Revision of final competition sanction ruling rejected under res judicata and procedural limits.

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 27.05.2015 sub numărul x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, a solicitat în principal:

- anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015 privind sancţionarea B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., D. S.R.L., - E. S.R.L., A. S.R.L., F. S.A., G. S.A., H. S.A., I. S.A., J. S.R.L., K. S.R.L., L. S.A., M. S.R.L., N. S.R.L., O. S.R.L., P. S.R.L., Q. S.A., R. S.A., S. S.A., T. S.R.L., U. S.R.L., V. S.R.L., W. S.R.L., X. S.R.L., Y. S.A. pentru încălcarea art. 5 alin. 1 din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. 1 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene ("Decizia" sau "Decizia atacată");

- anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenţei prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigaţie, cu încălcarea dreptului la apărare, respectiv: documentul având număr de ieşire x/29.09.2014 ("Refuzul nr. 2"), ca răspuns la solicitarea A. nr. 2684/18.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenţei cu nr. x/18.09.2014 ("Revenirea nr. 2"); documentul având număr de ieşire x/11.09.2014 ("Refuzul nr. 1"), ca răspuns la solicitarea A. nr. 2450/05.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenţei cu nr. x/05.09.2014 ("Revenirea nr. 1"), ambele documente reprezentând refuzuri faţă de revenirile făcute de reclamantă ca urmare a documentului având număr de ieşire RG 9525/18.08.2014, ca răspuns la solicitarea - nr. 2282/12.08.2014, înregistrată la Consiliul Concurenţei cu nr. x/12.08.2014 ("Solicitarea de acces iniţială"), prin care s-a acordat acces doar la o parte dintre documentele din dosarul de investigaţie.

Iar, în subsidiar, reclamanta a solicitat: reducerea în baza principiului proporţionalităţii a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 607.214 RON, cu obligarea autorităţii publice pârâte la plata cheltuielilor de judecată cauzate Reclamantei de judecarea prezentei cauze, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 5208 din data de 28 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, a anulat în parte Decizia Consiliului Concurenţei nr. 13/04.04.2015, doar în ceea ce priveşte sancţionarea reclamantei pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din TFUE; a respins în rest acţiunea şi a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 35000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea supusă revizuirii

Prin decizia nr. 3879 din 7 iulie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 5208 din 28 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat în parte sentinţa recurată, în sensul că a respins în tot acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., ca nefondată.

A respins recursul declarat de A. S.R.L. împotriva încheierii din 14 septembrie 2017 şi a sentinţei nr. 5208 din 28 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

A dispus restituirea către recurentul-pârât Consiliul Concurenţei a sumei de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, conform încheierii din data de 5.11.2020.

3. Cererea de revizuire

Împotriva deciziei 3879 din 7 iulie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de revizuire A. S.R.L., întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 şi 11 şi art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire se arată că decizia nr. 3879/07.07.2021 este potrivnică hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2015 şi nr. y/2015, motiv de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la acest motiv de revizuire, A. S.R.L. susţine că prin respingerea motivului de recurs privitor la greşita soluţionare, de către prima instanţă, a excepţiei tardivităţii cererii adiţionale din data de 29.06.2017, prin care a fost invocată prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei la aplicarea sancţiunii contravenţionale, ÎCCJ a încălcat autoritatea de lucru judecat a două hotărâri anterioare, definitive, hotărâri prin care instanţa supremă a reţinut natura imperativă a normelor prescripţiei extinctive ce guvernează dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională, în toate aceste cauze fiind vizată nulitatea aceluiaşi act administrativ ca în prezenta cauză, respectiv a deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015.

