Breach of adversarial procedure by failure to communicate defendant's answer and statute of limitations defense in administrative salary dispute

Şedinţa publică din data de 6 iulie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 din 13 februarie 2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie (PÎCCJ) anularea adresei nr. 4067;4069/2019 din 15.01.2019 emisă de PÎCCJ şi anularea, în parte, a Ordinului de salarizare nr. 3206 din 29.11.2019 al PÎCCJ, precum şi modificarea acestuia, după cum urmează: a) salarizarea personalului prevăzut în art. 1 al ordinului să fie făcută prin acordarea unei valori de referinţă sectorială (VRS) de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 şi de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015, conform hotărârilor judecătoreşti definitive prin care aceste drepturi salariale au fost stabilite/recunoscute personalului din cadrul Familiei ocupaţionale "Justiţie"; b) plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului de salarizare să se efectueze începând cu data de 09.04.2015, respectiv plata efectivă a diferenţelor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 şi prin raportare la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 613 pronunţată la 20 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii invocată de partea pârâtă în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând anularea adresei nr. 4067;4069/15.01.2020, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 11.06.2016, a respins cererea privind pretenţiile aferente perioadei 09.04.2015 - 11.06.2016 ca prescris dreptul material la acţiune şi a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 613 pronunţată la 20 iulie 2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea sentinţei atacate şi, ulterior rejudecării, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurentul a invocat critici subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7 şi 8 din noul C. proc. civ., acestea regăsindu-se în cererea de declarare a recursului, depusă la dosarul cauzei .

4. Apărările intimatului

Prin notele scrise depuse la data de 9 iunie 2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie (PÎCCJ) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie (PÎCCJ), anularea adresei nr. 4067;4069/2019 din 15.01.2019 emisă de PÎCCJ şi anularea, în parte, a Ordinului de salarizare nr. 3206 din 29.11.2019 al PÎCCJ, precum şi modificarea acestuia, după cum urmează: a) salarizarea personalului prevăzut în art. 1 al ordinului să fie făcută prin acordarea unei valori de referinţă sectorială (VRS) de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 şi de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015, conform hotărârilor judecătoreşti definitive prin care aceste drepturi salariale au fost stabilite/recunoscute personalului din cadrul Familiei ocupaţionale "Justiţie"; b) plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului de salarizare să se efectueze începând cu data de 09.04.2015, respectiv plata efectivă a diferenţelor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 şi prin raportare la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Prin sentinţa atacată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii invocată de partea pârâtă în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând anularea adresei nr. 4067;4069/15.01.2020, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 11.06.2016, a respins cererea privind pretenţiile aferente perioadei 09.04.2015 - 11.06.2016 ca prescris dreptul material la acţiune şi a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Ordinul nr. 3206 din 29.11.2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PÎCCJ) s-a stabilit că în perioada 1 decembrie 2016 - 31 decembrie 2017 procurorii din cadrul PÎCCJ, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială (VRS) de 484,18 RON (art. 1 din ordinul de salarizare); prin art. 3 al ordinului s-a stabilit că plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare.

Se observă că ordinul litigios are un conţinut generic, fără a calcula în mod punctual vreun drept salarial acordat reclamantului.

La data de 30.12.2019, reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva Ordinului nr. 3206 din 29.11.2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a solicitat revocarea în parte a ordinului de salarizare menţionat, în sensul modificării acestuia, astfel încât salarizarea personalului prevăzut în art. 1 al ordinului şi plata efectivă a drepturilor salariale să fie realizate prin acordarea/raportarea la o VRS de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 şi la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015, conform hotărârilor judecătoreşti definitive prin care aceste drepturi salariale au fost stabilite/recunoscute personalului din cadrul Familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin adresa nr. 4067;4069/15.01.2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a comunicat reclamantului că a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia sa.

În acest context, curtea de apel a mai reţinut că reclamantul A. şi-a desfăşurat activitatea ca procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti, fiind detaşat în cadrul Institutul Naţional al Magistraturii începând cu data de 16.07.2015 pe funcţia de director adjunct al acestei instituţii publice.

