Denial of input VAT deduction for transactions with ghost companies based on supplier conduct without proof of taxpayer’s intentional fraud

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 15.09.2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, a contestat decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de organele de inspecţie fiscală, înregistrată la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Finanţelor Publice Călăraşi, Inspecţia Fiscală a Contribuabililor sub nr. F-CL 270 din data de 20.05.2014 şi în subsidiar a Raportului de Inspectie Fiscală nr. x/20.05.2014 (denumit în continuare RIF) şi comunicate societăţii, prin care s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată în sumă totală de 2.583.421 RON, reprezentând:

"... -Taxa pe valoare adăugată (TVA) în suma totala de 1.177.927 RON; - Dobânzi TVA 545.737 RON; - Penalitati TVA 176.689 RON; - Impozit pe profit 377.141 RON; - Dobânzi impozit pe profit 249.356 RON; - Penalităţi impozit pe profit 56.571 RON.

Prin urmare, s-a solicitat instanţei: - admiterea contestaţiei, astfel cum a fost formulata; - anularea/desfiinţarea in tot a deciziei de impunere nr. x din data de 20.05.2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspectia fiscala pentru persoane juridice, in ceea ce priveste suma de 2.583.421 RON ca nelegala si netemeinica, a Raportului de Inspectie Fiscala nr. x/20.05.2014, precum si deciziei de solutionare a contestatiei formulate de catre S.C. A. S.R.L. inregistrata sub numarul x/12.03.2015; - anularea bazelor impozabile stabilite suplimentar pentru taxa pe valoare adăugata (4.908.029 RON) si impozitul pe profit contestate in valoare de (2.357.131 RON) si a creanţelor bugetare constând din accesorii aferente sumelor contestate, in cuantum total de 1.028.353 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1536/10.05.2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a -VIII - a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 64/10.01.2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de S.C. A. S.R.L, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., împotriva sentinţei nr. 1536 din 10 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18.03.2019, sub nr. x/2015*, iar în rejudecare au fost administrate proba cu înscrisuri şi proba cu expertiza contabilă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 368 din 09 octombrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche a hotărât următoarele:

"Admite acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi.

Anulează Decizia nr. 103 din 12.03 2015 pronunţată de D.G.R.F.P. Bucureşti, Decizia de impunere nr. x/20.05.2014 emisă de A.J.F.P. Călăraşi şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x DIN 20.05.2014.

Exonerează reclamanta de obligaţia de plată a sumei totale de 2.583.421 RON, impozit pe profit şi T.V.A şi accesoriile aferente.

Obligă pârâţii la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 RON reprezentând onorariu expert."

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii, ambele solicitând casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a apreciat că sentinţa este nemotivată, instanţa de fond nelămurind în mod corespunzător situaţia de fapt şi de drept existentă în cauza dedusă judecăţii. De asemenea, sentinţa nu cuprinde nici motivele pentru care instanţa a înlăturat argumentele expuse de pârâte prin întâmpinarea depusă în cauză.

Expunând situaţia de fapt, recurenta a arătat că reclamanta s-a aprovizionat cu cantităţi mari de "vecuri din lemn brad", de la următoarele societăţi comerciale: C. S.R.L., D. S.R.L., E.. S.R.L., F. S.R.L. şi G. S.R.L., iar conform aplicaţiei privind declaraţia informativă cod MFP 394, s-a constatat că, între S.C. A. S.R.L. şi aceşti furnizori, sunt diferenţe în ceea ce priveşte tranzacţiile desfăşurate şi declarate.

In urma controalelor încrucişate, organele de inspecţie fiscală au stabilit că nu există dovezi privind circulaţia efectivă a bunurilor de la reclamantă către cele cinci societăţi comerciale şi de la acestea către reclamantă, existând numai un circuit al documentelor, care a avut ca rezultat un avantaj fiscal pentru societatea reclamantă.

Din acest motiv, conform art. 11 alin. (1) Codul fiscal, organele de inspecţie fiscală au procedat la reîncadrarea formei tranzacţiilor derulate de intimata-reclamantă, respectiv nu au luat în considerare tranzacţiile derulate de aceasta cu cele cinci societăţi comerciale, neacceptând cheltuielile şi veniturile rezultate din aceste tranzacţii şi excluzând de la deducere T.V.A. deductibilă înscrisă în facturile emise de aceşti "furnizori". Prin urmare, în baza prevederilor art. 11, art. 19 alin. (1), art. 145 şi art. 146 Codul fiscal, organele de inspecţie fiscală au stabilit TVA suplimentară de plată în sumă de 1.177.927 RON şi impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 377.141 RON.

Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că, în urma verificărilor efectuate a rezultat că societăţile comerciale în cauză au avut un comportament specific "firmelor fantomă". De asemenea, în cadrul verificărilor efectuate privind realitatea derulării tranzacţiilor, s-a constatat că în perioada în care intimata-reclamanta a înregistrat achiziţii de «vecuri din lemn de brad» (ambalaje pentru sticle) de la cele cinci societăţi comerciale, stocul propriu de cherestea de brad al acesteia s-a majorat; o mare parte din «vecurile» facturate către S.C. H. S.R.L. nu erau înregistrate de intimata-reclamantă ca provenind din producţia proprie, ci figurau ca achiziţionate de la cei cinci "furnizori" (cele 5 societăţi comerciale de mai sus), stocul de cherestea de brad al S.C. "A." S.R]L. a continuat în acest caz să crească.

Din punct de vedere fiscal, intimata-reclamantă a înregistrat T.V.A. deductibilă din facturile de achiziţie de «vecuri» de la aceşti furnizori şi nu a colectat T.V.A. pentru vânzarea de cherestea către aceştia (întrucât în acest caz se aplică "taxarea inversă"), acest lucru în condiţiile în care cumpărătorii - cele cinci societăţi comerciale - nu înregistrează "taxare inversă" aferentă achiziţiilor şi, mai mult, au, în majoritate, comportament "fantomă".

In opinia reclamantei, aceasta reprezintă o modalitate clară de diminuare a T.V.A. de plată către bugetul statului, întrucât T.V.A. colectată în urma vânzării «vecurilor» către S.C. H. S.R.L. s-a diminuat cu T.V.A. deductibilă înscrisă în facturile de achiziţie de «vecuri» de la cele cinci societăţi comerciale, fără ca aceasta să deruleze în realitate operaţiunile. Intimata-reclamantă nu a prezentat niciun document justificativ privind circulaţia efectivă a bunurilor înscrise în facturile de achiziţie «vecuri din lemn de brad» şi de vânzare cherestea. Mai mult decât atât, din studierea facturilor emise de intimata-reclamantă către cele cinci societăţi comerciale, rezultă că unitatea de măsură înscrisă pentru cherestea este "buc.", fapt asupra căruia, în mod surprinzător, nu s-au sesizat nici "clienţii" şi nici chiar "furnizorul", neremarcând această neconcordanţă între tipul de bunuri facturate şi unitatea de măsură asociată, în condiţiile în care aşa-zisele tranzacţii au fost numeroase, greşeala fiind repetitivă.

In consecinţă, nu pot fi luate în considerare tranzacţiile cu cele cinci societăţi comerciale în cauză şi nu pot fi considerate documente justificative facturile emise de acestea şi către acestea, astfel că, în mod corect s-a stabilit faptul că reclamanta nu are drept de deducere pentru T.V.A. deductibilă înscrisă în facturile de achiziţie sus-menţionate, care nu îndeplinesc condiţiile stabilite la art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) Codul fiscal, nefiind acceptate nici veniturile şi cheltuielile aferente acestor tranzacţii, în baza prevederilor art. 11 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. f) din acelaşi act normativ. De asemenea, la determinarea nedeductibilităţii cheltuielilor cu bunurile şi la anularea T.V.A. deductibilă aferentă achiziţiilor efectuate de intimata-reclamantă în relaţia cu cele cinci societăţi comerciale cu un comportament fiscal inadecvat, organele de inspecţie fiscală au avut în vedere şi dispoziţiile art. 6 şi art. 105 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.

Referitor la accesoriile de plată (dobânzi/majorări şi penalităţi de întârziere) în valoare totală de 1.028.353 RON aferente impozitului pe profit (305.927 RON) şi T.V.A. de plată (722.1/26 RON), recurenta a arătat că acestea au fost calculate corect şi legal, conform prevederilor art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) şi art. 1201 Codul de procedură fiscală, iar potrivit principiului de drept "accesorium sequitur principale", sunt legal datorate bugetului general consolidat al statului.

Recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în cuprinsul acestuia au fost prezentate concluziile controlului încrucişat efectuat la societatea reclamantă şi la cei 5 parteneri (SC C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E.. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. F. SRL). În acest context, recurenta a apreciat că în baza dispoziţiilor art. 11 alin. (1), art. 145 alin. (2), art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 şi art. 6 şi art. 105 alin. (1) Codul de procedură fiscală, organele de control au reconsiderat tranzacţiile cu aceste societăţi, considerând că acestea nu s-au derulat în realitate.

