Hospital restaurant access restrictions in hotels: discriminatory treatment or proportionate public health measure under pandemic emergency laws

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 11.10.2021, sub nr. x/2021, pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea parţială a Hotărârii Guvernului României nr. 1090/2021 astfel cum a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 962/07.10.2021 - în particular Anexa nr. 3 art. 6 pct. 4 în sensul de a se permite activitatea restaurantelor şi a cafenelelor din interiorul hotelurilor, pensiunilor sau altor unităţi de cazare, precum şi la terasele acestora până la capacitatea maximă a spaţiului în intervalul orar 5:00-2:00, în judeţele/localităţile unde incidenţa cumulată la 14 zile este mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori şi pentru persoanele cazate în cadrul acestor unităţi fără nicio restricţie suplimentară în judeţele/localităţile unde este depăşită incidenţa de 3/1.000 de locuitori în ultimele 14 zile, iar acolo unde este depăşită incidenţa de 3/1.000 de locuitori să se permită accesul la restaurantele şi cafenelele din incinta hotelurilor, pensiunilor şi altor unităţi de cazare, precum şi la terasele aparţinând de acestea, pe lângă persoanele cazate fără restricţii de nicio natură, şi a persoanelor necazate în respectivele unităţi de cazare cel puţin în aceleaşi condiţii de acces şi permisivitate precum în cazul activităţii cu publicul a operatorilor economici care desfăşoară activităţi de preparare, comercializare şi consum al produselor alimentare şi/sau băuturilor alcoolice şi nealcoolice, de tipul restaurantelor şi cafenelelor, în interiorul clădirilor, precum şi la terase, ţinând cont de aceleaşi condiţii impuse acestora din urmă de hotărârea de guvern de instituire a stării de alertă de incidenţa cumulată la 14 zile la 1.000 de locuitori.

A solicitat să se constate că restricţionarea accesului persoanelor necazate la restaurantele şi cafenelele din interiorul hotelurilor, pensiunilor sau altor unităţi de cazare, precum şi la terasele acestora în situaţia depăşirii incidenţei cumulate la 14 zile de 3/1.000 de locuitori, indiferent dacă acestea sunt vaccinate împotriva virusului SARS-CoV-2 şi pentru care au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare, persoanele care prezintă rezultatul negativ al unui test RT-PCR pentru infecţia cu virusul SARS-CoV-2 nu mai vechi de 72 de ore sau rezultatul negativ certificat al unui test antigen rapid pentru infecţia cu virusul SARS-CoV-2 nu mai vechi de 48 de ore, respectiv persoanele care se afla în perioada cuprinsa intre a 15-a zi şi a 180-a zi ulterioara confirmării infectării cu virusul SARS-Co V-2, şi în situaţia depăşirii incidenţei cumulate la 14 zile de 6/1.000 de locuitori, indiferent dacă acestea sunt vaccinate împotriva virusului SARS-CoV-2 şi pentru care au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare, respectiv persoanele care se afla în perioada cuprinsa intre a 15-a zi şi a 180-a zi ulterioara confirmării infectării cu virusul SARS-CoV-2, reprezintă o măsură excesivă, disproporţionată, discriminatorie şi cu încălcarea prevederilor Legii nr. 55/2020.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 270 din data de 17 decembrie 2021, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de netimbrare şi excepţia lipsei plângerii prealabile ca neîntemeiate.

Pe fond, a admis acţiunea şi a dispus anularea în parte a Hotărârii Guvernului României nr. 1090/2021, numai în privinţa dispoziţiilor din Anexa 3 art. 6 pct. 4, care se referă condiţionarea activităţii restaurantelor şi cafenelelor din interiorul unităţilor de tip hotelier, doar pentru persoanele cazate în interiorul acestor unităţi.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 270 din data de 17 decembrie 2021 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Guvernul României, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, în ceea ce motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul - pârât a arătat că pot fi avute în vedere mai multe neregularităţi de ordin procedural anume, nesocotirea principiului contradictorialităţii, al rolului judecătorului în aflarea adevărului, care, prin exercitarea rolului său activ, era dator să observe că la momentul la care acesta pronunţa soluţia, actul în discuţie îşi epuizase toate efectele avute în vedere de autoritatea emitentă, efecte pe care intimata-reclamantă a dorit să le înlăture prin promovarea cererii sale de anulare.

De asemenea, pentru a stabili dacă intimata-reclamantă justifica, în continuare, un interes în susţinerea acţiunii promovate, judecătorul fondului trebuia să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine prin admiterea acţiunii vizând un act administrativ normativ ale cărui efecte au încetat în totalitate.