Ulterior, prin Decretul Preşedintelui României nr. 262 din 24.02.2017, dl. A. a fost eliberat din funcţia de procuror militar ca urmare a pensionării, începând cu data de 27.02.2017, încetându-i astfel şi calitatea de director adjunct al Institutului Naţional al Magistraturii.

Prin decizia nr. 399/2019 a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii s-a dispus că directorul şi directorii adjuncţi ai Institutului Naţional al Magistraturii sunt salarizaţi în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 prin acordarea valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON (art. 1), iar începând cu 01.12.2015 prin acordarea valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON (art. 2).

Curtea de apel a subliniat că potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, raportat la art. 10 alin. (8) lit. j) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1073/2018, respectiv art. 103 alin. (1) rap. la art. 106 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii are calitatea de ordonator principal de credite pentru personalul salarizat din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii.

Totodată, judecătorul fondului a constatat că prin sentinţa civilă nr. 6075/04.11.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, s-a dispus: «Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 11.06.2016. Admite în parte cererea de chemare in judecata formulată de reclamantul A., (…) în contradictoriu cu pârâţii SECŢIA PARCHETELOR MILITARE DIN CADRUL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, (…) şi INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII, (…). Obligă pârâţii să reîncadreze şi recalculeze indemnizaţia brută lunară a reclamantului începând cu 11.06.2016 cu luarea în considerare a unei VRS de 484.169 RON, corespunzător perioadei lucrate la fiecare dintre pârâţi. Obligă pârâţii la plata diferenţelor dintre salariile încasate şi cele stabilite conform prezentei hotărâri începând cu 11.06.2016 până la data de 27.02.2017, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare calculate de la data scadenţei fiecărei sume până la plata integrală. Respinge pretenţiile aferente perioadei 09.04.2015-11.06.2016 ca prescrise. (…)».

Sentinţa amintită a devenit definitivă prin decizia civilă nr. 1852/30.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, în sensul «Admite apelul declarat de apelantul-pârât INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII, (…) împotriva sentinţei civile nr. 6075/04.11.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., (…). Schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că: Înlătură obligaţia pârâtului Institutul Naţional al Magistraturii de reîncadrare a reclamantului începând cu data de 11.06.2016. Păstrează celelalte dispoziţii. (…)».

Preliminar, faţă de disp. art. 248 C. proc. civ. (Legea nr. 134/2020 privind Codul de procedură ciivlă, republicată), curtea de apel a soluţionat excepţiile de inadmisibilitate şi prescripţie privind cererea de chemare în judecată, astfel cum au fost invocate de partea pârâtă.

În acest sens, prima instanţă a arătat că prin art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 s-a prevăzut că "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.".

O reglementare similară se regăseşte şi în art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea-cadru nr. 284/2010.

Art. 7 alin. (1) menţionat anterior prevede aşadar obligaţia personalului nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale de a formula contestaţie la ordonatorul de credite împotriva actului administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale, posibilitatea de adresare către Curtea de Apel Bucureşti fiind ulterioară şi condiţionată de soluţionarea nefavorabilă a respectivei contestaţii.

În cauza de faţă, din lectura cererii de chemare în judecată rezultă cu evidenţă că partea reclamantă este nemulţumită de modul în care au fost stabilite drepturile salariale. În aceste condiţii, reclamantul se încadrează în categoria legală vizată de art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea-cadru nr. 284/2010.

Astfel, instanţa fondului a constatat că în mod eronat a fost invocată de partea pârâtă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii.

În acest din urmă sens, curtea de apel a identificat adresarea de către partea reclamantă cu o contestaţie împotriva actului administrativ unilateral litigios vizând dreptului salarial, respectiv ordinul nr. 3206/2019 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că anterior învestirii instanţei de judecată a fost respectat art. 7 alin. (1) amintit.

Or, respectiva contestaţie a fost respinsă prin adresa nr. 4067;4069/15.01.2020 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta fiind actul comunicat reclamantului în soluţionarea contestaţiei vizând ordinul nr. 3206/2019.

Astfel, în mod corect partea reclamantă a atacat în anulare atât ordinul litigios, cât şi adresa nr. 4067;4069/15.01.2020, din lectura art. 7 alin. (2) amintit anterior rezultând că obiectul cererii de chemare în judecată se regăseşte şi în actul emis în soluţionarea contestaţiei.

