Statute of limitations for salary arrears: refusal to interrupt three-year prescriptive period via administrative wage recognition

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2020 sub nr. x/2020 pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri:

- anularea în parte a Deciziei nr. 399/23.10.2019 a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii şi a Deciziei nr. 103/04.12.2019 a directorului Şcolii Naţionale de Grefieri, precum şi a actelor emise de pârâţi de respingere a contestaţiei, cu înlăturarea prevederilor potrivit cărora plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea deciziei se va realiza cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii deciziei nr. 365/26.09.2019 a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

- obligarea pârâţilor la emiterea unor noi decizii de salarizare modificatoare prin care să se stabilească data de 09.04.2015, respectiv 01.12.2015, ca date de la care se vor plăti diferenţele salariale rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON, respectiv de 484,18 RON.

- obligarea pârâtei Şcoala Naţională de Grefieri la repararea prejudiciului prin plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON (începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015) şi venitul efectiv plătit şi a diferenţei dintre venitul calculai potrivit valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON (începând cu data de 01.12.2015 şi pană în iulie 2018) şi venitul efectiv plătit;

- obligarea pârâtei Şcoala Naţională de Grefieri la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective, precum şi a sumei reprezentând actualizarea diferenţelor cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 60/F-CONT pronunţată la 08 iulie 2020, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta Şcoala Naţională de Grefieri, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri, a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 399/23.10.2019 a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii şi a Deciziei nr. 103/04.12.2019 a directorului Şcolii Naţionale de Grefieri, precum şi a actelor emise de pârâţi de respingere a contestaţiilor, cu înlăturarea prevederilor potrivit cărora plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea deciziilor se va realiza cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii deciziei nr. 365/26.09.2019 a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, a obligat pârâta Şcoala Naţională de Grefieri, la repararea prejudiciului prin plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON (începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015) şi venitul efectiv plătit reclamantei şi a diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 484,14 RON (începând cu data de 01.12.2015 şi până la 02.07.2018) şi venitul efectiv plătit, precum şi a dobânzii legale aferente, de la data scadenţei şi până la data plăţii efective, precum şi a sumei reprezentând actualizarea diferenţelor salariale cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective şi a respins ca lipsită de interes solicitarea reclamantei de a obliga pârâţii la emiterea unor noi decizii de salarizare modificatoare prin care să se stabilească data de 09.04.2015, respectiv data de 01.12.2015, ca date de la care se vor plăti diferenţele salariale rezultate din aplicarea acestor valori de referinţă sectorială.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei 60/F-CONT pronunţată la 08 iulie 2020 de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs Şcoala Naţională de Grefieri şi Consiliul Superior al Magistraturii.

3.1 Şcoala Naţională de Grefieri a declarat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei şi, ulterior rejudecării, respingerea acţiunii.

Motivele recursului au fost expuse în cererea de exercitare a căii de atac, depuse la dosarul cauzei .

3.2 Consiliul Superior al Magistraturii a declarat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi, după rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Motivele recursului au fost expuse în cererea de exercitare a căii de atac, depuse la dosarul cauzei .

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri:

- anularea în parte a Deciziei nr. 399/23.10.2019 a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii şi a Deciziei nr. 103/04.12.2019 a directorului Şcolii Naţionale de Grefieri, precum şi a actelor emise de pârâţi de respingere a contestaţiei, cu înlăturarea prevederilor potrivit cărora plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea deciziei se va realiza cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii deciziei nr. 365/26.09.2019 a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

- obligarea pârâţilor la emiterea unor noi decizii de salarizare modificatoare prin care să se stabilească data de 09.04.2015, respectiv 01.12.2015, ca date de la care se vor plăti diferenţele salariale rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON, respectiv de 484,18 RON.

- obligarea pârâtei Şcoala Naţională de Grefieri la repararea prejudiciului prin plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON (începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015) şi venitul efectiv plătit şi a diferenţei dintre venitul calculai potrivit valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON (începând cu data de 01.12.2015 şi pană în iulie 2018) şi venitul efectiv plătit;

- obligarea pârâtei Şcoala Naţională de Grefieri la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective, precum şi a sumei reprezentând actualizarea diferenţelor cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