În concluzie, prin încălcarea unor norme de procedură, instanţa de fond s-a pronunţat asupra fondului litigiului, deşi acţiunea se impunea a fi respinsă pentru faptul că interesul şi obiectul susţinerii acţiunii nu mai subzistă.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul - pârât a susţinut că instanţa de fond nu a dovedit efectiv care sunt motivele de nelegalitate a dispoziţiilor din actul administrativ criticat, soluţia fundamentându-se exclusiv pe o apreciere de tip subiectiv, conform căreia, măsurile din actul administrativ cu caracter normativ contestate ar încălca principiul egalităţii de tratament.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - pârât a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 55/2022 şi a O.G. nr. 137/2000.

Recurentul - pârât a apreciat că nu pot fi nu pot fi primite considerentele instanţei de fond în susţinerea soluţiei de admitere a acţiunii, bazate pe stabilirea unei diferenţe de tratament între situaţii similare întrucât nu există identitate de raţiune în ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurilor, având în vedere riscul desfăşurării activităţii economice, între operatorii care desfăşurau numai activităţi de tip restaurant, cafenele faţă de operatorii înregistraţi ca desfăşurând activităţi de primire turistică şi activităţi de tip restaurant/cafenele.

Măsurile contestate au fost temporare şi proporţionale, raportat la situaţia epidemiologică rezultată din analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 05.10.2021, respectiv la pericolul pe care îl reprezintă permiterea accesului persoanelor neimunizate (prin vaccinare sau trecere prin boală) în anumite spaţii publice în care există risc mare de infectare cu virusul SARS CoV-2 care puteau deveni focare de infectare.

Condiţionarea accesului numai persoanelor cazate în unităţile de primire turistică de tip hotel era legitimă în sine, fiind justificată de riscul răspândirii virusului SARS CoV-2, care era mai ridicat în cazul unităţilor de primire turistică (hoteluri), întrucât, în incinta unităţilor de tip turistic aveau acces şi persoane neimunizate/netestate.

Măsurile care au fost contestate de intimata-reclamantă se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autorităţile competente şi reprezintă o restrângere justificată obiectiv. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că statele au rolul de organizator neutru şi imparţial, veghind totodată la amenajarea tuturor intereselor aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Aktasc. Françei, Bayrak c. Franţei, Gamaleddyn c. Franţei, Ghazal c. Franţei, Singh c. Franţei, decizii din 30 iunie 2009).

Cu toate că instanţa de fond apreciază că a fost încălcat principiul egalităţii de tratament prin raportare la situaţia similară reglementată de acelaşi act administrativ, respectiv operatori economici care desfăşoară activităţi de preparare, comercializare consum al produselor alimentare, băuturilor alcoolice si nealcoolice, de tipul restaurantelor cafenelelor, în interiorul clădirilor, precum şi la terase, aceasta nu arată care este criteriul identificat, dintre cele prevăzute la art. 2 din O. G. nr. 137/2000. Atât timp cât legiuitorul a indicat în cuprinsul actului normativ referit criteriul de discriminare boală cronică necontagioasă, per a contrario, în speţa de faţă, Covid-19 fiind o boală contagioasă, care se transmite pe cale respiratorie, este evident că măsura anulată de instanţa de judecată nu poate fi apreciată ca discriminatorie.

4. Cererea de intervenţie formulată în cauză

La data de 04.03.2022, Ministerul Afacerilor Interne a formulat cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentului - pârât Guvernul României.

În motivarea cererii de intervenţie, Ministerul Afacerilor Interne, a apreciat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi nefiind cuprinse motivele pe care se întemeiază, astfel că devin incidente motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dispreţul rolului său activ, judecătorul fondului a pronunţat o hotărâre de anulare a unor dispoziţii dintr-un act administrativ cu caracter normativ, care la data de 17.12.2021 nu mai erau în vigoare, producându-şi efectele pentru care au fost emise la aceea dată, fapt pentru care devine incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5. C. proc. civ.

De asemenea, intervenientul a arătat că soluţia dată excepţiei neîndeplinirii procedurii prealabile este rezultatul unei încălcări şi aplicări greşite a normelor de drept material, având în vedere faptul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, ci doar cea a sesizării emitentului actului, iar excepţia lipsei procedurii prealabile este o excepţie de fond, absolută, iar prin efectul pe care îl produce este o excepţie peremptorie, dirimantă, singura soluţie posibilă în prezenta cauză era aceea a respingerii acţiunii ca inadmisibilă, fapt care ar fi făcut, totodată, inutilă cercetarea în fond a pricinii.