Altfel spus, nu se poate reţine o inadmisibilitate a acţiunii, din moment ce partea reclamantă a urmat procedura contestaţiei, iar în faţa instanţei de judecată atacă în anulare actele vizând dreptul salarial ce îl nemulţumeşte, astfel că se deduce Curţii de Apel Bucureşti spre judecată inclusiv "hotărârea" ordonatorului de credite prin organele sale, emisă în scopul stabilirii drepturilor salariale litigioase, în sensul art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea-cadru nr. 284/2010.

În consecinţă, curtea de apel a respins excepţia de inadmisibilitate analizată în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând anularea adresei nr. 4067;4069/15.01.2020.

În schimb, instanţa fondului a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 11.06.2016, respingând în consecinţă cererea privind pretenţiile aferente perioadei 09.04.2015 - 11.06.2016 ca fiind prescris dreptul material la acţiune.

În acest sens, prima instanţă a arătat, mai întâi că art. 205 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "Întâmpinarea va cuprinde: (…) b) excepţiile procesuale pe care pârâtul le invocă faţă de cererea reclamantului; (…)", iar la art. 208, având denumirea marginală Sancţiunea nedepunerii întâmpinării, se arată că "(1) Întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. (2) Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel." [s.n.].

Astfel, norma de procedură civilă stabileşte în sarcina pârâtului obligaţia depunerii întâmpinării în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, sancţiunea expres prevăzută de lege, în caz de nerespectarea a termenului imperativ, fiind aceea a decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.

În materia prescripţiei extinctive, curtea de apel a observat însă că art. 2513 C. civ. (Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată), prevede că "Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate." [s.n.].

Astfel, în configurarea regimului procesual al prescripţiei extinctive, norma juridică aplicabilă acesteia prevede că excepţia în discuţie trebuie să fie invocată în primă instanţă, prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Deşi art. 2513 C. civ. se regăseşte în materia dreptului comun, general, al prescripţiei extinctive, totuşi, din perspectiva dreptului procesuală, textul menţionat este derogator de la reglementarea art. 205 şi art. 208 C. proc. civ., prevăzând un aspect normativ specific excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune relativ la condiţiile în care poate fi invocată.

Totodată, din formularea textului art. 2513 C. civ., judecătorul fondului nu a identificat distincţia în sensul că dreptul de invocare a prescripţiei cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate ar exista doar atunci când întâmpinarea nu este obligatorie, în caz contrar partea fiind ţinută să invoce excepţia prin întâmpinare şi în cadrul termenului de formulare a acesteia. Dimpotrivă, legea nu instituie o astfel de distincţie după cum întâmpinarea este sau nu obligatorie, ci prevede termene procesuale la care excepţia în discuţie poate fi invocată.

În sens similar a apreciat în jurisprudenţa sa şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal - ex. decizia ÎCCJ - SCAF nr. 1710/2019.

În consecinţă, dat fiind că partea pârâtă a invocat excepţia de prescripţie la 01.07.2020, anterior primului termen de judecată acordat la data de 02.07.2020, excepţia în discuţie a fost invocată cu respectarea termenului legal.

În continuare, curtea de apel a reţinut că excepţia analizată este întemeiată în parte, în limita perioadei 09.04.2015 - 11.06.2016.

În acest din urmă sens, a constatat că prin unul dintre capetele de cerere formulate, reclamantul a solicitat plata diferenţelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de (VRS) de 440,16 RON şi prin raportare la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Astfel, în raport de data introducerii acţiunii (13.02.2020) şi de prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 2500, art. 2501 alin. (1) rap. la art. 2517, art. 2503 alin. (2) C. civ., reţinând că în regulă generală termenul de prescripţie este de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel, dar şi că potrivit art. 2526 C. civ. când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, pentru pretenţiile aferente perioadei 09.04.2015 - 11.06.2016 dreptul material la acţiune este prescris.

Această soluţie este consolidată în procesul de faţă de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 6075/04.11.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 1852/30.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2019.

Altfel spus, chestiunea aceloraşi drepturi salariale aferente perioadei 09.04.2015 - 11.06.2016, a căror determinare a fost pretinsă pe baza unei VRS de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 şi pe baza unei VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 a fost deja solicitată de reclamant în cadrul acţiunii sale formulate în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin secţia Parchetelor Militare, ca ordonator de credite pentru situaţia procurorilor militari.