Prin sentinţa atacată, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta Şcoala Naţională de Grefieri, a admis în parte cererea reclamantei, a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 399/23.10.2019 a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii şi a Deciziei nr. 103/04.12.2019 a directorului Şcolii Naţionale de Grefieri, precum şi a actelor emise de pârâţi de respingere a contestaţiilor, cu înlăturarea prevederilor potrivit cărora plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea deciziilor se va realiza cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii deciziei nr. 365/26.09.2019 a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, a obligat pârâta Şcoala Naţională de Grefieri, la repararea prejudiciului prin plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON (începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015) şi venitul efectiv plătit reclamantei şi a diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 484,14 RON (începând cu data de 01.12.2015 şi până la 02.07.2018) şi venitul efectiv plătit, precum şi a dobânzii legale aferente, de la data scadenţei şi până la data plăţii efective, precum şi a sumei reprezentând actualizarea diferenţelor salariale cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective şi a respins ca lipsită de interes solicitarea reclamantei de a obliga pârâţii la emiterea unor noi decizii de salarizare modificatoare prin care să se stabilească data de 09.04.2015, respectiv data de 01.12.2015, ca date de la care se vor plăti diferenţele salariale rezultate din aplicarea acestor valori de referinţă sectorială.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 399/23.11.2019, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a dispus ca salarizarea directorului şi directorilor adjuncţi ai Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri să aibă în vedere, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, acordarea unei valori de referinţă sectorială în sumă de 440,16 RON, precizându-se că drepturile salariale astfel calculate sunt prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 la această decizie (pct. I). La pct. II al deciziei, s-a stabilit că începând cu data de 01.12.2015, directorul şi directorii adjuncţi ai Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri sunt salarizaţi prin acordarea valorii de referinţă sectorială în sumă de 484,18 RON, drepturile salariale astfel calculate fiind prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 la această decizie. La art. IV s-a prevăzut că plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea acestei decizii se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Consiliului Superior al Magistraturii, cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii Deciziei nr. 365/26.09.2019 a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. În anexa nr. 2 al acestei decizii au fost calculate drepturile salariale ale reclamantei pentru perioada 09.04.2015 - 02.07.2018, în funcţie de valorile sectoriale stabilite la ar. I şi II din decizie .

În temeiul acestei decizii, Directorul Şcolii Naţionale de Grefieri a emis decizia nr. 103/04.12.2019 prin care au fost stabilite drepturile salariale de care beneficiază reclamanta A. în perioada 09.04.2015 - 02.07.2018, perioadă în care a deţinut funcţia de director al Şcolii Naţionale de Grefieri, drepturi recunoscute şi prin Anexa nr. 2 a Deciziei nr. 399/23.11.2019. Şi această decizie cuprinde o prevedere similară (art. V) în ce priveşte plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea deciziei cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii Deciziei nr. 365/26.09.2019 a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii .

Prin prezenta cerere, ca şi prin contestaţiile pe care reclamanta le-a formulat împotriva deciziilor sus-menţionate, ce au fost respinse prin deciziile de soluţionare nr. 2/22.01.2019 a Consiliului de Conducere al Şcolii Naţionale de Grefieri şi nr. 92/12236/23.01.2020 a CSM, reclamanta A. pune în discuţie tocmai valabilitatea dispoziţiilor referitoare la plata diferenţelor salariale cu respectarea termenului de prescripţie calculat începând cu data emiterii decizie nr. 365/26.09.2019, respectiv a dispoziţiilor ce prevăd că plata acestor diferenţe salariale se va face numai pe perioada de 3 ani anteriori datei de 26.09.2019, susţinând că aceste decizii au stabilit în favoarea sa drepturile salariale a căror recunoaştere din partea angajatorului (debitorului) a întrerupt termenul de prescripţie, iar plata acestora este supusă unui nou termen ce începe să curgă de la data emiterii deciziei prin care i-au fost recunoscute drepturile salariale.

Instanţa de fond a constatat că, într-adevăr, prin deciziile contestate au fost stabilite drepturile salariale ale reclamantei pe perioada 09.04.2015 - 02.07.2018, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 şi ale art. 5 alin. (1), (1)1 şi 12 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi ale art. 31 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, O.U.G. nr. 99/2016 şi ale Legii nr. 153/2017, precum şi în temeiul deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în M. Of. nr. 1029/21.12.2016, prin care s-a recunoscut dreptul la egalizarea salariului la nivel maxim pentru funcţii similare. În concret, prin anexa nr. 2 emisă în baza art. I şi II din decizia nr. 399/23.11.2019 a preşedintelui CSM, respectiv prin decizia nr. 103/04.12.2019 a Directorului SNG, indemnizaţia de încadrare lunară a reclamantei şi celelalte drepturi salariale au fost calculate în funcţie de valoarea de referinţă sectorială menţionată în Decizia nr. 365/26.09.2019, drepturile salariale ale reclamantei fiind astfel stabilite şi, implicit, recunoscute de ordonatorii de credite în cuantumurile arătate în cuprinsul deciziilor (şi anexei).