Intervenientul a apreciat că este incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., şi anume hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât prima instanţă nu a analizat legalitatea dispoziţiilor din actul administrativ contestat, ci având o atitudine pur subiectivă, fără a utiliza vreun tip de argumentare, statuează că a fost încălcat principiul egalităţii de tratament prin raportate la situaţia similară reglementată de acelaşi act administrativ, respectiv operatori economici care desfăşoară activităţi de preparare, comercializare şi consum al produselor alimentare, băuturilor alcoolice şi nealcoolice, de tipul restaurantelor şi cafenelelor, în interiorul clădirilor, precum şi la terase.

Instanţa de fond nu a dovedit efectiv care sunt motivele de nelegalitate a dispoziţiilor din actul administrativ criticat, soluţia fundamentându-se exclusiv pe aprecierea, în opinia noastră neconformă realităţii, că măsurile din actul administrativ cu caracter normativ contestate ar încălca principiul egalităţii de tratament.

În ceea ce priveşte soluţia dată cu privire la fondul cauzei, contrar celor reţinute de către prima instanţă, intervenientul a apreciat că dispoziţiile din H.G. nr. 1090/2021 contestate, nu sunt de natură să creeze o situaţie discriminatorie, context în care a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu pot fi primite considerentele instanţei de fond în susţinerea soluţiei de admitere a acţiunii, bazate pe stabilirea unei diferenţe de tratament între situaţii similare întrucât nu există identitate de raţiune în ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurilor, având în vedere riscul desfăşurării activităţii economice, între operatorii care desfăşurau numai activităţi de tip restaurant, cafenele faţă de operatorii înregistraţi ca desfăşurând activităţi de primire turistică şi activităţi de tip restaurant/cafenele.

Măsurile contestate au fost temporare şi proporţionale, raportat la situaţia epidemiologică rezultată din analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 05.10.2021, respectiv la pericolul pe care îl reprezintă permiterea accesului persoanelor neimunizate (prin vaccinare sau trecere prin boală) în anumite spaţii publice în care există risc mare de infectare cu virusul SARS CoV-2 şi care puteau deveni focare de infectare.

Condiţionarea accesului numai persoanelor cazate în unităţile de primire turistică de tip hotel era legitimă în sine, fiind justificată de riscul răspândirii virusului SARS CoV-2, care era mai ridicat în cazul unităţilor de primire turistică (hoteluri), întrucât, în condiţiile prevăzute de Anexa nr. 3 Măsuri privind diminuarea tipului de risc la H.G. nr. 1090/2021, art. 9 pct. 11:

"se instituie obligaţia operatorilor economici care desfăşoară activităţi de jocuri de noroc, îngrijire personală, primire turistică cu funcţiuni de cazare, precum şi activităţi de lucru în birouri cu spaţii comune în sistem deschis de a respecta normele de prevenire stabilite prin ordinul comun al ministrului economiei, antreprenoriatului şi turismului şi al ministrului sănătăţii, emis în temeiul art. 71 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu modificările şi completările ulterioare, în baza căruia îşi pot desfăşura activitatea2", în incinta unităţilor de tip turistic având acces şi persoane neimunizate/netestate.

5. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat anularea parţială a Hotărârii Guvernului României nr. 1090/2021 astfel cum a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 962/07.10.2021 - în privinţa Anexei nr. 3 art. 6 pct. 4 în sensul de a se permite activitatea restaurantelor şi a cafenelelor din interiorul hotelurilor, pensiunilor sau altor unităţi de cazare, precum şi la terasele acestora până la capacitatea maximă a spaţiului în intervalul orar 5:00-2:00, în judeţele/localităţile unde incidenţa cumulată la 14 zile este mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori şi pentru persoanele cazate în cadrul acestor unităţi fără nicio restricţie suplimentară în judeţele/localităţile unde este depăşită incidenţa de 3/1.000 de locuitori în ultimele 14 zile, iar acolo unde este depăşită incidenţa de 3/1.000 de locuitori să se permită accesul la restaurantele şi cafenelele din incinta hotelurilor, pensiunilor şi altor unităţi de cazare, precum şi la terasele aparţinând de acestea, pe lângă persoanele cazate fără restricţii de nicio natură, şi a persoanelor necazate în respectivele unităţi de cazare cel puţin în aceleaşi condiţii de acces şi permisivitate precum în cazul activităţii cu publicul a operatorilor economici care desfăşoară activităţi de preparare, comercializare şi consum al produselor alimentare şi/sau băuturilor alcoolice şi nealcoolice, de tipul restaurantelor şi cafenelelor, în interiorul clădirilor, precum şi la terase, ţinând cont de aceleaşi condiţii impuse acestora din urmă de hotărârea de guvern de instituire a stării de alertă de incidenţa cumulată la 14 zile la 1.000 de locuitori.