4. Apărările formulate de intimată

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, în cuprinsul acesteia invocând excepţia nulităţii recursurilor pentru nemotivare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În privinţa excepţiei nulităţii recursurilor invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, se reţine că potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 486 alin. (3) C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".(...) (3) Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e),(...), sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii."

Articolul 487 alin. (1) C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).", "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Examinând cererile de recurs prin raportare la aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care recurenta îşi întemeiază calea de atac, argumentele prezentate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cererea de recurs se limitează la prezentarea situaţiei de fapt care a condus la emiterea actelor administrativ-fiscale contestate, fără a fi aduse critici raportate la conţinutul concret al hotărârii atacate (fără a se face referiri la vreunul dintre considerentele instanţei de fond).

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze recursul în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport de dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând că recurenta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi nu s-a conformat exigenţelor cerute de lege şi nu a formulat critici care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 anterior menţionat, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului declarat de această autoritate pârâtă şi va aplica sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., constatând nul recursul promovat în cauză.

În privinţa recursului declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii, Înalta Curte constată că argumentele din memoriul de motivare a căii de atac pot fi încadrate în cazurile de casare invocate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., astfel încât va respinge excepţia nulităţii acestui recurs.

Pe fondul recursului astfel promovat, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În prezenta cauză instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată, iar sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De asemenea, trebuie subliniat faptul că instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aceasta înseamnă, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa consolidată a instanţei supreme, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză şi de conţinut, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, iar faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului nu poate atrage casarea hotărârii.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivat[, iar acest prim motiv de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine, de asemenea, caracterul nefondat al acestuia.

Astfel, în prezenta cauză, societatea reclamantă a contestat decizia nr. 103 din 12.03.2015 pronunţată de D.G.R.F.P. Bucureşti, decizia de impunere nr. x/20.05.2014 emisă de A.J.F.P. Călăraşi şi raportul de inspecţie fiscală nr. x din 20.05.2014.

Prin decizia de impunere nr. x/20.05.2014 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare totale de 2.583.421 RON reprezentate de: - TVA în sumă de 1.177.927 RON, - dobânzi TVA 545.737 RON, - penalităţi TVA 176.689 RON, - impozit pe profit 377.141 RON, - dobânzi impozit pe profit - 249356 RON, - penalităţi impozit pe profit 56571 RON.

La stabilirea acestor obligaţii fiscale suplimentare organele de control au avut în vedere faptul că reclamanta s-a aprovizionat cu cantităţi mari de "vecuri de brad" de la 5 societăţi cu un comportament fiscal necorespunzător (care nu funcţionau la sediul declarat, nu au avut salariaţi în perioada în care au avut loc tranzacţiile, au fost ulterior radiate sau se află în faliment), iar pentru aceste reclamanta a dedus T.V.A..De asemenea, organele fiscale au constatat că în perioada în care reclamanta a vândut cherestea către aceste societăţi în deconturile T.V.A. ale cumpărătorilor nu a fost înscrisă taxarea inversă pentru achiziţia de bunuri.

În raport de aceste elemente organele fiscale au reţinut că nu există dovezi privind circulaţia efectivă a bunurilor de la reclamantă către cele 5 societăţi şi de la acestea către reclamantă, ci există numai un circuit al documentelor care a avut ca rezultat un avantaj fiscal pentru reclamantă (înregistrarea T.V.A. deductibilă din facturile de la respectivi furnizori şi necolectarea T.V.A. pentru vânzarea de cherestea, întrucât în acest caz se aplică taxarea inversă).

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că aceste elemente nu sunt suficiente pentru reîncadrarea, conform art. 11 din Legea nr. 571/2003, a operaţiunilor în discuţie. Astfel, principalele argumente ale organelor fiscale au vizat comportamentul fiscal necorespunzător al partenerilor economici şi suspiciunile asupra realităţii operaţiunilor economice derulate între societatea reclamantă şi aceşti parteneri.

Având în vedere probele administrate (înscrisuri, raport expertiză financiar-contabilă) instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că, prin el însuşi, acest pretins comportament fiscal necorespunzător al celor cinci societăţi nu poate produce efecte în privinţa reclamantei, atâta timp cât aceasta a realizat şi înregistrat tranzacţiile comerciale în discuţie, a prezentat documente atât din perspectiva achiziţiei, cât şi a transportului mărfurilor, iar organele fiscale nu au furnizat alte elemente care să indice participarea în cadrul unui mecanism fraudulos.