Or, în acţiunea amintită s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat şi în mod definitiv faptul că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune pentru acţiunea privind diferenţele salariale pretinse de reclamant de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, aferente perioadei 09.04.2015 - 11.06.2016. Aşadar, ordonatorul de credite căruia îi incumbă să procedeze la plata drepturilor salariale în favoarea procurorilor militari nu mai poate fi urmărit în plata diferenţelor salariale pretinse de reclamant pentru perioada 09.04.2015 - 11.06.2016 raportat la valorile de referinţă sectorială indicate, o instanţă de judecată stabilind deja definitiv că a intervenit prescrierea dreptului material la acţiune.

În egală măsură aceeaşi soluţie va interveni şi în cauza de faţă îndreptată împotriva Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A aprecia altfel, anume că dreptul material la acţiune în valorificarea diferenţelor salariale rezultate din utilizarea unor valori de referinţă sectorială de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 şi de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 nu ar fi prescris pentru perioada 09.04.2015 - 11.06.2016, deşi una dintre părţile procesului judecat în dosarul nr. x/2019 a fost chiar pârâtul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin secţia Parchetelor Militare, ar însemna o încălcare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în beneficiul sentinţei civile nr. 6075/04.11.2019.

În schimb, excepţia de prescripţie extinctivă nu este întemeiată pentru perioada ulterioară datei de 11.06.2016 şi până la data vizată de partea pârâtă, 13.02.2017, întrucât tocmai acţiunea exercitată de reclamant în dosarul nr. x/2019 produce efectul de întrerupere a termenului în discuţie potrivit art. 2537 pct. 2 prima teză rap. la art. 2539 C. civ., iar pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 chiar actul administrativ litigios - ordinul nr. 3206/2019 produce acest efect, prin recunoaşterea dreptului salarial litigios calculat pe baza unei valori de referinţă sectoriale de 484,18 RON.

Pe fond, acţiunea este neîntemeiată în rest.

Potrivit art. 1 alin. (1), respectiv art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public." (art. 1 alin. (1), respectiv "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. (…)" (art. 8 alin. (1).

Din analiza dispoziţiilor legale menţionate în precedent, instanţa fondului a constatat că pentru a se obţine anularea unui act administrativ unilateral legiuitorul impune inclusiv condiţia ca persoană interesată, care procedează la sesizarea instanţei de judecată, să fi suferit o vătămare într-un drept sau într-un interes legitim ca urmare a actului respectiv.

În concret, reclamantul a exercitat funcţia de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel în perioada relevantă 09.04.2015 - 15.07.2015, iar începând 16.07.2015 a fost detaşat în cadrul Institutul Naţional al Magistraturii, pe funcţia de director adjunct, până la data de 27.02.2017 când, prin Decretul Preşedintelui României nr. 262 din 24.02.2017, a fost eliberat din funcţia de procuror militar ca urmare a pensionării.

Aşadar, în discuţie sunt două perioade relevante: (1) perioada 09.04.2015 - 15.07.2015 în care pentru partea reclamantă drepturile salariale i-au fost stabilite şi achitate la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi (2) perioada 16.07.2015 - 27.02.2017, când drepturile salariale i-au fost stabilite şi achitate în calitate de director adjunct al Institutului Naţional al Magistraturii la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv Institutului Naţional al Magistraturii.

Or, în ceea ce priveşte perioada 09.04.2015 - 15.07.2015, pentru diferenţele salariale litigioase a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune, astfel că reclamantul nu mai justifică o vătămare în considerarea ordinului litigios nr. 3206/2019, întrucât nu mai poate valorifica plata vreunei sume de bani aferente perioadei amintite şi, în mod corespunzător, nici alte drepturi accesorii sau dependente de acele diferenţe salariale prescrise.

În ceea ce priveşte perioada 16.07.2015 - 27.02.2017, reclamantul beneficiază de decizia nr. 399/2019 a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a dispus că directorul şi directorii adjuncţi ai Institutului Naţional al Magistraturii sunt salarizaţi în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 prin acordarea valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON (art. 1), iar începând cu 01.12.2015 prin acordarea valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON (art. 2). În plus, pentru perioada 11.06.2016 - 27.02.2017 în beneficiul reclamantului produce efecte juridice şi sentinţa civilă nr. 6075/04.11.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 1852/30.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, prin care îi este acordată diferenţa salarială rezultată din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON.