Ca urmare a analizei aceloraşi chestiuni litigioase ca în prezenta cauză, prin Decizia nr. 3853/24.06.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2015 (X. împotriva Consiliului Concurenţei) şi prin Decizia nr. 3852/24.06.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2015 (W. împotriva Consiliului Concurenţei), instanţa supremă a reţinut:

"Normele care reglementează prescripţia sunt imperative, iar cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive sunt stabilite exclusiv de lege, sunt limitative, de strictă interpretare şi aplicare şi produc efecte de drept." -paragraful 130 din Decizia nr. 3852/24.06.2021, paragraful 128 din Decizia nr. 3853/24.06.2021

Ca urmare a celor statuate în cele două dosare, instanţa supremă a reţinut că pot fi analizate susţinerile privind prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei la aplicarea sancţiunii contravenţionale ca motiv de nulitate a deciziei autorităţii de concurenţă.

Prin Decizia nr. 3879/07.07.2021 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, contrar dezlegărilor în drept şi imperative ce se aflau deja dezlegate/pronunţate de instanţa supremă în cele două dosare, instanţa a reţinut că depăşirea termenului de prescripţie privind aplicarea sancţiunii contravenţionale nu ar fi un motiv de nulitate de ordine publică, întrucât interesul ocrotit ar fi doar al particularului sancţionat contravenţional, motiv pentru care nu a mai analizat temeinicia susţinerilor privind prescripţia şi cursul acesteia. Totodată, aceasta a reţinut că distincţia dintre nulitatea relativă şi absolută nu poate fi aplicată tale quale în dreptul administrativ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat astfel o altă dezlegare naturii juridice a prescripţiei dreptului la aplicarea sancţiunii contravenţionale şi a tratamentului juridic al acesteia în contenciosul administrativ, respectiv o dezlegare care încalcă hotărârile definitive şi anterioare pronunţate în dosarele nr. x/2015 (X. împotriva Consiliului Concurenţei) şi nr. x/2015 (W. împotriva Consiliului Concurenţei).

în configuraţia actuală a C. proc. civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (puterea lucrului judecat) nu presupune întrunirea condiţiei triplei identităţi, ci existenţa unei legături între aspectul litigios supus judecăţii în cel de-al doilea proces şi acelaşi aspect, tranşat definitiv de către o instanţă printr-o hotărâre judecătorească anterioară.

Aşadar, între cele trei cauze mai sus menţionate există o legătură indisolubilă şi incontestabilă, iar identitatea de tratament judiciar între acestea este nu doar necesară, ci şi indispensabilă pentru asigurarea dezideratului unui proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO şi a necesităţii asigurării unei stabilităţi în circuitul civil şi în ordinea juridică prin interzicerea reluării şi repunerii în discuţie a aspectelor litigioase tranşate deja.

Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene - motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea 554/2004

Prin hotărârea atacată, instanţa de recurs a menţinut în mod nelegal soluţia privind tardivitatea cererii adiţionale din data de 29.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin încheierea din data de 14.09.2017.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a nesocotit complet dreptul Uniunii Europene, respectiv pe de o parte, principiul securităţii juridice şi, pe de altă parte, Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în data de 21 ianuarie 2021 în cauza C-308/19 - Consiliul Concurenţei împotriva X. S.R.L. ("Hotărârea pronunţată în cauza C-308/19") - [ANEXA 3].

Dintr-o primă perspectivă, modalitatea în care instanţa de recurs a aplicat şi interpretat normele privitoare la modificarea cererii de chemare în judecată, precum şi a instituţiilor nulităţii şi prescripţiei sunt de natură a aduce atingere principiului securităţii juridice consacrat la nivelul CJUE şi a condus la concluzia de neacceptat a posibilităţii instanţei de a acoperi o cauză de nulitate vădită a unui act administrativ prin refuzul nejustificat al acesteia de a-1 analiza.â

Circumstanţiind la prezenta cauză, aplicarea ad litteram de către instanţa de recurs a art. 204 alin. (1) C. proc. civ. şi a instituţiilor nulităţii şi prescripţiei, cu ignorarea completă a particularităţilor cauzei derivând atât din natura cauzei (de contencios administrativ) şi a raporturilor juridice deduse judecăţii, cât şi din circumstanţierile efectuate la nivelul dreptului Uniunii Europene cu trimitere directă şi exclusivă la prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni este de natură a aduce atingere principiului securităţii juridice în chiar substanţa sa.