În acord cu reclamanta, instanţa fondului a constatat că la stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei, pârâţii au avut în vedere întreaga perioadă anterioară pentru care legislaţia relevantă şi hotărârea CCR au recunoscut egalizarea acestor drepturi, iar nu doar perioada de 3 ani anteriori emiterii deciziei nr. 365/26.09.2019. Aceste decizii reprezintă acte administrative unilaterale prin care angajatorul a stabilit că reclamanta are dreptul de a fi salarizată, în perioada 09.04.2015-02.07.2018, într-un anumit cuantum, iar plata diferenţelor salariale dintre acest cuantum şi cel efectiv încasat constituie chiar punerea în executare a deciziilor, ce poate fi cerută de reclamantă în termen de 3 ani de la data emiterii deciziei, conform art. 171 Codul muncii. Potrivit acestei dispoziţii legale, aplicabile şi în prezenta cauză în temeiul art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, "Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. (2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului".

Instanţa de fond nu a subscris argumentului pârâţilor în sensul că această dispoziţie legală limitează dreptul reclamantei la a obţine plata diferenţelor salariale numai la perioada de 3 ani anterioară emiterii deciziei nr. 365/26.09.2019, având în vedere că prin prescripţie se stinge dreptul material la acţiune, în sensul că reclamanta nu ar mai putea obţine forţa de constrângere a statului pentru recunoaşterea drepturilor sale salariale, însă, în cauză, recunoaşterea acestor drepturi salariale s-a făcut benevol de către pârâţi, astfel cum de altfel se şi susţine prin întâmpinare, iar nu ca urmare a acţionării lor în justiţie de către reclamantă. Este adevărat că pârâţii aveau libertatea de a recunoaşte aceste drepturi nu cu 09.04.2015, ci începând cu data de 26.09.2019 când s-ar fi împlinit termenul de prescripţie de 3 ani în eventualitatea promovării unei acţiuni de justiţie la data emiterii deciziei nr. 365/26.09.2019, însă trebuie observat că atât prin această decizie, cât şi prin art. I din Decizia nr. 399/23.11.2019 a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv art. I din decizia nr. 103/04.12.2019 a Directorului S.N.G., pârâţii au stabilit că reclamanta va fi salarizată în raport cu noul VRS începând cu 09.04.2015, iar nu începând cu 3 ani anterior emiterii deciziei.

În acest context, a fost constatată ca nefondată excepţia prescripţiei parţiale invocată prin întâmpinare de pârâta Şcoala Naţională de Grefieri cu privire la pretenţia reclamantei de obligare a pârâţilor la repararea prejudiciului prin plata diferenţelor salariale, având în vedere că termenul special de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 171 Codul muncii (nefiind aplicabil termenul general de prescripţie prevăzut de art. 2517 C. civ.) se calculează începând cu "data la care drepturile respective erau datorate", respectiv începând cu data ultimei decizii prin care aceste drepturi au fost recunoscute în favoarea reclamantei, 04.12.2019, nefiind împlinit la data sesizării instanţei cu prezenta cerere.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei Şcoala Naţională de grefieri la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective, precum şi a sumei reprezentând actualizarea diferenţelor salariale cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, instanţa fondului a avut în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 1535 din Noul C. civ. - "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. în acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

Fiind vorba despre accesorii ale drepturilor salariale, daunele interese pentru întârzierea executării sunt reglementate şi prin dispoziţiile speciale ale art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului.

Din coroborarea acestor norme cu incidenţă în cauză, se deduce fără echivoc că, în speţă, dreptul la obţinerea unei dezdăunări derivate din neexecutarea obligaţiei la timp, se referă la beneficiul nerealizat, ca parte componentă a prejudiciului (damnum emergens), care trebuie privită ca o chestiune distinctă de actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor datorate iniţial; o astfel de actualizare antrenează şi ea răspunderea debitorului pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de plată a unei sume de bani, însă întemeiată pe o altă cauză.

Dacă actualizarea la inflaţie are, cum sugerează chiar denumirea, finalitatea aducerii creanţei la valoarea ei reală, în aceeaşi expresie economică din momentul stabilirii ei (deci, înăuntrul noţiunii de lucrum cessans), fără altă componentă adăugată (protejându-se, astfel, interesele creditorului, care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fără o culpă a sa, efectele devalorizării monedei), dimpotrivă, atunci când se vorbeşte despre daunele interese moratorii, discuţia este plasată pe tărâmul unei reparaţii a prejudiciului creat prin neexecutarea la timp a creanţei băneşti, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală.

Aşadar, dobânzile legale, accesorii ale creanţei, se cuvin ca daună moratorie, ele având un alt temei decât cel al daunelor cu caracter compensatoriu pe care creditorul le poate, în principiu, pretinde, cerând actualizarea creanţei la inflaţie.