Altfel spus, pentru perioada 16.07.2015 - 27.02.2017 reclamantul a beneficiat de încadrarea salarială, calculată prin prisma valorilor de referinţă sectorială pretinse de 440,16 RON începând cu 09.04.2015 şi de 484,18 RON începând cu 01.12.2015 din partea altor ordonatori de credite decât partea pârâtă din cauza de faţă, al cărui act administrativ unilateral a fost atacat în anulare.

În plus, după cum s-a arătat anterior, ordinul nr. 3206/2019 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca ordonator principal de credite prezintă o formulare generică privind modul de calcul al drepturilor salariale acordate procurorilor raportat la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON şi perioada de timp începând cu 01.12.2016, moment la care partea reclamantă nu mai funcţiona în cadrul vreunei unităţi de Parchet, ci la Institutul Naţional al Magistraturii, în subordinea ordonatorului de credite principal reprezentat de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, care a emis decizia nr. 399/2019 pentru calculul dreptului salarial cuvenit directorului adjunct al Institutului Naţional al Magistraturii în sensul dorit de reclamant.

Aşadar, nefiind confirmată vreo vătămare în persoana reclamantului în raport de ordinul litigios, actul respectiv nefăcând o aplicare punctuală în cazul dlui. A. a vreunui mod de calcul al dreptului salarial cuvenit acestuia, acţiunea în anulare nu poate fi admisă.

Curtea de apel a mai subliniat în final că efectul sentinţei civile definitive nr. 6075/04.11.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, în sensul obligării pârâţilor chemaţi în judecată de a recalcula indemnizaţia brută lunară a reclamantului începând cu 11.06.2016 cu luarea în considerare a unei VRS de 484,169 RON, inclusiv plata aferentă, intervine corespunzător perioadei lucrate la fiecare dintre pârâţi, aşa cum se arată explicit în dispozitivul hotărârii.

Or, în intervalul 11.06.2016 - 27.02.2017 reclamantul nu a desfăşurat activitate în subordinea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci pentru Institutul Naţional al Magistraturii, astfel că sentinţa civilă definitivă nr. 6075/04.11.2019 nu justifică prin obligaţia instituită un temei de vătămare a reclamantului în urma emiterii de către procurorul general a unui ordin prin care se recunoaşte utilizarea unei valori de referinţă sectorială de 484,19 RON doar începând cu 01.12.2016.

A mai reţinut instanţa fondului că art. 8 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004 prevede că "Persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat". Pe cale de consecinţă, din moment ce partea reclamantă nu poate demonstra existenţa unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat vătămat, nu îi este permis a invoca dreptul de acţiune exclusiv în virtutea protejării unui interes legitim public.

Înalta Curte apreciază că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, astfel cum se va arăta în cele ce urmează.

Astfel, Înalta Curte constată că pârâtul PÎCCJ a depus la dosar, la data de 01.07.2020 întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii şi a invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Instanţa de fond nu a comunicat însă reclamantului actul procedural menţionat, în condiţiile în care acesta a solicitat judecarea în lipsă şi nu a fost prezent sau reprezentat la unicul termen de judecată şi, prin urmare, acesta nu a putut formula răspuns la întâmpinare.

În deplin acord cu recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că acest aspect este esenţial în cauză întrucât motivul principal pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată constă în admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie care a fost ridicată de către pârâtul PÎCCJ prin întâmpinare. Nu poate fi acceptată teza conform căreia întâmpinarea depusă după expirarea termenului legal nu ar mai trebui comunicată reclamantului, astfel cum impun dispoziţiile art. 206 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât astfel s-ar da posibilitatea pârâtului ca, pe o cale ocolită, situată în afara principiilor contradictoria!ităţii şi egalităţii armelor, să poată formula apărări şi ridica excepţii la care cealaltă parte nu are posibilitatea de a răspunde.