în egală măsură, soluţia nelegală a instanţei de recurs poate fi lesne circumscrisă unei veritabile denegări de dreptate, aceasta alegând în mod nejustificat să menţină o soluţie profund nelegală în detrimentul unei analize judicioase a cursului prescripţiei dreptului Consiliului Concurenţei la aplicarea sancţiunii.

Or, în măsura în care instanţa constata că o dispoziţie legală este de natură să aducă atingere securităţii juridice, aceasta era obligată să înlăture de la aplicare norma de drept intern în cazul de faţă şi să dea prevalentă principiilor dreptului UE.

Prin urmare, având în vedere circumstanţele concrete ale prezentei cauze, instanţa de recurs trebuia să constate că aplicarea dispoziţiilor privind momentul procesual până la care se poate modifica cererea de chemare în judecată în prezenta cauză conduce la încălcarea dreptului UE şi să le înlăture de la aplicare, cu consecinţa constatării ca nelegale a încheierii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în data de 14.09.2017 prin care a fost admisă excepţia tardivităţii cererii adiţionale din data de 29.06.2017 şi a analizei susţinerilor privitoare la prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei la aplicarea sancţiunii contravenţionale.

Cu ignorarea tuturor acestor aspecte, instanţa a validat posibilitatea Consiliului Concurenţei de a aplica o sancţiune contravenţională chiar dacă termenul de prescripţie este depăşit, ceea ce a condus la pronunţarea hotărârii cu încălcarea principiului securităţii juridice.

Dintr-o a doua perspectivă, soluţia nelegală a instanţei de recurs cu privire la pretinsa tardivitate a motivelor privind prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională încalcă atât principiul securităţii, cât şi Hotărârea pronunţată în cauza C-308/19 din a cărei interpretare reieşea fără putinţă de tăgadă nulitatea deciziei de sancţionare pentru intervenirea prescripţiei.

Astfel, după cum rezultă din cuprinsul hotărârii atacate, instanţa nu a făcut niciun fel de analiză sau referire la conţinutul Hotărârii din cauza C-308/19, deşi aceasta a fost invocată în faţa instanţei de recurs.

Or, astfel cum a statuat şi ICCJ prin hotărârea prealabilă nr. 45/2016, cererea de revizuire este admisibilă nu doar în cazul care hotărârile CJUE sau dispoziţiile de drept unional nu au fost invocate pe parcursul procesului, ci şi în cazul în care, deşi invocate, acestea nu au fost tratate de instanţă.

În fine, cel de al treilea motiv de revizuire a fost invocat prin raportare la decizia Curţii Constituţionale nr. 58/2021, menţionând revizuenta că hotărârea atacată a fost pronunţată prin aplicarea unei dispoziţii legale declarate ca fiind neconstituţională, motiv de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, pe larg dezvoltate în cererea de revizuire, se solicită retractarea deciziei nr. 3879/07.07.2021 şi rejudecarea recursului în consecinţă.

4. Soluţia Înaltei Curţi

Prealabil analizei căii de atac, Înalta Curte va examina cererea de repunere în termenul de formulare a revizuirii, cerere pe care o va respinge ca lipsită de interes, constatând că nici intimata şi nici instanţa nu au ridicat problema respectării termenului de formulare a cererii de revizuire, aşa cum acesta este reglementat distinct pentru cele trei motive de revizuire invocate în prezenta cale de atac.

Soluţionând cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 3879/07.07.2021, Înalta Curte constată că este nefondată, urmând a o respinge ca atare.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 3879/07.07.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a soluţionat recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurentul-pârât Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 5208 din 28 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 5208/28.12.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., a anulat în parte decizia nr. 13/14.04.2015, respectiv doar în ceea ce priveşte sancţionarea reclamantei pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din TFUE, acţiunea fiind, în rest respinsă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa fondului a apreciat că în mod legal şi temeinic a fost reţinută în sarcina reclamantei săvârşirea faptei anticoncurenţionale descrise în decizia de sancţionare însă, a dispus anularea acesteia, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, întrucât s-a dovedit că pârâtul Consiliul Concurenţei a stabilit un tratament juridic diferit pentru societăţi (cu referire specială la retailerului Z.) aflate în aceeaşi situaţie cu reclamanta din perspectiva relevanţei pentru aprecierea unei încălcări prin obiect a regulilor de concurenţă, inclusiv din perspectiva standardului de probă cerut pentru dovedirea pretinselor fapte anticoncurenţiale aflate în discuţie.

