Administrative duty to issue salary order based on res judicata labor court judgment and sectoral reference value

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., judecători şi foşti judecători în cadrul Curţii de Apel Piteşti, reprezentaţi prin BB. (şi persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură) au chemat în judecată pârâtii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, solicitând instanţei obligarea acestora la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare, în raport de competentele Ministrului Justiţiei, să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prin încheierea de şedinţă din data de 10 iunie 2021, instanţa, în baza art. 139 alin. (5) noul C. pen..civ., a dispus disjungerea, fiind constituit cate un dosar separat pentru fiecare reclamant în parte, dosarul nr. x/2021 având ca obiect acţiunea reclamantului Z., iar celelalte 47 de dosare având ca obiect actiunea formulata de ceilalti 47 de reclamanţii, în ordinea precizata in tabelul aflat la fila x .

2. Soluţia insanţei de fond

Prin sentinţa nr. 325/2021 din 29 octombrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei şi excepţia inadmisibilităţii.

Pe fond, a admis acţiunea şi a obligat pârâţii Ministerul Justitiei si Ministrul Justitiei să emită in favoarea reclamantului un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.08.2016, prin care indemnizaţia de încadrare sa fie stabilita prin raportare la o valoare de referinţă sectoriala de 605,225 RON.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 325 din 29 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâtul susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 1, art. 36, art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017, precum şi dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Criticând soluţia pronunţată cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii, recurentul-pârât apreciază că în speţă era obligatorie parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, sens în care evocă aspectele statuate prin Decizia nr. 9/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în examinarea unui recurs în interesul legii.

Recurentul-pârât susţine şi caracterul nelegal al soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, învederând că intimata-reclamantă a adresat autorităţii publice, la data de 27.01.2021, o cerere în vederea emiterii ordinului de salarizare, iar termenul de trei ani anterior momentului înregistrării acţiunii în anulare formulată în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv data de 01.02.2018, nu satisface exigenţele prevăzute în art. 18 alin. (3) din acelaşi act normativ. În sprijinul acestei opinii recurentul-pârât a invocat Decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în examinarea unui recurs în interesul legii.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susţine că ministrul justiţiei nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât subiect al raportului juridic administrativ nu poate fi decât autoritatea administraţiei publice.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât arată că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 44 pct. 11 şi art. 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 şi art. III din O.U.G. nr. 20/2016.

Consideră că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului în funcţie de acordarea unor drepturi prin hotărâri judecătoreşti, iar textele analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016 au fost abrogate, astfel că, implicit, nici acestea şi nici decizia Curţii, care a analizat constituţionalitatea lor, nu mai pot constitui temei pentru acordarea drepturilor solicitate prin acţiune.

Arată că dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările şi completările ulterioare, au fost abrogate prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017, cu modificări şi completări, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016.

Solicită instanţei de recurs să constate că refuzul de recunoaştere a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON nu a fost unul nejustificat, ci întemeiat pe dispoziţiile legale incidente în materia salarizării. Modalitatea în care prima instanţă a aplicat creşterea de 25% (prin care se obţine o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON) a fost eronată, judecătorul fondului omiţând faptul că această creştere a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probaţiune. iar nu o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "Justiţie".

Mai susţine recurentul-pârât că, din analiza dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum şi a celor cuprinse în art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că aplicarea creşterii de 25% se face la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu prin aplicarea acestor procente la valoarea de referinţă sectorială. Aşadar, legiuitorul a exclus de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, astfel că o creştere de 25% nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referinţă sectorială.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte chestiunea rămânerii fără obiect a cererii ulterior datei de 30.12.2021, invocată de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei prin notele de şedinţă depuse la data de 14.09.2022, Înalta Curte o califică drept apărare de fond şi o va analiza ca atare.

Înalta Curte reţine că rămânerea fără obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021 a fost susţinută de recurentul-pârât în raport de emiterea Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C/30.12.2021, urmat de emiterea Ordinului ministrului justiţiei nr. 422/C/07.02.2022, prin care s-au stabilit drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripţia Curţii de Apel Piteşti. Potrivit susţinerilor recurentului-pârât, prin OMJ nr. 6245/30.12.2021 a fost recunoscut, începând cu data emiterii ordinului, dreptul reclamantei la calcularea unei indemnizaţii lunare brute de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON şi s-a stabilit că achitarea drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti, pentru perioada anterioară datei emiterii ordinului, se va realiza în mod eşalonat, aspecte care sunt confirmate prin conţinutul OMJ nr. 422/C/07.02.2022.

