Limits of judicial inspection review: disciplinary liability for prosecutorial bad faith excluded from scope where complaint targets criminal investigation conduct and substantive legal reasoning

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Inspecţia Judiciară - Direcţia de Inspecţie Judiciară pentru Procurori şi Consiliul Superior al Magistraturii, anularea Rezoluţiei nr. x/2018 din 5.10.2018 şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

2. Hotărârea primei instanţe

2.1. Prin încheierea din 12 iunie 2019, instanţa a admis excepţia lipsei calităţi procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii, invocată de acest intimat prin întâmpinare.

2.2. Prin sentinţa nr. 2382 pronunţată la data de 9 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, contestatorul A. a declarat recurs, solicitând casarea sentinţei recurate şi rejudecând cauza în fond, admiterea contestaţiei sale aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant susţine că, respingându-i contestaţia formulată împotriva Rezoluţiei nr. 6328/IJ/1563/DIP/05.10.2018, instanţa de fond a reţinut că "rezoluţia a fost motivată în fapt", că "nu se poate reţine că analiza nu a fost completă", că "Inspecţia Judiciară nu poate îndeplini rolul unei suprainstanţe de control judiciar", că nu există "indicii care să conducă la săvârşirea de către magistratul procuror a acestei abateri", făcându-se referire la lipsa relei-credinţe, că este vorba despre un "proces intelectiv" în cadrul căruia magistratul procuror a apreciat asupra gestionării şi soluţionării cauzei şi că "remediul pus la dispoziţie de legiuitor pentru partea nemulţumită de soluţia/măsurile dispuse de magistrat este calea prevăzută de dispoziţiile art. 338 şi urm. din C. proc. pen. şi căile de atac, în general, iar nu sesizarea Inspecţiei Judiciare".

Prin această motivare, în opinia recurentului-reclamant, judecătorul fondului a omis esenţa susţinerilor sale.

Principalul argument pentru care Inspecţia Judiciară a dispus soluţia de clasare a sesizării sale a fost acela că aspectele reclamante au făcut sau puteau face obiectul verificării în procedura de cameră preliminară.

Însă, susţinerile sale (efectuate sau potenţiale) în procedura camerei preliminare vizează alt obiect şi au o altă finalitate faţă de procedura disciplinară care se impune a fi declanşată împotriva magistratului reclamat.

A pune semnul egalităţii între cele două proceduri, cum a făcut judecătorul fondului, şi a considera că una o exclude sau o include pe cealaltă este eronat.

Cele două proceduri sunt distincte, cu scopuri diferite.

Astfel, atitudinea necorespunzătoare a magistratului-procuror, reaua sa credinţă în gestionarea întregului dosar, precum şi lipsa de imparţialitate şi de profesionalism nu sunt aspecte care se tranşează în procedura de cameră preliminară, putând face doar obiectul unei sesizări în faţa Inspecţiei Judiciare.

După cum a arătat şi în contestaţia formulată, potrivit art. 342 C. proc. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În acest context, este clar că instanţa de judecată nu verifică în cadrul procedurii camerei preliminare conduita procurorului în instrumentarea dosarului sub aspectul săvârşirii vreunei abateri disciplinare. De altfel, indiferent că aspectele sesizate în cadrul procedurii camerei preliminare sunt admise sau respinse de instanţa de judecată, situaţia rămâne aceeaşi din punct de vedere disciplinar.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că "nu se poate reţine că analiza nu a fost completă", de vreme ce Inspecţia Judiciară nu a răspuns unor aspecte sesizate de reclamant, cum ar fi, de exemplu, cel prin care a arătat că magistratul procuror a refuzat nejustificat să primească la dosar memoriul său însoţit de înscrisuri relevante.

Rezultă, astfel, că fondul sesizării disciplinare nu a fost atins, instanţa de fond perpetuând această atitudine prin soluţia dispusă.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a magistratului procuror, în mod greşit apreciază instanţa de fond că aceasta nu există.

Deşi, instanţa de fond citează dispoziţiile legale referitoare la semnificaţia noţiunii de abatere disciplinară, precum şi la definitiile noţiunilor de rea-credinţă şi gravă neglijenţă, aceasta le interpretează într-un sens care profită magistratului procuror.

Recurentul-reclamant arată că reaua-credinţă a magistratului procuror este vădită, aşa cum a arătat şi în cuprinsul contestaţiei, acceptând (dacă nu chiar urmărind) prin modul în care a acţionat vătămarea drepturilor şi intereselor sale procesuale. Acesta a aplicat discreţionar dispoziţiile legale în mod voit şi a realizat prin conduita sa o manipulare conştientă a dreptului. Modul în care magistratul procuror a acţionat sau nu a acţionat în dosarul care îl priveşte pe recurentul-reclamant nu poate fi catalogat sub nicio formă un proces intelectiv, căci acţiunile şi inacţiunile acestuia nu au legătură cu un astfel de proces. Reiterează că, în prezenta cauză, nu reclamă soluţia dată de magistratul procuror, ci modalitatea prin care a ajuns să dispună soluţia.