Prin decizia atacată cu prezenta cerere de revizuire, Înalta Curte a respins recursul declarat de societatea reclamantă; admis recursul declarat de autoritatea de concurenţă şi, în consecinţă, rejudecând cauza, a respins în întregime acţiunea reclamantei, constatând legalitatea deciziei de sancţionare emise de Consiliul Concurenţei.

După cum rezultă din cele mai sus expuse, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 3879/07.07.2021, susţinând, în primul rând, că decizia instanţei de recurs este nelegală, fiind potrivnică unor hotărâri judecătoreşti devenite definitive, respectiv Decizia nr. 3853/24.06.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2015 (X. împotriva Consiliului Concurenţei) şi prin Decizia nr. 3852/24.06.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2015 (W. împotriva Consiliului Concurenţei) şi prin care a fost rezolvată în alt mod chestiunea litigioasă privind natura normelor ce guvernează dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională pentru încălcarea ce a fost reţinută prin decizia nr. 13/2015.

Referitor la primul motiv de revizuire invocat, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Determinarea sferei de aplicare a dispoziţiilor anterior amintite presupune examinarea legii procesuale aplicabile în cauză, fiind de subliniat faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

În cauza de faţă procesul în care a fost pronunţată decizia a cărei revizuire se solicită a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, astfel că revine instanţei de revizuire sarcina de a analiza existenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. exclusiv prin raportare la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, consacrat prin dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Aşadar, existenţa acestui motiv de revizuire presupune demonstrarea existenţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, cerute de textul de lege în vigoare la data începerii procesului, fiind de subliniat faptul că până la data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu constituia motiv de revizuire. O atare concluzie rezultă din modalitatea de redactare a prevederilor art. 513 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite.

În prezent, ca urmare a modificărilor operate prin efectul Legii nr. 310/2018, dispoziţiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. au următorul cuprins: "Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat".

Prin urmare, în contextul legislativ aplicabil cauzei de faţă, numai neobservarea efectului negativ al instituţiei autorităţii de lucru judecat poate fi sancţionat pe tărâmul revizuirii nu şi încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu există identitatea de părţi cerută de dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. în cauzele ce au format obiectul dosarelor nr. x/2015 şi nr. y/2015 şi nr. x/2015, aspect ce nu este contestat de revizuentă, ci considerat irelevant în economia dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Suplimentar considerentelor anterior expuse, prin care Înalta Curte a reţinut faptul că până la modificarea suferită prin efectul Legii nr. 310/2018 dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vizau şi încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, trebuie menţionat faptul că şi sub acest din urmă aspect valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de părţi.

Achiesând la cele menţionate de revizuentă pe marginea distincţiei între cele două manifestări procesuale ale autorităţii de lucru judecat precum şi la concluzia acesteia, potrivit căreia valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune existenţa triplei identităţi cerute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. ci doar demonstrarea faptului că o anume chestiune litigioasă a fost deja definitiv tranşată, Înalta Curte constată că necesitatea existenţei identităţii de părţi, din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., decurge atât din interpretarea literală a textului de lege dar şi din însăşi raţiunea existenţei instituţiei juridice a autorităţii de lucru judecat.

Reglementând efectele lucrului judecat, legiuitorul statuează, prin dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, pentru ca, la aliniatul doi al aceluiaşi articol, să prevadă că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Prin urmare, atât efectul negativ cât şi cel pozitiv al lucrului judecat priveşte raporturile juridice dintre părţi, tranşate în mod definitiv prin hotărâre judecătorească şi vizează aceeaşi finalitate, evitarea rediscutării unei chestiuni litigioase între aceleaşi părţi, garantându-se, astfel, securitatea raporturilor juridice rezultate din hotărârea judecătorească.

