în numele altei persoane Municipiul Cluj-Napoca:

- anularea deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare nr. 8330 din 19.12.2018, şi restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x (fosta Str. x), înscris în C.F. nr. x Cluj (CF vechi x Cluj) compus din grădiniţă de copii nr. 21, cu nr. top x şi teren în suprafaţă de 450 mp cu nr. top x;

- acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul teren cu nr. top x în suprafaţă de 280 mp transcris în CF nr. x Cluj, obiect al cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003 formulată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000, cu cheltuieli de judecată.

La data de 21 mai 2020 Municipiul Cluj-Napoca a depus cerere de intervenţie solicitând, în temeiul art. 61 şi urm. C. proc. civ., admiterea în principiu a acesteia, iar pe fond respingerea contestaţiei formulate de către reclamantă şi pe cale de consecinţă menţinerea în totalitate a Deciziei nr. 8330/19.12.2018 emise de Comisia Specială de Retrocedare aceasta fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată .

În privinţa temeiniciei cererii de restituire în natură a imobilului, reclamanta a formulat, la data de 01.10.2019, o modificare/precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x (fosta str. x), înscris în CF nr. x Cluj (CF vechi x Cluj), compus din grădiniţa de copii nr. 21, cu nr. top. x-C1 şi teren în suprafaţă de 450 mp, cu nr. top x, cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 280 mp, având nr. top x, înscris în CF Cluj nr. x, reclamanta solicitând acordarea de măsuri reparatorii, având în vedere că acest teren se află în domeniul public al mun. Cluj-Napoca, fiind trotuar şi stradă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 114 din 24 septembrie 2020 Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Admite cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de către reclamanta Parohia Reformată II. Cluj în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.

Anulează Decizia nr. 8330/19.12.2018 emisă de pârâtă.

Obligă pârâta să acorde măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafaţă de 250 mp., înscris în CF Cluj nr. x, nr. topo. x.

Dispune restituirea în natură, către reclamantă a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x (fosta Str. x), înscris în C.F. nr. x Cluj (CF vechi x Cluj), compus din grădiniţa de copii nr. 21, nr. top. x-C.1 şi teren în suprafaţă de 450 mp., cu nr. top. x.

Respinge cererea de intervenţie în interesul pârâtei formulată de intervenientul Municipiul Cluj-Napoca.

Obligă pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România la plata, în favoarea reclamantei Parohia Reformată II. Cluj a sumei de 12.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv contravaloarea onorarii experţi."

De asemenea, anterior, prin încheierea din data de 10 septembrie 2020, încheiere de amânare a pronunţării, aceeaşi instanţă a luat act de depunerea suplimentului raportului de expertiză pentru obiecţiunile formulate la data de 9.07.2020.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs atât pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România cât şi intervenientul Municipiul Cluj-Napoca, acesta din urmă înţelegând să recureze şi încheierea din data de 10 septembrie 2020.

Recurenta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, solicitând casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa a interpretat şi a aplicat în mod eronat prevederile art. 1 alin. (9), teza finală, art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, art. 32 şi 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca un imobil să poată fi restituit în natură sunt: - imobilul solicitat să fi fost proprietatea unui cult religios; - imobilul să fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; - la data soluţionării cererii de retrocedare, imobilul să se afle în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru dovedirea calităţii de fost proprietar al imobilului, solicitantul poate depune, conform art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu punctul 13 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menţionat, orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.).

În dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003, soluţionată prin Decizia nr. 8330/9.12.2018, se află copia cărţii funciare nr. x a localităţii Cluj din care reiese faptul că proprietarul imobilului identificat cu nr. top. x a fost domnul A., iar nu Parohia Reformată nr. II Cluj. În sistemul de carte funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu conţinutul cărţii funciare în care este înscris imobilul respectiv, iar depunerea altor înscrisuri care să întemeieze prezumţia existenţei dreptului de proprietate nu poate înlocui însăşi înscrierea în cartea funciară.

La o simplă analiză a Foii B a cărţii funciare nr. x a localităţii Cluj se poate observa faptul că, în lipsa altor menţiuni privind rectificarea înscrierii în cartea funciară a titularului dreptului de proprietate, imobilul solicitat se afla în proprietatea domnului A. şi la momentul preluării abuzive.