Obiectul acţiunii civile deduse spre soluţionare în cauza pendinte este reprezentat de solicitarea reclamantului de obligare a pârâţilor la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării sale de emitere a unui astfel de ordin de salarizare.

Înalta Curte reţine că ordinul colectiv de salarizare - OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, de care se prevalează recurentul-pârât, a fost emis la 30 decembrie 2021, ulterior pronunţării sentinţei recurate. Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond (29 octombrie 2021).

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că emiterea Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei achiesări la dispoziţiile din sentinţă referitoare la emiterea ordinului de salarizare, motiv pentru care nu se poate reţine ipoteza rămânerii fără obiect a cererii, chiar şi în parte.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât referitoare la greşita soluţionare a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe.

În speţă, reclamantul Z., judecător în cadrul Curţii de Apel Piteşti, a solicitat pârâţilor, prin cererea înregistrata sub nr. x/27.01.2021, emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON. Prin adresa nr. x/2021, pârâţii au comunicat reclamantei refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat.

Prin sentinţa civilă nr. 946/06.04.2021, definitivă prin neapelare, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea conflictelor de munca şi asigurări sociale, a fost admisa acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Piteşti şi a fost obligată pârâta la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente potrivit perioadei în care reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în cadrul instanţei, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% (rezultând o VRS de 605,225 RON), începând cu 01.08.2016, precum şi la plata diferenţelor dintre drepturile salariate pe care reclamanţii le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016 şi până la recunoaşterea drepturilor, diferenţe actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Având în vedere aceste repere, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât referitoare la soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în raport de obiectul cauzei deduse judecăţii. Reclamanta nu a învestit instanţa de contencios cu o acţiune privind anularea ordinului de reîncadrare, pentru a fi incidentă procedura specială prevăzută de lege de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010 şi dispoziţiile similare din Legea 153/2017, ci a înţeles să sesizeze instanţa de judecată cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, prin care a invocat refuzul nejustificat al pârâţilor de a emite un act administrativ, respectiv de a pune în executare dispoziţiile sentinţei pronunţate de Tribunalul Dâmboviţia în dosarul nr. x/2020.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.".

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, anterior formulării acţiunii, reclamanta a solicitat pârâţilor emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, dar, prin adresa nr. x/2021, pârâţii au comunicat reclamantei refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat.

În consecinţa, în cauză suntem în prezenţa unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2), raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, iar potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul refuzului nejustificat al autorităţii publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel încât refuzul pârâţilor de a rezolva cererea reclamantei o dispensează pe aceasta de a urma o nouă procedură prealabilă.

De altfel, o atare distincţie între tipurile de acţiuni ce impun parcurgerea sau nu a unei proceduri prealabile rezultă şi din analiza întregului raţionament expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii în cuprinsul Deciziei nr. 9/2017, extragerea paragrafelor 35-37 şi 49 ale unei astfel de decizii (evocate de recurent) din contextul general din care acestea fac parte neputând reprezenta un demers apt a genera o altă concluzie.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocata în fond în raport cu prevederile art. 2500 şi art. 2517 C. civ., se constată că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală, ce va fi menţinută, corelativ constatării caracterului nefondat al criticilor formulate de recurentul-pârât.

Obligaţia la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente şi la plata acestor drepturi salariale, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, a fost dedusă deja judecăţii în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă - Completul specializat în soluţionarea conflictelor de munca şi asigurări sociale, fiind tranşată prin sentinţa definitivă nr. 946/2021. Prin acţiunea de faţă se solicită emiterea unui nou ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite prin sentinţa sus menţionată, iar nu obligarea pârâţilor la plata acestor drepturi salariale. Prin urmare, în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, data de început este data recunoaşterii drepturilor salariale, în raport de care excepţia prescripţiei a fost în mod corect respinsă.