Ceea ce subliniază revizuenta, respectiv pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti ce tranşează diferit o chestiune litigioasă, dar între alte părţi, nu semnifică încălcarea lucrului judecat ci eventual o jurisprudenţă neunitară, ce nu poate fi remediată, însă, pe calea revizuirii, în condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este demonstrată incidenţa dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în cauză, motivul de revizuire invocat de reclamantă fiind nefondat.

Şi cel de al doilea motiv de revizuire invocat de societatea A. S.R.L. porneşte tot de la pretinsa discordanţă dintre calificarea dată de instanţa de recurs ce a pronunţat decizia atacată cu privire la natura normelor ce guvernează dreptul Consiliului Concurenţei de a constata şi sancţiona faptele anticoncurenţiale, faţă de instanţele ce au soluţionat dosarele nr. x/2015 şi nr. y/2015

Sub acest aspect, revizuenta susţine că instanţa de recurs, menţinând soluţia privind tardivitatea cererii adiţionale din data de 29.06.2017, a încălcat, pe de o parte, principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat la nivelul CJUE şi, pe de altă parte, hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-308/19.

Înalta Curte constată că motivul invocat de revizuentă este grefat pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată."

Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (2) din Constituţia României republicată, "ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".

În fine, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, statuează următoarele: "dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".

Din interpretarea prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea 554/2004 rezultă faptul că legiuitorul a avut în vedere ipoteza conflictului dintre legea naţională şi legislaţia Uniunii Europene, soluţionat de instanţa a cărei deciziei se cere a fi retractată, în favoarea normei interne, astfel că este admisibilă o atare cerere de revizuire numai în contextul în care instanţa, aflată în prezenţa unui conflict de reglementare, dă eficienţă normei interne, deşi aceasta este contrară reglementării consfinţite prin normele de drept ale Uniunii Europene.

În prezenta cerere de revizuire valorificarea motivului de anulare a deciziei nr. 13/2014, din perspectiva pretinsei interveniri a prescripţiei dreptului Consiliului Concurenţei de a constata şi sancţiona încălcarea anticoncurenţială a fost împiedicată de nelegala învestire a instanţei de fond cu acest motiv.

În concret, instanţa de recurs a reţinut că prin notele de şedinţă depuse la data de 29.06.2017, reclamanta a invocat prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea impusă prin decizia atacată şi încălcarea termenelor imperative de adoptare a deciziei.

Prin încheierea din 14.09.2017, instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii modificării acţiunii şi a respins, în consecinţă, cererea modificatoare, reţinând în esenţă că motivele de nelegalitate au fost invocate după expirarea termenului de 30 de zile de la comunicare prevăzut pentru atacarea deciziei de sancţionare.

În susţinerea acestui motiv de recurs reclamanta a invocat faptul că aceste apărări vizează nerespectarea unor norme de ordine publică respectiv prescripţia aplicării sancţiunii şi condiţiile de cvorum, care puteau fi invocate şi de instanţă din oficiu, critici ce se regăsesc, de altfel, şi în argumentele din acţiunea introductivă.

Înalta Curte a apreciat că instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., criticile fiind nefondate. Potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcută numai până la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat. Dispoziţiile alin. (3) dispun în sensul că modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut de alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor.

În speţă, primul termen de judecată la care reclamanta a fost legal citată a fost 17.11.2015, cererea modificatoare fiind depusă la data de 29.06.2017, cu mult peste termenul legal instituit de lege.

Prin urmare, în lipsa acordului expres al pârâtului, sancţiunea modificării cererii de chemare în judecată peste termenul imperativ prevăzut de art. 204 alin. (1) teza I C. proc. civ. este decăderea, cu consecinţa respingerii ca tardivă a cererii adiţionale (modificatoare/completatoare).

În ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de judecată de a invoca din oficiu aceste motive de nelegalitate fiind motive de ordine publică, interdicţia modificării cererii de chemare în judecată după primul termen de judecată vizând numai invocarea unor motive noi de nulitate relativă, iar nu şi de nulitate absolută, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

În primul rând, Înalta Curte reţine că dispoziţiile Noului C. civ. privind distincţia între nulitatea relativă şi absolută nu pot fi aplicate tale quale în materia dreptului administrativ, având în vedere natura raportului juridic de drept public şi incompatibilitatea cu dispoziţiile de drept privat. În plus, în materia nulităţii, contrar opiniei reclamantei, chiar C. civ. instituie prezumţia de nulitate relativă (art. 1252 C. civ.), în tăcerea legii.

În materia contenciosului administrativ, în lipsa unor dispoziţii generale cu caracter de principiu, o distincţie a nulităţii actelor administrative în nulitate absolută şi relativă nu se poate face decât în acele materii în care există precizări exprese ale legii.

În plus, motivul de nulitate privind depăşirea termenului de prescripţie privind aplicarea sancţiunii contravenţionale nu este de ordine publică, întrucât interesul ocrotit este doar al particularului sancţionat contravenţional.

În al doilea rând, trebuie distins faptul că excepţia prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale nu este o excepţie procesuală, ci o excepţie substanţială, o apărare de fond, ţinând de nelegalitatea actului administrativ contestat, sub aspectul dreptului material (substanţial).

Prin urmare, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 178 alin. (1) C. proc. civ., text care are în vedere exclusiv nulitatea absolută a actelor de procedură. Invocarea nulităţii actului juridic pe cale de excepţie (de drept substanţial), ex officio potrivit art. 1247 alin. (3) Noul C. civ., presupune o cu totul altă ipoteză decât aceea avută în vedere de reclamantă. Textul presupune existenţa unei cereri de chemare în judecată având un alt obiect decât nulitatea actului (de pildă, executarea unor prestaţii în temeiul unui act juridic), situaţie în care instanţa invocă din oficiu nulitatea actului numai pe cale incidentală şi, dacă în considerente constată că actul este lovit de nulitate, pe fond, respinge acţiunea în pretenţii ca neîntemeiată.

În speţa de faţă, reclamanta însăşi a investit instanţa chiar cu acţiunea în anularea actului administrativ. Deci, dreptul instanţei de a invoca nulitatea din oficiu este înlăturat de principiul disponibilităţii. Astfel, instanţa nu va putea să intervină iura proprio, să se autosesizeze cu alte motive de nulitate, peste cele invocate deja de reclamant, întrucât s-ar încălca limitele disponibilităţii.

Apoi, nici aplicarea principiului aflării adevărului nu poate contraveni disponibilităţii. Prin urmare, judecătorul nu poate ex officio să invoce nulitatea şi atunci când reclamantul a acţionat el însuşi pentru a obţine nulitatea actului administrativ (deoarece invocarea din oficiu a nulităţii nu ajunge până acolo încât să priveze părţile de puterea proprie, autonomă de a cere desfiinţarea actului). În acest context, trebuie subliniat că interesul urmărit de legiuitor atunci când a instituit norma imperativă a art. 1247 alin. (3) Noul C. civ., privind obligativitatea invocării din oficiu a nulităţii absolute de către instanţă, a fost doar acela de a împiedica realizarea (îndeplinirea, executarea) unui act juridic lovit de nulitate absolută, pe cale judiciară, în nici un caz substituirea instanţei în drepturile reclamantului şi transformarea acesteia într-un veritabil apărător al părţii care să mai invoce şi alte motive de nulitate faţă de cele deja invocate de parte, chiar şi peste termenul procedural.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 60 alin. (6) din Legea concurentei nr. 21/1996, persoana care se consideră vătămată în drepturile sale prin decizia Consiliului Concurenţei o poate ataca în contencios administrativ.