Dispoziţiile art. 32 şi 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 consacră principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicaţiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, iar, pe de altă parte, niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

Având în vedere aceste prevederi legale, raportate la înscrierile din cartea funciară nr. x a localităţii Cluj, se poate aprecia că, atâta timp cât în cartea funciară menţionată, la foaia de proprietate există menţiunea că imobilul înscris la A+2 se află în proprietatea Dr. A., imobilul solicitat, în lipsa altor menţiuni privind rectificarea înscrierilor din cartea filnciară, se afla în proprietatea persoanei respective şi la momentul preluării abuzive.

Potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. Însă, depunerea altor înscrisuri care să întemeieze prezumţia existenţei dreptului de proprietate, se poate face doar în cazul în care actul care atestă transmiterea proprietăţii lipseşte, a fost distrus, pierdut etc., iar nu în cazul în care acesta nu a fost întocmit deloc.

Aşadar, în cazul de faţă, ar fi putut fi depuse alte înscrisuri din care să reiasă dovada dreptului de proprietate, în situaţia în care cartea funciară ar fi fost distrusă, pierdută etc. Prin aceste alte înscrisuri nu se poate înlocui însăşi formalitatea înscrierii în cartea funciară.

În plus, se solicită a se avea în vedere, faptul că actul (contractul de donaţie) în baza căruia imobilul solicitat ar fi trecut din proprietatea domnului Dr. A. în proprietatea reclamantei nu a fost depus nici în dosarul administrativ, nici în dosarul de instanţă, iar interpretarea coroborată a înscrisurilor astfel cum a fost realizată de instanţă nu este în măsură să răstoarne prezumţia absolută a dreptului de proprietate ce reiese din cartea funciară.

A mai invocat recurenta-pârâtă interpretarea şi aplicarea eronate a prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât, în speţa de faţă, instanţa de contencios administrativ nu putea soluţiona ea însăşi cererea de retrocedare, aceasta trebuind să parcurgă întreaga procedură prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.

În consecinţă, instanţa de fond, în mod greşit, a obligat Comisia specială de retrocedare să acorde măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafaţă de 250 m.p., înscris în C.F. nr. x a localităţii Cluj, nr. top. x şi a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în municipiul Cluj-Napoca, str. x (fosta str. x), judeţul Cluj, înscris în C.F. nr. x a localităţii Cluj (C.F. vechi nr. x a localităţii Cluj), compus din Grădiniţa de copii nr. 21, nr. top. x-C.1 şi teren în suprafaţă de 450 m.p., nr. top. x, doctrina şi practica judecătorească fiind constante în a afirma că instanţa judecătorească nu va putea hotărî conţinutul actului şi nici condiţiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit.

În cazul în care s-ar recunoaşte acest drept instanţelor, s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat.

În ceea ce priveşte obligarea la acordarea de măsuri compensatorii, recurenta a subliniat faptul că potrivit art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială.

Potrivit prevederilor art. 21 - 26 din Legea nr. 165/2013, procedura de soluţionare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.) a deciziei entităţii învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de măsuri compensatorii).

Prin urmare, Comisia specială de retrocedare emite o decizie prin care face o propunere de acordare de măsuri compensatorii. Ulterior, dosarul aferent cererii de retrocedare, împreună cu decizia emisă de către aceasta, se transmite, în original, pe bază de proces-verbal de predare-primire, Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor care validează/invalidează în tot sau în parte decizia Comisiei speciale de retrocedare, care conţine propunerea de acordare de măsuri compensatorii şi dispune emiterea deciziei de compensare a imobilului.

În ceea ce priveşte restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în municipiul Cluj-Napoca, str. x (fosta str. x), judeţul Cluj, înscris în C.F. nr. x a localităţii Cluj (C.F. vechi nr. x a localităţii Cluj), compus din Grădiniţa de copii nr. 21, nr. top. x-C.1 şi teren în suprafaţă de 450 m.p., nr. top. x, recurenta a arătat că, potrivit prevederilor art. 1 alin. (10) din O.U.G. nr. 94/2000 şi ale art. 45 din Legea nr. 165/2013: - imobilele afectate unor activităţi de interes public din învăţământ se restituie foştilor proprietari, cu condiţia menţinerii afectaţiunii de interes public pentru o perioadă de 10 ani; - menţinerea afectaţiunii de interes public se stabileşte de către entitatea învestită de lege, prin decizia de restituire în natură, la propunerea motivată a deţinătorului actual al imobilului.

În dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003 nu există o propunere motivată din partea municipiului Cluj-Napoca în sensul menţinerii afectaţiunii de interes public a imobilului menţionat.

O ultimă critică formulată de recurenta-pârâtă a vizat soluţia de obligare la plata sumei de 12.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv contravaloarea onorariului de expert., soluţie pronunţată cu ignorarea practicii judiciare naţionale şi a jurisprudenţei C.E.D.O., conform cărora "aceste cheltuieli urmează a fi recuperate numai în măsura în care pot fi dovedite şi constituie cheltuieli efective si necesare care au fost făcute în mod real în limita unei sume cuantificate, considerate în practică ca fiind rezonabilă".

De asemenea, având în vedere şi caracterul accesoriu al capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, recurenta a considerat că acestea au fost acordate în mod eronat de instanţa de judecată, neputând fi reţinută culpa sa procesuală.

Intervenientul Municipiul Cluj-Napoca a înţeles să formuleze recurs atât împotriva sentinţei primei instanţe cât şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 10.09.2020 şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârilor şi în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat necomunicarea suplimentului nr. 2 al raportului de expertiză tehnică întocmit de către expertul B., astfel încât instanţa a încălcat dreptul la apărare al recurentului, drept garantat atât la nivel naţional, prin art. 24 din Constituţia României, art. 13 C. proc. civ., cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi principiul contradictorialităţii.

De asemenea, instanţa nu a pus în discuţia părţilor nici excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată prin cererea de intervenţie formulată, astfel încât nerespectarea dreptului la apărare şi încălcarea principiilor contradictorialităţii şi egalităţii armelor, atrag nulitatea hotărârilor pronunţate, conform art. 174 C. proc. civ.

Recurentul a criticat hotărârea primei instanţe şi prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că instanţa de fond nu a realizat o analiză proprie/efectivă, inclusiv prin raportare la apărările formulate de acesta. Lipsa examinării acestora coroborată cu reluarea considerentelor invocate de reclamantă, conduc la concluzia că soluţia exprimată prin dispozitiv este una pur formală, care nu permite exercitarea controlului judiciar.

Instanţa nu a indicat care sunt considerentele pentru care apărările recurenţilor referitoare la forţa probantă a înscrierilor de carte funciară au fost înlăturate sau care sunt motivele pentru care au fost înlăturate apărările referitoare la neregularităţile raportului de expertiză încuviinţat în cauză. De asemenea, raportat la încheierea de şedinţă pronunţată la data de 10.09.2020 Curtea de Apel Cluj nu a indicat care sunt considerentele pentru care nu a fost comunicat suplimentul nr. 2 la raportul de expertiză şi s-a limitat la a constata că s-a depus onorariul de expert, procedând nelegal, în continuare, la judecarea cauzei pe fond.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele de fapt şi de drept pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotarâri judecatoreşti echivalează practic cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. Atâta timp cât în considerente instanţa nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, nu menţionează care sunt motivele pentru care nu au fost luate în considerare criticile aduse raportului de expertiză, cu privire la donaţia la care reclamanta face referire, ci se limitează la a prelua doar poziţia uneia dintre părţi, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

Recurentul a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că sentinţa primei instanţe este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 17-18 care consacră principiul efectului constitutiv de drepturi, precum şi a prevederilor art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1998, conform cărora "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezuma ca acel drept nu există".

Aceste dispoziţii legale coroborat cu cele cuprinse în art. 33 din acelaşi act normativ, consacră principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară, principiu conform căruia toate menţiunile din cartea funciară sunt presupuse a fi exacte şi niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

Astfel, în speţă, din analiza cărţii funciare nr. x Cluj-Napoca rezultă că proprietar la momentul preluării abuzive a imobilului în litigiu este Dr. A.. În lipsa unor menţiuni privind rectificarea înscrierilor din cartea funciară, imobilul se afla în proprietatea persoanei respective şi la momentul preluării abuzive, iar afirmaţiile reclamantei în sensul că proprietarul tabular i-ar fi donat imobilul sunt simple alegaţii, nesusţinute de niciun mijloc de probă, în condiţiile în care potrivit art. 813 C. civ.: " Toate donaţiunile se fac prin act autentic".