Pentru aceste motive nu se poate da eficienţă, în cauza pendinte, nici aspectelor statuate prin punctele 70-80 ale Deciziei nr. 22/2019, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, care analizează o altă ipoteza decât cea din speţă.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât în referire la modul de soluţionare al excepţiilor amintite, recursul urmând a fi respins şi din această perspectivă.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât vizând fondul cauzei, Înalta Curte are în vedere următoarele:

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a reţinut caracterul întemeiat al acţiunii reclamantului în raport de considerentele şi soluţia sentinţei civile nr. 946/06.04.2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2020, prin care a fost dezlegat definitiv dreptul subiectiv al reclamantei la stabilirea şi plata unui salariu de încadrare care să ţină seama de valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON. Astfel fiind, instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ.

În recurs, pârâtul a reiterat apărările din fond prin care susţine că nu a refuzat nejustificat emiterea ordinului de reîncadrare salarială, având în vedere că reclamanta nu are dreptul legal la calcularea salariului în raport de valoarea de referinţă sectorială amintită.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., din perspectiva efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat. Pentru a fi incident acest efect, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, având în vedere că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat dispozitivul care tranşează litigiul şi motivele care susţin soluţia, precum şi motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 946/06.04.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea conflictelor de munca şi asigurări sociale, definitivă prin neapelare, a fost admisa acţiunea formulată de reclamanţii judecători (între care şi reclamanta O.), în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Piteşti şi a fost obligată pârâta la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% (rezultând o VRS de 605,225 RON), începând cu 01.08.2016, precum şi la plata diferenţelor dintre drepturile salariate pe care reclamanţii le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016 şi până la recunoaşterea drepturilor, diferenţe actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Conform dispozitivului şi considerentelor decizorii ale hotărârii sus-menţionate, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 s-a recunoscut, cu caracter definitiv, dreptul intimatei-reclamante la stabilirea indemnizaţiei salariale lunare prin valorificarea VRS în cuantum de 605,225 RON. Faţă de soluţia definitivă a Tribunalului Dâmboviţa, obligaţia dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea formalităţilor necesare constând în emiterea ordinului de salarizare în concordanţă cu dispoziţiile hotărârii judecătoreşti definitive.

În consecinţă, criticile şi apărările recurentului-pârât, cu privire la inexistenţa unei norme legale care să confere dreptul reclamantei la calcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de VRS 605,22 RON, nu pot fi rediscutate în cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte, opunându-se efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. În mod corect instanţa de fond a constatat că aceste aspecte au fost deja analizate în litigiul anterior, reprezentând o chestiune litigioasă tranşată, a cărei rezolvare se opune în prezentul litigiu cu caracter obligatoriu, iar în recurs pârâtul nu a prezentat niciun contraargument apt să înlăture această concluzie, limitându-se la reiterarea apărărilor din fond, care au făcut şi obiectul dosarului Tribunalului Dâmboviţa nr. 6080/120/2020.

Înalta Curte mai reţine că, potrivit dispoziţiilor Anexei V, cap. VIII, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor şi ale personalului de instruire de la Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare, directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel. De asemenea, potrivit art. 13 din H.G. nr. 652/2009, în exercitarea atribuţiilor sale, ministrul emite ordine şi instrucţiuni scrise.

Rezultă astfel că, în ceea ce priveşte judecătorii, Ministrul Justiţiei era, la data pronunţării sentinţei primei instanţe, cel care avea competenţa de a emite ordine privind stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi, fiind astfel nefondate criticile recurentului privind lipsa unei calităţi procesuale pasive a Ministrului Justiţiei în cauză. Subrogarea Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile Ministrului Justiţiei, în virtutea prevederilor art. 142 din Legea nr. 304/2022 a operat în baza unor prevederi legale intrate în vigoare ulterior datei soluţionării cauzei în primă instanţă, motiv pentru care, la data pronunţării hotărârii atacate, Ministrul Justiţiei avea legitimitate procesuală pasivă în cauză.

Întrucât reclamantul se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care i s-a recunoscut dreptul la stabilirea indemnizaţiei de încadrare în raport de valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016, se constata că, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 şi a dispoziţiilor H.G. nr. 652/2009, Ministrul Justiţiei avea obligaţia de a proceda la emiterea ordinului individual de salarizare în sensul statuat prin sentinţa definitiva nr. 946/2021, astfel că refuzul emiterii actului administrativ are caracter nejustificat.

În consecinţa, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a constatat, în mod corect, caracterul nejustificat al refuzului pârâţilor de a emite reclamantei un nou ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, iar criticile din recurs nu sunt apte să conducă la reformarea acestei soluţii.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 325/2021 din 29 octombrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 septembrie 2022.