Astfel, este inadmisibil a nu se ţine cont de faptul că magistratul procuror a distrus probe din dosarul penal, în scopul de a împiedica aflarea adevărului (înlăturarea în mod intenţionat a înregistrării audierii reclamantului, deşi există dovezi ale înregistrării procedurii/declaraţiei), că l-a privat de dreptul de a da o declaraţie în calitate de inculpat (deşi i-a acordat un termen pentru pregătirea apărării, anterior scurgerii acestuia a emis rechizitoriul prin care dispunea trimiterea reclamantului în judecată, fără a-l anunţa sau cita pentru audiere şi încercând ulterior să mascheze fără succes acest abuz), a refuzat primirea la dosar a memoriului şi înscrisurilor reclamantului (acestea fiind depuse prin registratură şi, ulterior, fiindu-i restituite de magistratul procuror cu motivarea că nu fac obiectul cauzei, însă rechizitorul întocmit făcea referire la aspecte cuprinse în memoriu şi înscrisuri), a respins 4 cereri în probaţiune formulate de reclamant pe motiv că probele solicitate exced obiectului dosarului, ştiind că probele sunt relevante, necesare şi utile justei soluţionări a cauzei (şi în acest caz rechizitoriul face referire la aspecte care ar fi fost lămurite cu acele probe), a făcut referire la probe despre care, ulterior, a afirmat în faţa instanţei că nu există, a încălcat obligaţia de a distruge datele rezultate din interceptarea comunicaţiilor dintre reclamant şi apărătorul său, păstrându-le la dosarul cauzei, a anunţat printr-o adresă emisă către Consiliul Judeţean Cluj punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului şi emiterea rechizitoriului.

În acest context, hotărârea pronunţată de instanţa de fond apare ca fiind nelegală, astfel că se impune reformarea acesteia, iar în rejudecare, admiterea contestaţiei.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu a formulat întâmpinare în dosarul de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui dispoziţii se încadrează criticile expuse în calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept

Prin acţiunea în contencios administrativ respinsă prin sentinţa recurată, reclamantul A. a solicitat desfiinţarea rezoluţiei Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie judiciară pentru procurori nr. 6328/IJ/1563/DIP/5 octombrie 2018, prin care a fost clasată sesizarea formulată de reclamant împotriva procurorului B. din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. e), f) şi t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu ocazia soluţionării dosarului nr. x/2016 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj.

Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurentul-reclamant reluând, în esenţă, susţinerile din sesizare, fiind nemulţumit de soluţia de clasare şi de soluţia pronunţată de prima instanţă.

În concret, recurentul-reclamant este nemulţumit de neîmpărtăşirea punctului său de vedere de către Inspecţia Judiciară, în privinţa întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 (căruia i se subsumează, în realitate, susţinerile petentului din sesizare dar şi cele din contestaţie, aşa cum a constatat judecătorul fondului), în ceea ce îl priveşte pe magistratul procuror ce a făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Înalta Curte constată că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, care se impun a fi analizate coroborat cu dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce priveşte limitele verificării abaterii disciplinare, verificare care se poate realiza numai cu respectarea Constituţiei României şi a Legii nr. 303/2004.

Înalta Curte reţine că legalitatea rezoluţiei de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilităţi, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speţă.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică şi nescuzabilă.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că verificările efectuate cu privire la activitatea procurorului în instrumentarea dosarului penal din speţă nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut în mod corect că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauza dedusă judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate, analizării fondului, stabilirii situaţiei de fapt ori a interpretării normelor juridice şi aprecierii probelor administrate în cauză.

Înalta Curte constată că în speţă criticile recurentului vizează modalitatea de instrumentare de către procuror a cercetărilor în dosarul penal nr. x/2016 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj, dosar format în urma disjungerilor din dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2014 şi în care a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a reiterat că procurorul reclamat: a distrus probe din dosarul nr. x/2016 în scopul de a împiedica aflarea adevărului; l-a privat de dreptul de a da declaraţie în calitate de inculpat în faza de urmărire penală; a refuzat nejustificat să primească la dosar memoriul său depus în calitate de inculpat şi înscrisurile ataşate; a respins patru cereri în probaţiune; în cuprinsul rechizitoriului a făcut trimitere la probe despre care, ulterior, a afirmat că nu există; nu a distrus datele rezultate din interceptările dintre reclamant şi avocatul său, păstrându-le la dosar; a anunţat Consiliul Judeţean Cluj, prin intermediul unei adrese, despre punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului şi emiterea rechizitoriului. Aşadar, acesta a criticat modalitatea în care a fost instrumentat dosarul penal în care acesta a fost inculpat, modalitatea în care a fost efectuată urmărirea penală şi administrat probatoriul (inclusiv prin aprecierea asupra utilităţii sau nu a unor probe sau încunoştinţarea unor autorităţi ale statului).

Or, aspectele mai sus arătate se referă la stabilirea situaţiei de fapt, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale şi modalitatea de instrumentare a dosarului penal al recurentului, fiind operaţiuni specifice şi esenţiale în activitatea de urmărire penală, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Astfel, în cauză, nici Inspecţia Judiciară, nici instanţa de fond şi nici Înalta Curte, în analiza recursului de faţă, nu au competenţa de a analiza aspectele învederate de recurent, referitoare la modalitatea de instrumentare a dosarului penal, respectiv cu privire la situaţia de fapt, interpretarea probatoriilor şi încadrarea în drept a faptelor reţinute de către magistratul procuror în dosarul penal.

În acest demers, procurorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă şi presiune, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare şi/sau extraordinare prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

În fine, instanţa de control judiciar reţine că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de către procuror şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, în condiţiile în care invocarea exercitării de către procuror a funcţiei cu rea-credinţă este lipsită de suport.

În plus, în deplin acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar observă că actul administrativ litigios este motivat, că au fost examinate argumentele relevante ale petentului, a fost expus raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, iar considerentele dezvoltate de Inspecţia Judiciară sunt în legătură cu obiectul şi motivele sesizării.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2382 din 9 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2022.