Aşadar, instanţa a reţinut, în mod nelegal, că raportat la probele administrate reclamanta avea calitatea de proprietar, deşi aceasta nu a depus la dosar o copie a contractului de donaţie în formă autentică, ci doar declaraţii notariale, date ulterior preluării abuzive a imobilului şi chiar cu mult după intrarea în vigoarea a O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză întocmit în cauză, instanţa de fond a trecut cu vederea faptul că expertul nu a identificat în mod corect construcţiile realizate de către Statul Român în cadrul imobilului ce face obiectul litigiului în cadrul corpului I. Astfel de inadvertenţe nu s-au regăsit în cuprinsul raportului de expertiză în legătură cu corpul C2, unde expertul a identificat o suprafaţă corectă, iar toate aceste aspecte influenţează concluzia raportului de expertiză cu privire la suprafaţa construcţiilor noi care se regăsesc la această dată în cadrul imobilului, raportate la constucţiile existente la data preluării acestuia de către Statul Român.

De asemenea, suplimentul de expertiză nr. 2, pe lângă faptul că nu a fost comunicat părţilor pentru a putea formula eventuale obiecţiuni, în ceea ce priveşte identificarea suprafeţelor construite sau utile ale porţiunilor din clădirile existente astăzi, care au fost construite de stat după preluare, expertul nu a anexat piese desenate care să vină în susţinerea concluziilor sale. Cu toate acestea instanţa de judecată a pronunţat hotărârea având la bază concluziile eronate ale raportului de expertiză, fără a putea analiza corectitudinea valorilor calculate, fiind astfel încălcate prevederile art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere faptul că instanţa a dispus inclusiv obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.000 RON, recurentul a arătat că în situaţia admiterii recursului şi trimiterii cauzei spre rejudecare nu se poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de părţi, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecăţii astfel cum impun dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, în măsura în care se va aprecia că nu se impune trimiterea acesteia spre rejudecare, recurentul-intervenient a arătat reluat prezentarea situaţiei juridice a imobilului ce face obiectul cererii reclamantei şi argumentele prezentate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a acesteia, în contextul în care Parohia Reformată II Cluj-Napoca nu a fost proprietara imobilului şi nici nu a depus în probaţiune înscrisul autentic al donaţiei invocate în acest sens.

Nu în ultimul rând, aşa cum rezultă din documentele depuse în probaţiune, imobilul revendicat se află în domeniul public al Municipiul Cluj-Napoca fiind deservit la acest moment de Grădiniţa Aşchiuţă.

Din Anexa I indice I la H.G nr. 193/2006 de însuşire a Inventarului bunurilor ce aparţin domeniului public al Municipiul Cluj-Napoca publicat în Monitorul Oficial al României nr. 248 bis/20.06.2006, se poate observa că Grădinţa Aşchiuţă figurează la poziţia nr. 123 sub denumirea Grădiniţa nr. 21. De asemenea, relevant este şi Protocolul de predare-preluare nr. 9126/29.08.2005 încheiat între Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj şi Consiliul Local al Municipiul Cluj-Napoca, pentru imobilele (clădiri şi teren) în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar de stat din Municipiul Cluj-Napoca, care fac obiectul prezentului Protocol, aflate în proprietatea Statului Român în administrarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, care se predau în domeniul public al Municipiul Cluj-Napoca, în administrarea Consiliului Local al Municipiul Cluj-Napoca (art. 1). La pct. 15 din Centralizatorul privind imobilele şi terenurile care se predau de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj în temeiul Legii nr. 520/2002 în domeniul public al Municipiul Cluj-Napoca (anexat) este prevăzut şi imobilul situat pe str. x, unde îşi desfăşoară activitatea Grădiniţa Aşchiuţă.

4. Apărările formulate de intimată

Intimata-reclamantă Parohia Reformată II. Cluj a depus întâmpinare pentru fiecare dintre recursurile promovate în cauză, solicitând, respingerea acestora ca nefondate şi menţinerea ca legale a hotărârilor primei instanţe.

În esenţă, intimata a apreciat că instanţa a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 94/2000, referitoare la modalitatea de dovedire a calităţii de fost proprietar, dar şi pe cele ale art. 18 din Legea nr. 554/2004, dispunând unica posibilitate de reparare a prejudiciului cauzat prin actul administrativ care a produs vătămare, respectiv restituirea în natură a bunului ce face obiectul cauzei.