Pe cale de consecinţă, cererea de chemare în judecată, cuprinzând motivele de nelegalitate a deciziei, este actul procedural care stabileşte limitele obiective ale investirii. Ea determină cadrul procesual atât în privinţa obiectului dedus judecăţii cât şi a cauzei juridice invocate. Nicio dispoziţie a C. proc. civ., a Legii nr. 554/2004 sau a Legii nr. 21/1996 nu îndrituieşte partea reclamantă să adauge cauzei juridice a cererii în anulare a actului administrativ, formulând motive de nelegalitate noi pe parcursul judecăţii, pe cale de excepţie, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 204 C. proc. civ., în care cererea ar fi putut fi modificată.

Totodată, susţinerile reclamantei în sensul că aceste critici au fost invocate şi prin acţiunea introductivă nu sunt conforme cu realitatea, prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a formulat apărări cu privire la prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale şi nu a invocat nerespectarea termenelor de deliberare din regulamentele interne ale pârâtei ci motivul de nelegalitate ce vizează nerespectarea cvorumului necesar adoptării deciziei sancţionatoare, motiv ce a fost analizat de instanţa de fond.

Faţă de aceste considerente, instanţa de recurs a înlăturat critica reclamantei la adresa legalităţii soluţiei de respingere, ca tardiv formulată, a cererii adiţionale.

Sub pretextul invocării motivului de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, revizuenta solicită prezentei instanţe să retracteze decizia nr. 3879/07.07.2021 prin însuşirea opiniei acesteia, potrivit căreia problematica prescripţiei dreptului autorităţii de concurenţă de a aplica sancţiunea contravenţională este o chestiune de ordine publică, ce poate fi invocată oricând şi chiar din oficiu de instanţă.

Un astfel de procedeu nu reflectă, însă, o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, în sensul sancţionării unui conflict de norme greşit rezolvat în favoarea normei de drept intern ce contravine dreptului unional ci, în realitate, învesteşte instanţa de revizuire cu un veritabil control al raţionamentului instanţei de recurs asupra chestiunii litigioase reprezentate de aplicarea, în cauză, a principiului disponibilităţii.

Contrar celor afirmate de revizuentă, Înalta Curte apreciază că principiul securităţii juridice, în sensul consacrat de CJUE, nu poate fi înţeles în sensul că se opune oricărei norme interne de procedură, care instituie reguli şi termene precise pentru formularea acţiunii în contencios administrativ şi pentru completarea motivelor de nelegalitate a actului administrativ.

Din punct de vedere al preminenţei dreptului european o condiţionare operează întotdeauna pentru a se da eficienţă principiului echivalenţei, principiu care impune, potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, ca toate normele aplicabile acţiunilor să se aplice fără distincţie atât acţiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât şi celor similare întemeiate pe nerespectarea dreptului intern (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis, C-231/96, Rec., p. I-4951, punctul 36, Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez, C-326/96, Rec., p. I-7835, punctul 41, Hotărârea din 16 mai 2000, Preston şi alţii, C-78/98, Rec., p. I-3201, punctul 55, precum şi Hotărârea din 19 septembrie 2006, i-21 Germany şi Arcor, C-392/04 şi C-422/04, Rec., p. I-8559, punctul 62).

Or, în contextul în care revizuenta nu a identificat, pe de o parte, care sunt acele norme de procedură care instituie un tratament diferenţiat în privinţa acţiunii întemeiate pe dreptul intern faţă de cele ce vizează încălcări ale dreptului Uniunii şi, pe de altă parte, nici o jurisprudenţă a instanţei europene, care să susţină punctul de vedere al acesteia, potrivit căruia valorificarea instituţiei prescripţiei dreptului Consiliului Concurenţei la aplicarea sancţiunilor pentru încălcarea Legii nr. 21/1996 trebuie să urmeze un alt regim decât cel prevăzut de legislaţia internă pentru contestarea deciziilor acestei instituţii, Înalta Curte constată că nu este demonstrată pronunţarea deciziei nr. 3879/07.07.2021 cu încălcarea principiului preeminenţei dreptului european ci faptul că nemulţumirea revizuentei este cauzată strict de opinia îmbrăţişată de instanţa de recurs cu privire la chestiunea limitelor învestirii instanţei de contencios administrativ, opinie ce nu poate fi reformată pe calea revizuirii.