Pe de altă parte, în materia drepturilor salariale debitorul angajator sau ordonator de credite este de drept în întârziere, dată fiind caracteristica obligaţiei asumate de obligaţie cu executare succesivă, la termen, precum şi faţă de regula plăţii salariilor cu toate componentele lor, înaintea altor obligaţii băneşti ale angajatorului, consacrată de art. 156 din Codul muncii. În acest sens sunt dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ., care instituie regula curgerii de drept a dobânzii moratorii datorate pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor băneşti.

Nivelul dobânzii legale a fost stabilit, de asemenea, prin lege, respectiv O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar întăresc această distincţie, reglementând atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda penalizatoare, aceasta din urmă fiind definită, potrivit art. 1 alin. (3), ca dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă. De altfel, dreptul la dobânda legală remuneratorie este recunoscut prin O.U.G. nr. 3/2019 privind eşalonarea plăţii drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 171 din Codul muncii - autorităţile pârâte neîncălcând acest text legal prin stipularea în cuprinsul actelor atacate a menţiunii referitoare la plata diferenţelor salariale cuvenite reclamantei cu respectarea termenului de prescripţie.

Astfel, Înalta Curte constată că termenul de 3 ani prevăzut de art. 171 alin. (1) din Codul muncii curge, independent de orice eventuală culpă a debitorului, de la data când drepturile salariale ale reclamantei erau datorate, respectiv, pentru fiecare prestaţie salarială lunară, termenul curge de la data de 10 a lunii următoare, conform pct. 47 al Anexei la Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 1719/2011, coroborat cu art. 2503 alin. (2) din Noul C. civ.

De asemenea, în cauză nu poate fi reţinută întreruperea termenului de prescripţie menţionat prin recunoaşterea drepturilor salariale supuse prescripţiei. Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 2506 alin. (4) din Noul C. civ., în cazul recunoaşterii dreptului ulterior expirării termenului de prescripţie sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie. Or, potrivit art. 2508 alin. (2) din Noul C. civ., renunţarea tacită la prescripţie trebuie să fie neîndoielnică, putând rezulta numai din manifestări neechivoce. În speţă însă, nu se poate reţine o asemenea manifestare, atâta timp cât în cuprinsul actelor atacate s-a menţionat în mod expres că plata diferenţelor salariale cuvenite reclamantei se va face cu respectarea termenului de prescripţie.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, oricum, în lipsa unei dispoziţii legale ori hotărâri judecătoreşti în acest sens, Consiliul Superior al Magistraturii nu avea posibilitatea legală de a face un act de dispoziţie precum renunţarea la prescripţie, în condiţiile în care această autoritate nu efectuează plata drepturilor salariale din patrimoniul său, ci este un administrator al fondurilor bugetare folosite cu această destinaţie. Această concluzie este fundamentată pe dispoziţiile art. 2509 din Noul C. civ., conform cărora "cel lipsit de capacitatea de a înstrăina... nu poate renunţa la prescripţie", ale art. 206 alin. (2) din acelaşi act normativ, potrivit cărora "persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut" şi ale art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 care stipulează că "ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale".

Faţă de aceste împrejurări şi reţinând că nu există dispoziţii legale încălcate prin stipularea în cuprinsul actelor administrative atacate a menţiunii conform căreia plata drepturilor salariale va fi făcută cu respectarea termenului de prescripţie, Înalta Curte apreciază că acţiunea în anulare formulată de reclamantă nu este întemeiată.

Totodată, în raport de caracterul fondat al criticilor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea motivului de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi text legal.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursurile formulate de Şcoala Naţională de Grefieri şi Consiliul Superior al Magistraturii, va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, va respinge acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri, ca neîntemeiată.

Vor fi menţinute soluţiile de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi de respingere ca lipsită de interes a solicitării reclamantei de a obliga pârâţii la emiterea unor noi decizii de salarizare modificatoare prin care să se stabilească data de 09.04.2015, respectiv data de 01.12.2015, ca date de la care se vor plăti diferenţele salariale rezultate din aplicarea acestor valori de referinţă sectorială, soluţii ce nu au fost atacate prin cererile de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de Şcoala Naţională de Grefieri şi Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei nr. 60/F - CONT din 8 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând cauza:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri, ca neîntemeiată.

Menţine soluţiile de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi de respingere ca lipsită de interes a solicitării reclamantei de a obliga pârâţii la emiterea unor noi decizii de salarizare modificatoare prin care să se stabilească data de 09.04.2015, respectiv data de 01.12.2015, ca date de la care se vor plăti diferenţele salariale rezultate din aplicarea acestor valori de referinţă sectorială.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 14 iulie 2022.