Inadmissibility of challenge to normative expropriation decree without preliminary complaint

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 13 februarie 2020, sub nr. x/2020, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanţii A. şi B. au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. Bucureşti şi D.R.D.P. Timişoara, să se pronunţe o hotărâre prin care:

(i) în principal:

- să se constate că identificarea cadastrală a imobilului propus spre expropriere (nr. CF x, nr. cad. x) este eronată şi să se dispună obligarea pârâţilor la efectuarea demersurilor legale pentru scoaterea acestuia de pe lista imobilelor supuse exproprierii în baza Anexei 2 la Hotărârea Guvernului nr. 933/13.12.2019 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional "Varianta de ocolire Timişoara Sud";

- să se dispună obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri în cuantum de 10.000 de euro (echivalentul în RON, la data plăţii) pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate de înscrierea eronată pe lista imobilelor propuse spre expropriere;

(ii) în subsidiar:

- să se constate faptul că valoarea estimativă a despăgubirilor stabilite în Anexa 2 la Hotărârea Guvernului nr. 933/13.12.2019 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional "Varianta de ocolire Timişoara Sud", nu corespunde valorii de piaţă a acestuia şi să se dispună majorarea lor.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 173 pronunţată la data de 6 iulie 2020, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. Bucureşti şi Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare, admiterea aşa cum a fost formulată şi precizată.

În motivarea recursului, se arată că prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deşi, în opinia recurenţilor-reclamanţi, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile, deoarece au atacat un act administrativ normativ, pentru care plângerea prealabilă nu este obligatorie, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (5) din aceeaşi lege.

De principiu, un astfel de act intră în vigoare şi, deci, începe să producă efectele pentru care a fost emis, de la data publicării sale, fiind în circuitul civil şi producându-şi toate efectele, începând cu data publicării sale.

În cauza dedusă judecăţii, efectele H.G. nr. 933/2019 au început să se producă după data publicării sale, căci după acest moment au primit notificarea de expropriere din data de 07.01.2020 emisă în baza hotărârii de Guvern atacate, fiind obligaţi să elibereze proprietatea în decurs de 30 de zile lucrătoare de la data notificării. Ca atare, hotărârea de Guvern a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice de la data publicării sale, atât pentru reclamanţi, cât şi pentru ceilalţi proprietari de imobile supuse exproprierii.

În aceste condiţii, este evident că plângerea prealabilă, a cărei lipsă o invocă prima instanţă, nu era obligatorie, conform legii.

De asemenea, în mod eronat prima instanţă a reţinut că acţiunea lor este inadmisibilă şi din perspectiva faptului că nu a fost emisă decizia de expropriere în condiţiile dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 255/2010.

De vreme ce art. 8 alin. (2)2 din Legea nr. 255/2010 prevede că prin notificarea prevăzută la alin. (1) se va stabili şi termenul de eliberare a imobilului, care nu poate fi mai mic de 30 de zile lucrătoare, recurenţii-reclamanţi consideră că este greşită susţinerea primei instanţe că numai decizia de expropriere reprezintă actul administrativ care impune obligaţia predării imobilului, reclamanţii fiind doar notificaţi despre intenţia de expropriere.

Prin notificarea de expropriere, reglementată de art. 8 din Legea nr. 255/2010, destinatarii acesteia nu sunt doar încunoştinţaţi despre intenţia de expropriere, aşa cum în mod greşit susţine instanţa, ci li se pune în vedere obligaţia predării imobilului într-un termen care nu poate fi mai mic de 30 de zile lucrătoare. Aşadar, persoanele expropriate au obligaţia de a elibera imobilul în termenul indicat prin notificare, iar nu prin decizia de expropriere.

În ceea ce îi priveşte, recurenţii-reclamanţi arată că, prin notificarea de expropriere nr. 92/525 din data de 07.01.2020, li s-a pus în vedere că, în temeiul prevederilor art. 8 alin. (2)2 din Legea nr. 255/2010, au obligaţia ca în termen de 30 de zile lucrătoare de la data notificării să elibereze imobilul. În aceste condiţii, nu erau obligaţi să aştepte finalizarea procedurii de expropriere, prin emiterea deciziei de expropriere, câtă vreme efectele acesteia se produceau conform legii.