Curtea de Apel Galaţi a admis acţiunea şi a dispus anularea în parte a Hotărârii Guvernului României nr. 1090/2021, numai în privinţa dispoziţiilor din Anexa 3 art. 6 pct. 4, care se referă condiţionarea activităţii restaurantelor şi cafenelelor din interiorul unităţilor de tip hotelier, doar pentru persoanele cazate în interiorul acestor unităţi.

Recurentul - pârât Guvernul României a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu motivarea că instanţa de fond era obligată să verifice îndeplinirea condiţiei interesului în susţinerea acţiunii, în condiţiile în care la data pronunţării sentinţei recurate, dispoziţiile anulate nu mai erau în vigoare, acestea producându-şi efectele pentru care au fost emise.

Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate aceste critici deoarece legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ poate fi cercetată de instanţa judecătorească şi după abrogarea acestuia sau ajungerea la termen, în condiţiile justificării de către parte a interesului constatării nelegalităţii sale.

Aşadar, un eveniment legislativ precum abrogarea sau ieşirea din vigoare a unui act administrativ nu are ca efect lipsirea părţii de un folos efectiv în ipoteza admiterii acţiunii şi anulării actului, întrucât acesta şi-a produs efectele în intervalul de timp în care a fost în vigoare, care ar fi putut aduce o vătămare în drepturile sau în interesele legitime ale reclamantului şi după momentul ieşirii din vigoare.

În atare situaţie, reţinând că, deşi hotărârea de Guvern contestată în cauză nu mai este în vigoare, acest aspect nu este de natură a determina respingerea cererii de chemare în judecată pe temeiul lipsei de interes a reclamantei în susţinerea acesteia, întrucât actul normativ a produs efecte juridice în perioada în care a fost în vigoare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu sunt fondate, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare menţionat.

Sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar ipoteza că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii nu poate fi reţinută.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este întemeiat, din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material incidente.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută existenţa unei stări de discriminare creată prin măsurile instituite de hotărârea de guvern contestată iar intimata - reclamantă nu a prezentat motive apte să conducă la anularea acesteia.

Legalitatea actelor administrative impune respectarea anumitor cerinţe: actele să fie adoptate sau emise de către autorităţile competente din punct de vedere material/teritorial şi în limitele acestor competenţe; conţinutul actului administrativ să fie conform cu conţinutul legii în baza căreia este emis; actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative şi a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Toate aceste cerinţe esenţiale au fost respectate în cauză, hotărârea de guvern fiind emisă în deplină concordanţă cu prevederile art. 3, 4, 6 şi art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, pornind de la contextul generat de dinamica evoluţiei situaţiei epidemiologice naţionale, dar şi internaţionale, determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, împrejurare care reclamă adoptarea unor noi măsuri care să permită autorităţilor publice să intervină eficient şi cu mijloace adecvate pentru gestionarea crizei în discuţie.

Hotărârea de Guvern contestată cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, posibilitatea restrângerii unor drepturi şi libertăţi fiind prevăzută de Legea nr. 55/2020 şi nu de actul contestat, în acord cu prevederile legale şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional care a statuat faptul că restrângerea drepturilor şi a libertăţilor nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 53 şi ale art. 115 alin. (6) din Constituţie.

Aşadar, actul normativ care face obiectul acţiunii s-a emis pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 şi, în mod evident, nu conţine soluţii legislative care să fie contrare cu concepţia sau finalitatea urmărită de actele de bază.

Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de Covid 19 s-a reglementat starea de alertă ca fiind acel răspuns la o situaţie de urgenţă de amploarea şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţional cu nivelul de gravitate, manifestat sau prognozat al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 55/2020 s-a stabilit că una dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc este limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activităţii unor instituţii sau operatori economici.

Prin acelaşi act normativ legiuitorul primar a conferit posibilitatea Guvernului ca prin emiterea unor hotărâri să stabilească măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns la situaţia pandemică constatată inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi fundamentale.

În cazul concret, pentru adoptarea măsurilor criticate de către intimata-reclamantă s-a avut în vedere evaluarea menţinerii unui răspuns adecvat situaţiei de urgenţă determinată de răspândirea noului Coronavirus.

Înalta Curte nu împărtăşeşte opinia instanţei de fond cu privire la încălcarea principiului egalităţii de tratament prin condiţionarea activităţii restaurantelor şi cafenelelor din interiorul unităţilor de tip hotelier, doar pentru persoanele cazate în interiorul acestor unităţi.