Necomunicarea întâmpinării în condiţiile în care reclamantul solicitase prin cererea de chemare în judecată judecarea cauzei în lipsă, nefiind prezent personal la judecată şi nici reprezentat, i-a încălcat acestuia dreptul la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., reclamantul neavând posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul răspunsului la întâmpinare şi nici de a verifica regularitatea formulării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie în urma admiterii căreia i-a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

În plus, prin comunicarea cererii de chemare în judecată şi a înscrisurilor ataşate către pârât, neînsoţită însă de comunicarea către reclamant a întâmpinării acestuia, în mod corelativ, instanţa de fond a încălcat dreptul la un proces echitabil şi principiul egalităţii armelor consacrate de art. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi de art. 6 din Convenţie Europeană a Drepturilor Omului.

Necomunicarea întâmpinării încalcă şi principiul contradictorialităţii. consacrat de art. 14 din C. proc. civ., potrivit căruia "Părţile au dreptul de a discuta si argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu" (art. 14 alin. (4). Totodată, potrivit art. 14 alin. (5) şi (6) din Cod, "instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate", precum şi să îşi întemeieze hotărârea "numai pe motive de fapt sau de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 390 alin. (1) din C. proc. civ., "înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanţa, din oficiu sau la solicitarea părţilor, pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale si apărările care nu au fost soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care, potrivit legii, pol fi invocate în orice stare a procesului."

Or, nici din cuprinsul sentinţei civile atacate şi nici din încheierea din 02.07.2020 nu rezultă că judecătorul fondului ar fi comunicat sau ar fi pus în discuţia părţilor întâmpinarea formulată la data de 01.07.2020 de pârâtul PÎCCJ sau apărările ori excepţiile invocate prin aceasta. Singura menţiune a instanţei, făcută în încheierea din 01.07.2020, este aceea a reţinerii cauzei în pronunţare asupra excepţiilor invocate de partea pârâtă şi în subsidiar asupra cererii de chemare în judecată.

Totodată, Înalta Curte constată că prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), în cauza Muncaciu împotriva României din 26 ianuarie 2016, s-a statuat că prin necomunicarea întâmpinării, nu a fost judecată echitabil cauza reclamantului din cauza lipsei unei dezbateri contradictorii în recurs, fiind încălcat astfel art. 6 par. 1 din Convenţie. Hotărârea de condamnare a statului român a fost pronunţată de Curte în condiţiile în care comunicarea întâmpinării nu era obligatorie la acel moment (conform vechiul C. proc. civ.), iar omisiunea de a comunica întâmpinarea nu a produs vreun prejudiciu. Raţionamentul şi cele statuate de CEDO în cauza Muncaciu împotriva României sunt cu atât mai aplicabile în prezenta cauză, când comunicarea întâmpinării către pârât este obligatorie conform dispoziţiilor art. 206 din C. proc. pen., iar prin respectivul act procedural a fost ridicată o excepţie de ordine privată pe care ulterior instanţa de fond şi-a întemeiat respingerea acţiunii, fiind astfel indubitabil că necomunicarea întâmpinării a produs reclamantului o vătămare.

Sintetizând, Înalta Curte constată că prin necomunicarea către reclamant a întâmpinării formulate de pârât în cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile art. 6, 8, 13 şi 14 din C. proc. civ., care consacră dreptul la un proces echitabil, principiul egalităţii armelor, dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii.

În raport cu aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că, deşi prima instanţă a respins, în parte, ca neîntemeiată, acţiunea, în fapt aceasta nu a soluţionat fondul cauzei, întrucât au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului civil, mai sus enunţate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Faţă de considerentele mai sus expuse şi văzând prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 497 noul C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 613 din 20 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va avea în vedere şi celelalte critici formulate de recurentul-reclamant referitoare la posibilitatea invocării excepţiei prescripţiei printr-o întâmpinare depusă tardiv şi de către o autoritate publică, în afara unui cadru jurisdicţional şi în propriul beneficiu, la existenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat, precum şi la aspectele de fond care privesc modul de egalizare la nivel maxim a salariilor magistraţilor în timp, aplicabilitatea generală a hotărârilor judecătoreşti definitive prin care au fost acordate majorări salariale, lipsa egalităţii de tratament salarial produsă magistraţilor prin emiterea ordinului de salarizare atacat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 613 din 20 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 06 iulie 2022.