În fine, chiar dacă decizia de expropriere nu a fost emisă, în opinia recurenţilor-reclamanţi, vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale acestora s-a produs încă din momentul publicării H.G. nr. 933/2020.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată faţă de cererea de recurs, intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. prin D.R.D.P. Timişoara a solicitat respingea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept

Principalele critici formulate în recurs, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că recurenţii-reclamanţi nu erau ţinuţi să parcurgă procedura plângerii prealabile, întrucât, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul cererii de anulare a unui act administrativ cu caracter normativ care a intrat în circuitul civil.

Înalta Curte nu subscrie acestor argumente în baza cărora instanţa ar fi trebuit să soluţioneze chestiunea inadmisibilităţii, ci reţine că excepţia prevăzută de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu se aplică actelor administrative normative, în privinţa cărora alin. (1) şi (11) ale art. 7 stabilesc că plângerea prealabilă este obligatorie şi poate fi adresată oricând.

Dacă s-ar socoti că actelor administrative normative le este aplicabilă excepţia de la formularea plângerii prealabile, în cazul în care au produs efecte juridice, cum acestea se produc odată cu intrarea în vigoare a actului, ar însemna că alin. (1) şi (11) ale art. 7, care reglementează obligativitatea adresării acestei plângeri, nu pot fi aplicate în nicio situaţie, ceea ce nu poate fi acceptat.

Actul normativ produce efecte în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin actele individuale emise în baza sa, astfel că în sine el nu poate fi imaginat în cadrul circuitului civil, revocarea sa fiind la dispoziţia autorităţii publice.

În plus, dacă legiuitorul ar fi apreciat că actul administrativ normativ nu mai poate fi revocat şi că a intrat în circuitul civil la data publicării sale, atunci, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 212/2018 [când a modificat alin. (6) al art. 7 din Legea nr. 554/2004 prin precizarea referitoare la actele administrative care nu mai pot fi revocate pentru că au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, nemaifiind obligatorie plângerea prealabilă], ar fi abrogat alin. (11) al art. 7 (alineat introdus prin Legea nr. 262/2007) care prevede că, în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

Înalta Curte constată, astfel, contrar susţinerii recurenţilor-reclamanţi, că, în cazul actelor administrative normative nu este aplicabilă excepţia de la art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, întrucât această excepţie vizează doar actele administrative individuale.

În altă ordine de idei, Înalta Curte reţine că parcurgerea procedurii prealabile este imperativă în toate situaţiile, indiferent de intrarea sau nu în circuitul civil a actului a cărui anulare se solicită, întrucât legiuitorul nu distinge între situaţiile în care actul administrativ în cauză şi-a produs efectele sau nu ori a intrat în circuitul civil, neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 constituind un fine de neprimire, ceea ce face ca acţiunea promovată fără îndeplinirea acestei proceduri să fie inadmisibilă.

În contextul expus, alegaţiile recurenţilor-reclamanţi în sensul că acţiunea dedusă judecăţii nu este supusă obligaţiei parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 554/2004 sunt neîntemeiate.

De altfel, chiar dacă s-ar considera că adresa nr. x/3 februarie 2020, prin care recurenţii-reclamanţi au adus la cunoştinţa intimatei-pârâte că Anexa 2 la H.G. nr. 933/2019 conţine o eroare, ar face dovada iniţierii procedurii prealabile, după cum corect a constatat prima instanţă, aceştia nu au mai aşteptat primirea unui răspuns din partea autorităţii pârâte, iar la data de 12 februarie 2020, au sesizat instanţa de contencios administrativ cu acţiunea pendinte.

Nu este întemeiată nici critica recurenţilor-reclamanţi în sensul că prima instanţă a reţinut eronat că acţiunea lor este inadmisibilă şi din perspectiva faptului că nu a fost emisă decizia de expropriere în condiţiile dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 255/2010.

Faptul că recurenţii-reclamanţi au o interpretare diferită de cea a primei instanţe asupra aspectului în discuţie, nu face ca acţiunea lor să nu fie inadmisibilă şi pentru faptul că, în speţă, nu a fost emisă decizia de expropriere în condiţiile art. 9 din Legea nr. 255/2010, de vreme ce, potrivit normei referite, aceasta reprezintă actul administrativ care impune obligaţia predării imobilului, iar nu notificarea care reprezintă doar intenţia de expropriere.

În concluzie, hotărârea primei instanţe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând şi aplicând în mod corect normele de drept material incidente şi adoptând astfel o soluţie justă prin raportare la contextul factual reţinut.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 173 din 6 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2022.