În fine, cel de al treilea motiv de revizuire, invocat de A. S.R.L., vizează ipoteza reglementată prin dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., potrivit cărora revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.

Aşadar, pentru a fi admisibil acest motiv de revizuire, este necesar nu numai să fie identificată o decizie pronunţată de Curtea Constituţională pe calea controlului " a psoteriori" reglementat de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi prin care să fi fost declarată ca fiind neconstituţională o prevedere legală cu relevanţă în soluţionarea cauzei ci mai ales faptul ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care este pronunţată hotărârea a cărei revizuire se solicită pentru acest motiv.

În consecinţă, argumentele revizuentei, potrivit cărora aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 58/2021 se impune în virtutea efectului general obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional, nu pot fi primite, cât timp admisibilitatea căii de atac a revizuirii pentru acest motiv comportă îndeplinirea condiţiilor expres prevăzute de legiuitor în acest scop.

O atare concluzie, ce rezultă, în primul rând, din examinarea formală a prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., a fost explicitată de instanţa de contencios constituţional în repetate rânduri, în acest sens fiind de menţionat deciziile nr. 585 din 13 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 16 noiembrie 2016; Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016; Decizia nr. 490 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 239 din 24 martie 2020.

S-a reţinut, de către Curtea Constituţională, în cuprinsul acestor decizii, că persoanele care au fost părţi în procese soluţionate prin hotărâri definitive pronunţate în temeiul unor texte de lege care au fost constatate ca neconstituţionale printr-o decizie ulterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, dar care nu au ridicat o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la acele texte, nu se pot prevala de calea de atac a revizuirii întemeiată pe un asemenea motiv. Raţiunea pentru care legiuitorul a optat pentru această soluţie este justificată de necesitatea respectării autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în procese desfăşurate în conformitate cu regulile de procedură specifice, în cursul judecării cărora părţile au avut posibilitatea legală de a beneficia de toate mijloacele de apărare pe care legea le pune la dispoziţie. Depinde de conduita procesuală a fiecărei părţi să invoce sau nu unele sau altele dintre mijloacele procesuale pe care legea le reglementează şi care sunt apte şi adecvate spre a fi utilizate în funcţie de situaţia procesuală şi de parcursul procesual al cauzei. Aşadar, neinvocarea excepţiei de neconstituţionalitate, deşi era susceptibilă de a fi ridicată, conduce la imposibilitatea de a solicita revizuirea ca urmare a admiterii acesteia într-o altă cauză, fără ca astfel să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil, aşa cum pretinde autoarea excepţiei.

Totodată, Curtea Constituţională a statuat că pot forma obiect al revizuirii numai hotărârile judecătoreşti definitive care au fost pronunţate în cauze în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate admisă sau în cele în care aceasta a fost ridicată până la publicarea deciziei Curţii de admitere şi a fost, în consecinţă, respinsă ca devenită inadmisibilă (în acest sens, şi Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016). În schimb, cauzele soluţionate definitiv şi în care nu a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate nu pot face obiectul revizuirii, operând principiul autorităţii lucrului judecat. Curtea a mai statuat (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragraful 33) că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Raportat la conţinutul lipsit de echivoc al dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. precum şi la deciziile Curţii Constituţionale pronunţate pe marginea dispoziţiilor legale în discuţie, Înalta Curte constată că revizuenta nu se poate prevala, în calea de atac a revizuirii, de efectele deciziei nr. 58 din 26 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea Constituţională, din moment ce excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea concurenţei nr. 21/1996 nu a fost invocată în dosarul nr. x/2015, în care a fost pronunţată decizia atacată cu prezenta cerere de revizuire ci în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste considerente, constatând că niciunul din motivele de revizuire invocate cu privire la decizia atacată nu este întemeiat, Înalta Curte va respinge în consecinţă cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca lipsită de interes, cererea de repunere în termen formulată de revizuentă.

Respinge cererea de revizuire declarată de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 3879 din 7 iulie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare în ceea ce priveşte soluţia dată asupra revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 septembrie 2022.