Mai mult decât atât, suspiciunile invocate de organele fiscale au fost înlăturate prin efectul ordonanţei de clasare nr. 196/P/2016 emisă la data de 5.07.2017 în dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, dar şi al încheierii pronunţate la data de 14.06.2019 în dosarul penal nr. x/2019 al Tribunalului Călăraşi, care au vizat pretinsa săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală de către administratorii societăţii reclamante.

Astfel, în cauză s-a dovedit că în afara întocmirii evidenţelor contabile obişnuite, evidenţa aprovizionării şi vânzării de cherestea trebuia raportată lunar la Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi Vânătoare Bucureşti în programul electronic SUMAL atât cu privire la achiziţii cât şi cu privire la vânzări.

Volumul mare al activităţii din relaţia comercială cu H. S.R.L. şi termenul scurt de executare a comenzilor au impus colaborarea cu diverşi parteneri printre care şi cele cinci societăţi comerciale în discuţie. Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, în privinţa dovezii transportului mărfurilor, că reclamanta avea capacitatea tehnică de a realiza astfel de transporturi, iar erorile din documente (facturi şi avize de însoţire a mărfii) sunt simple erori materiale, care nu pot fi interpretate în sensul solicitat de organele fiscale.

Nefondate sunt şi argumentele recurentei-pârâte referitoare la neîndeplinirea condiţiilor pentru deducerea T.V.A. înscrisă în facturile de achiziţie, instanţa de fond realizând o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) Codul fiscal, art. 11 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. f) din acelaşi act normativ, dar şi a Directivei 2006/112 şi a jurisprudenţei C.J.U.E. în materie.

Potrivit acestor dispoziţii organele fiscale aveau sarcina probei faptului că societatea reclamantă, cu intenţie directă, a luat parte la un mecanism fraudulos, pe baza administrării unor probe obiective, înainte de a emite actele de impunere fiscală. În cauză, însă, nu au fost administrate probe obiective prin care să dovedească un comportament fraudulos al reclamantei, ci doar comportamentul necorespunzător al furnizorilor săi.

Este adevărat că potrivit articolului nr. 273 primul paragraf din Directiva 2006/112, statele membre pot impune alte obligaţii decât cele prevăzute în această directivă pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA-ului şi pentru a preveni evaziunea. Însă, tot Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că măsurile adoptate de statele membre nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge astfel de obiective. Prin urmare, acestea nu pot fi utilizate astfel încât să repună în discuţie în mod sistematic dreptul de deducere a TVA-ului şi, aşadar, neutralitatea TVA-ului. Administraţia nu poate impune persoanei impozabile să întreprindă verificări complexe şi aprofundate referitoare la un furnizor, transferând de fapt în sarcina acesteia actele de control care sunt în atribuţia acestei administraţii.

Din acest motiv, Înalta Curte nu poate reţine caracterul nereal al operaţiunilor comerciale desfăşurate de reclamantă, atâta timp cât acesta a dovedit plata sumelor rezultate în urma compensării, prin transfer bancar, a livrat la rândul său bunurile, deci le-a folosit în scopul desfăşurării operaţiunilor sale taxabile. Faptul că reprezentantul societăţii nu a contactat în mod direct administratorii societăţilor furnizoare şi nu a făcut verificări aprofundate cu privire la aceste societăţi nu este de natură să atragă caracterul nereal al acestor operaţiuni.

Astfel, organele fiscale au apreciat, în mod nelegal, că sunt întrunite condiţiile pentru aplicarea prevederilor art. 11 Codul fiscal şi au calculat obligaţii fiscale suplimentare (TVA şi impozit pe profit), deşi tranzacţiile efectuate de reclamantă au un conţinut şi un scop economic şi nu pot fi calificate ca fiind artificiale.

Cu privire la accesoriile acestor obligaţii suplimentare stabilite conform art. 119, 120 şi 1211 Codul de procedură fiscală, ele urmează soarta debitului principal, astfel încât instanţa de fond a stabilit în mod corect că se impune anularea actelor administrativ-fiscale şi din această perspectivă.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegaltiate şi nu poate fi reformată prin prisma motivelor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii şi va constata nul recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L..

Constată nul recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi împotriva sentinţei nr. 368 din 09 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche.

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L..

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii împotriva sentinţei nr. 368 din 09 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2022.