În mod similar, s-a apreciat că sunt nefondate şi susţinerile recurentului-intervenient, în contextul în care instanţa nu a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea şi a motivat corespunzător soluţia rezultată din interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente. În privinţa criticii vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată, s-a apreciat că recurentul-intervenient nu justifică un interes pentru formularea acesteia, câtă vreme instanţa a stabilit o astfel de obligaţie doar în sarcina autorităţii pârâte.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În privinţa recursului declarat de intervenientul Municipiul Cluj-Napoca împotriva încheierii de şedinţă din data de 10.09.2020, se reţine că argumentele formulate au fost subsumate cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocând necomunicarea suplimentului nr. 2 al raportului de expertiză întocmit în cauză şi nepunerea în discuţia părţilor a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată prin cererea de intervenţie formulată.

Potrivit motivului de recurs invocat, se impune casarea unei hotărâri atunci când aceasta a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. În prezenta cauză, Înalta Curte constată că suplimentul nr. 2 al raportului de expertiză a fost depus la dosar la data de 26.08.2020, cu 15 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, a fost scanat şi introdus în dosarul electronic, părţile având timp util şi posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul acestuia, cu un minim de efort şi diligenţă.

Pe de altă parte, Codul de procedură nu conţine nicio o dispoziţie care să instituie obligaţia instanţei de a comunica raportul de expertiză şi suplimentele acestuia, iar potrivit art. 10 din acelaşi cod, părţile au îndatorirea de urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului. În acest context, nu se poate vorbi despre o nerespectare a vreunei norme de procedură şi nici despre încălcarea dreptului la apărare al intervenientului.

În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocate prin cererea de intervenţie, motivată de faptul că reclamanta nu a fost proprietara imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare şi, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte subliniază faptul că aceasta nu este o veritabilă excepţie, ci apărare de fond, condiţie impusă de lege pentru admiterea cererii, ce a fost analizată împreună cu toate celelalte argumente ale părţilor.

Prin urmare, constatând caracterul nefondat al criticilor recurentului-intervenient formulate în privinţa încheierii din data de 10.09.2020, Înalta Curte va respinge recursului declarat împotriva acesteia.

În privinţa recursurilor declarate împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, Înalta Curte constată similitudinea criticilor de nelegalitate formulate şi va proceda la o analiză grupată a acestora, sistematizată în raport de problema de drept invocată.

Primul motiv de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - invocat de recurentul-intervenient, vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că în cuprinsul acesteia se regăsesc examinarea argumentelor tuturor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, analiza detaliată a prevederilor legale incidente în cauză, a probelor administrate şi indicarea relevanţei acestora.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambii recurenţi, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Astfel, în prezenta cauză a fost supusă controlului de legalitate decizia nr. 8330 din 19.12.2018 prin care pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare nr. x/27.02.2003 formulată de reclamanta Parohia Reformată II. Cluj pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. x (fosta Str. x), înscris iniţial în cartea funciară nr. x a localităţii Cluj, nr. top x, compus din casă din cărămidă acoperită cu ţiglă cu 1 sală pentru rugăciuni, 1 cameră curte şi grădină în suprafaţă de 730 m.p., transcris în CF nr. x Cluj (CF vechi x Cluj), dezmembrat în nr. top x compus din Gradiniţa de copii nr. 21 şi teren în suprafaţă de 450 m.p. şi nr. top x teren în suprafaţă de 280 m.p. transcris în CF x Cluj.

Autoritatea pârâtă a respins cererea de retrocedarea formulată de reclamantă, pentru neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv cea care impun ca imobilul solicitat să fi fost proprietatea unui cult religios, întrucât potrivit CF nr. x a localităţii Cluj imobilul identificat cu nr. top iniţial x s-a aflat, la momentul preluării abuzive, în proprietatea unei persoane fizice, respectiv domnul A..

Instanţa de fond, analizând ansamblul probator administrat în cauză, a constatat că reclamanta a dovedit calitatea de proprietar al imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare, astfel încât a admis acţiunea, a anulat decizia emisă de pârâtă, a obligat pârâta să acorde măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafaţă de 250 mp., înscris în CF Cluj nr. x, nr. topo. x., dispunând şi restituirea în natură, către reclamantă a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x (fosta Str. x), înscris în C.F. nr. x Cluj (CF vechi x Cluj), compus din grădiniţa de copii nr. 21, nr. top. x-C.1 şi teren în suprafaţă de 450 mp., cu nr. top. x.