Instanţa de control judiciar constată că nu se poate reţine o diferenţă de tratament între cele două situaţii, întrucât nu există identitatea de raţiune în ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurilor, având în vedere riscul desfăşurării activităţii economice între operatorii care desfăşurau numai activităţi de tip restaurant/cafenele şi operatorii înregistraţi ca desfăşurând activităţi de tip turistic şi activităţi de tip restaurant/cafenele.

Condiţionarea accesului numai persoanelor cazate in unităţile de tip turistic(tip hotel) era justificată de riscul răspândirii virusului SARS CoV-2 care era mai ridicat în cazul unităţilor de primire turistică(hoteluri) întrucât, în incinta unităţilor de tip turistic aveau acces şi persoane neimunizate/netestate.

Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prevede că prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

La art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ: Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Având în vedere că legiuitorul a indicat în cuprinsul actului normativ faptul că boala cronică necontagioasă reprezintă un criteriul de discriminare, per a contrario, Înalta Curte constată că, în speţă, Covid-19 fiind o boală contagioasă, care se transmite pe cale respiratorie, măsura anulată de instanţa de judecată nu poate fi apreciată ca discriminatorie.

Înalta Curte reţine că toate măsurile dispuse atât în perioada stării de urgenţă, cât şi în perioada stării de alertă, au fost instituite în limitele permise de Constituţia României, în măsura art. 53 din Constituţie care prevede că "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată in mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."

Conform normei juridice referite, trei condiţii cumulative trebuie respectate pentru că, anumite drepturi ale persoanelor, să poată fi restrânse, în condiţii legalmente corecte, în contextul stării de urgenţă:

Ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege

Potrivit C.E.D.O., prin lege se înţelege orice act normativ care este accesibil şi previzibil.

În situaţia de faţă, restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor în stare de urgenţă nu este dispusă de Guvernul României, prin H.G. contestată, ci este prevăzută într-o lege, anume Legea nr. 55/2020.

Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa constituţională, restrângerea unor drepturi constituţionale este admisă, ea răspunzând nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, atât din perspectiva intereselor individuale, cât şi a celor naţionale sau de grup şi a binelui public, fiind şi o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situaţiile în care exerciţiul lor are un caracter antisocial.

Ingerinţa trebuie să urmărească un scop legitim

În acest caz măsurile care limitează drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie să aibă drept scopuri protejarea sănătăţii şi siguranţa publică. Convenţia europeană enumera scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ: securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, împiedicarea divulgării de informaţii confidenţiale sau garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii.

Şi această condiţie este îndeplinită, măsurile fiind dispuse în vederea prevenirii şi împiedicării răspândirii la nivel naţional a virusului SARS-CoV2.

Ingerinţa trebuie să fie necesară şi proporţională într-o societate democratică

Curtea europeană a apreciat că ingerinţa trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase. Autorităţile statului sunt cele care vor aprecia necesitatea ingerinţei, pentru că ele dispun de o marjă de apreciere, mai mult sau mai puţin vastă în funcţie de dreptul în cauză. Jurisprudenţa Curţii europene cere ca ingerinţa să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Aprecierea, în concret, a proporţionalităţii pe care o face Curtea europeană ţine cont de existenţa nevoii sociale imperioase, or, în speţă, toate măsurile sunt dispuse în scopul îndeplinirii obligaţiei ce-i incumbă Statului Român, potrivit art. 34 alin. (2) din Constituţia României, unde se stipulează faptul că "statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea [...] sănătăţii publice".

Conform art. 3 - "Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate" din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinii, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, ratificată de România prin Legea nr. 17/2001, "părţile iau, ţinând seama de nevoile de sănătate şi de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicţiei lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată".

Astfel, se poate aprecia că măsurile stabilite de autorităţi în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor.

Toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorităţii interesului public şi protejarea sănătăţii publice, acestea fiind absolut necesare dată fiind situaţia de fapt.

Prin urmare, contrat celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte constată că măsura contestată de intimata - reclamantă, respectiv excluderea hotelurilor, pensiunilor sau altor unităţi de cazare de la posibilitatea de a primi la restaurantele, cafenelele şi terasele acestora clienţi necazaţi, indiferent de statutul acestora din punct de vedere al măsurilor epidemiologice(imunizat/neimunizat, testat/netestat), nu este discriminatorie.

Pentru argumentele arătate, Înalta Curte reţine că sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. astfel încât, în temeiul art. 63 şi art. 496 din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României şi cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentului-pârât, formulată de Ministerul Afacerilor Interne, va casa sentinţa recurată şi va respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne.

Admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 276/2021 din 17 decembrie 2021 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 septembrie 2022.