Prin recursurile promovate, recurenta-pârâtă şi recurentul-intervenient au invocat aplicarea şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1 alin. (9), teza finală, art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, art. 32 şi 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susţinând, în esenţă, că reclamanta nu a dovedit calitatea de proprietar al imobilului revendicat, dat fiind şi principiul forţei probante absolute a înscrierii din cartea funciară.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. Alin. (9) teza finală a articolului menţionat stabileşte că "actele doveditoare ale drepturilor solicitate se pot depune în termenul util stabilit de comisie."

Totodată, potrivit art. 4 din acelaşi act normativ, pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţia Comisiei Speciale de Retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3); pentru stabilirea dreptului de proprietate, solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. Potrivit alin. (4), în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar în acord cu dispoziţiile alin. (5), în aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.

În prezenta cauză, instanţa de fond a reţinut în mod corect, că dovada dreptului de proprietate asupra imobilului se face cu orice mijloace de probă apte să facă dovada calităţii de fost proprietar, în acest sens putând fi depuse începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martor autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Pe lângă cartea funciară nr. x a localităţii Cluj, în care, într-adevăr, apare ca proprietar tabular persoana fizică Dr. A., reclamanta a depus o serie de alte înscrisuri şi declaraţii de martor autentificate, pentru a proba faptul că, la data preluării abuzive a imobilului, era proprietar al acestuia. Astfel, din declaraţia autentificată a martorei C. rezultă că imobilul situat în mun. Cluj-Napoca, str. x (fosta strada x nr. 60), compusă din: casa din cărămidă, acoperită cu ţiglă, cu o sală de rugăciuni, o cameră şi o grădină, înscris iniţial în CF x Cluj, nr. ser. 2, nr. top x, deşi figurează în această carte funciară sub B1 pe numele defunctului său tată Dr. A., dreptul de proprietate faptic a fost transmis de tatăl său Parohiei Reformate nr. 2 Cluj care, în nume de proprietar, a edificat construcţia înscrisă în cartea funciară, având destinaţia de casă de rugăciuni. A mai declarat martora că, în calitate de fiică şi unică moştenitoare al proprietarului tabular Dr. A., nu a depus cereri de revendicare pentru acest imobil, nici în baza Legii nr. 112/1995 şi nici a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, martora D. a declarat că familia sa a locuit într-unul dintre imobilele care au fost proprietatea avocatului A. de pe str. x, că sora sa mai mare a fost elevă în şcoala Parohiei Reformate Oraşul de Jos, care a funcţionat pe str. x în decursul săptămânii, iar ea a participat la slujbele de duminică care au fost ţinute în încăperea mai mare a acestei clădiri şi că, dat fiind faptul că imobilul a devenit neîncăpător, la cererea şi din donaţiile familiilor, a fost extins în anii 1940 de către Parohia Reformată. .

Reclamanta a mai depus la dosar şi declaraţia autentificată dată de martorul E., din care rezultă că, în calitate de enoriaş al Parohiei Reformate Oraşul de Jos, a participat la strângerea de fonduri pentru extinderea casei de rugăciuni şi a şcolii de pe str. x (fosta str. x) înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, nr. top. x, care a fost proprietatea Parohiei.

Declaraţiile martorilor sunt susţinute de celelalte înscrisuri depuse la dosar, respectiv cererea de autorizare pentru construcţia necesară pentru clădirea unei case de rugăciuni în str. x, formulată de Parohia Reformată din circumscripţia de Jos, Cluj, contractul de construcţie încheiat între Parohia Reformată din circumscripţia de Jos, Cluj şi F., în vederea construirii unei case de rugăciuni în str. x, înscrisurile referitoare la plata impozitului de către Parohia Reformată din circumscripţia de Jos, Cluj cu referire la imobilul ce face obiectul litigiului, inventarul despre bunurile imobile ce au fost în folosinţa Şcolii Primare Reformate nr. 5 din Cluj din data de 01.09.1947, cererile formulate de către Parohia Reformată din Cluj-Oraşul de Jos cu privire la imobilul a cărui retrocedare se solicită, adresa nr. x/10.09.1955 emisă de Sfatul Popular al oraşului Cluj, prin care Parohia Reformată este încunoştinţată despre faptul că naţionalizarea şcolii confesionale s-a făcut în baza Decretului nr. 176/01.08.1948, precum şi adresa înaintată de către Parohie Circumscripţiei Financiare a mun. Cluj, prin care se aduce la cunoştinţa acesteia din urmă faptul că imobilul din Cluj, str. x, i-a fost donat în urmă cu mulţi ani de o persoană necunoscută preotului paroh, dar formele de transcriere nu s-au făcut, nefiind făcută transcrierea în CF nici de către vechiul proprietar; în aceeaşi adresă se susţine de către preotul paroh că, în jurul anilor 1926, au făcut o adăugire la clădirea existentă, care s-a folosit de către ei ca şi casă de rugăciuni şi, totodată ca şi şcoală confesională .

În acest context, Înalta Curte nu poate primi interpretarea dată de recurenţi dispoziţiilor din O.U.G. nr. 94/2000 anterior menţionate şi nici dispoziţiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, întrucât acesta din urmă nu consacră principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară, ci instituie o prezumţie relativă de proprietate. Din coroborarea tuturor probelor administrate, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că la momentul preluării abuzive reclamanta avea calitatea de proprietar al imobilului, astfel încât decizia autorităţii pârâte de respingere a cererii de retrocedare, motivată de neîndeplinirea condiţiei anterior enunţate este nelegală şi se impunea a fi anulată.

În ceea priveşte însă măsurile dispuse de prima instanţă, în sensul restituirii în natură, respectiv obligării recurentei-pârâte la acordarea măsurilor reparatorii, instanţa de control judiciar constată nelegalitatea acestora, reţinând caracterul fondat al motivului de recurs formulat de ambii recurenţi vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, ca o consecinţă a anulării actului contestat, instanţa poate, după caz, să anuleze actul administrativ, în tot sau în parte, să oblige autoritatea publică să emită un nou act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

În prezenta cauză, Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 conform cărora "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deţinătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială. În situaţia în care imobilul este înscris în Lista monumentelor istorice, în decizia de retrocedare se va menţiona că proprietarul are drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege".

Norma juridică stabilind soluţiile pe care le poate dispune Comisia specială de retrocedare insitutie o competenţă specială în favoarea acesteia de a dispune, urmare verificării documentaţiei prezentate de solicitant, cu privire la restituirea bunului în natură sau prin echivalent. Dacă imobilul nu poate fi retrocedat în natură, Comisia Specială va propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, decizia Comisiei Speciale urmând a fi transmisă Secretariatului Comisiei naţionale pentru compensarea imobilelor care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, această procedură fiind prevăzută imperativ de art. 21 şi următoarele din Legea nr. 165/2013. Astfel, restituirea se poate dispune numai în condiţiile prevăzute de legea specială, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, competenţa de a dispune cu privire la restituirea bunului în natură sau prin echivalent aparţinând entităţii prevăzute de această lege, respectiv Comisia Specială de retrocedare, care urmează să emită o nouă decizie prin care să se soluţioneze pe fond cererea.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticii vizând soluţia de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentatate de onorariul expertului desemnat în cauză, prima instanţă apreciind în mod corect asupra caracterului real şi necesar al acestora, dar şi asupra culpei procesuale, în sensul art. 453 C. proc. civ.. Din această perspectivă, instanţa de recurs nu poate primi critica similară formulată de recurentul-intervenient, câtă vreme din dispozitivul sentinţei recurate nu reiese că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată a fost stabilită şi în sarcina acestuia.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de autoritate pârâtă şi de intervenient împotriva sentinţei nr. 114 din 24 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va dmite în parte acţiunea formulată de reclamanta Parohia Reformată II Cluj, în sensul că va obliga pârâta să procedeze la soluţionarea pe fond a cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003 formulate de reclamantă, înlăturând dispoziţia instanţei privind restituirea imobilului. Totodată, va menţine restul dispoziţiilor sentinţei, respingând ca nefondat şi recursul declarat de intervenient împotriva încheierii din data de 10 septembrie 2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi de intervenientul Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinţei nr. 114 din 24 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal .

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta Parohia Reformată II Cluj, în sensul că obligă pârâta să procedeze la soluţionarea pe fond a cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003 formulate de reclamantă şi înlătură dispoziţia instanţei privind restituirea imobilului

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei .

Respinge recursul declarat de intervenientul Municipiul Cluj-Napoca împotriva încheierii din data de 10 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2022.