Taxpayer and tax authority appeals quash tax reassessment ruling for inadequate reasoning, remanding full VAT and profit-tax dispute.

Şedinţa publică din data de 4 iulie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 07.01.2029, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, a solicitat instanţei: anularea Deciziei de soluţionare nr. 530/01.11.2018 emisă de DGSC prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia A. înregistrată la DGSC sub nr. A_SLP 1774/18.08.2015; anularea Deciziei de impunere nr. x/27.05.2015, a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2015, a dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2015 şi a Deciziilor de suspendare a inspecţiei fiscale pentru perioada 09.12.2014 -09.03.2015 şi perioada 18.08.2014 - 29.09.2014, acte emise de AJFP Bihor; exonerarea reclamantei de la plata obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite prin Decizia de impunere şi Raportul de inspecţie fiscală; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 76/2020 din 1 iulie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată, modificată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.

A anulat în parte decizia nr. 530/0/01.11.2018 privind soluţionarea contestaţiei înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor sub nr. A_SLP 1774/18.08.2015 şi reînregistrată sub nr. A_SLP 2832/15.10.2018, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, decizia de impunere nr. x/27.05.2015 privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice şi raportul de inspecţie fiscală nr. x încheiat la data de 27.05.2015, în sensul că:

- se constată ca fiind deductibile la calculul impozitului pe profit următoarele cheltuieli: suma de 2.603.857 RON, suma de 3.476.299 RON, suma de 4.514.289 RON, suma de 3.658.236,17 RON, suma de 3.522.613,46 RON, suma de 3.104.761 RON, suma de 16.127.210,66 RON, suma de 7.265.126 RON, suma de 585.276,46 RON, suma de 741.159,77 RON, suma de 190.611 RON, suma de 304.572 RON; se înlătură obligaţia de plată a accesoriilor aferente.

- se înlătură obligaţia de colectare a TVA în valoare de 6.225.087 RON şi obligaţiile accesorii aferente.

A respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, modificată.

A obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 9000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Cluj Napoca, reprezentată de Administratia Judeteana a Finantelor Publice Bihor.

1. Recurenta - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală critică sentinţa recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului caz de casare, respectiv hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.), recurenta invocă faptul că, în ceea ce priveşte impozitul pe profit, hotărârea instanţei de fond este întemeiată exclusiv pe concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, iar pentru toate sumele pentru care s-a admis acţiunea, motivarea instanţei este extrem de lacunară.

Aşa fiind, recurenta apreciază că sunt încălcate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. conform cărora "Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în. care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor ..."

Privind motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. (sentinţa atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material). recurenta arată că in mod eronat instanţa de fond a reţinut deductibilitatea cheltuielilor estimative cu serviciile de punere la la dispoziţie de personal prin luarea în considerare a concluziilor eronate din raportul de expertiză fiscală judiciară privind statutul de document justificativ potrivit legii fiscale.

Recurenta invocă, de asemenea, încălcarea prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, coroborate cu prevederile pct. 12 şi pct,13 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, precum şi a prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora la determinarea profirului impozabil cheltuielile sunt deductibile fiscal numai dacă sunt efectuate în. scopul realizării de venituri.

În opinia recurentei, hotărârea instanţei de fond este dată cu încălcarea prevederilor legale de mai sus întrucât organele de inspecţie fiscală au avut în vedere faptul că sunt deductibile fiscal cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, iar orice operaţiune înregistrata in contabilitate trebuie sa aibă la baza un document justificativ care sa facă dovada realităţii operaţiunii.

Cheltuielile şi veniturile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în baza Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, cheltuielile şi veniturile din prestări de servicii se înregistrează în contabilitate pe măsura efectuării acestora.

În mod eronat instanţa de fond a reţinut faptul că, faptul ca potrivit prevederilor OMFP nr. 1850/2004 aplicabil pana la 31.12.2008, "nota contabilă" este un document justificativ in baza căruia tranzacţiile pot fi înregistrate în contabilitate iar prestarea serviciilor poate fi demostrată pe baza foilor de pontaj în timp ce valoarea cheltuielilor cu serviciile se bazează pe sumarele privind calculele salariaie şi alte detalii furnizate,

În realitate, notele contabile prezentate în susţinerea cererii de chemare în judecată, anexa nr. 1, nu sunt suficiente în justificarea înregistrării de cheltuieli deductibile în condiţiile în care nu există posibilitatea corelării acestor note contabile cu obţinerea de venituri impozabile din punerea în aplicare a Proiectului.

Instanţa de fond (pagina 162 aliniatul 3 şi 4 din sentinţă) a reţinut (fără să îşi argumenteze susţinerile) că "serviciile au fost efectiv prestate" şi "prin raportul de expertiză fiscală întocmit în cauză s-a reţinut existenţa documentelor justificative".

De asemenea, consideră recurenta că sunt legal datorate accesoriile aferente impozitului pe profit (calculate în temeiul art. 119 si art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală), în temeiul principiului de drept "accesoriile urmează principalul",

Conform criticilor recurentei, hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de drept material şi în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor Ia TVA în valoare de 6.225.087 RON.

Mai exact, sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea greşita a normelor de drept material, raportat la argumentele aduse de societate care nu pot sa modifice aplicarea tratamentului fiscal al organelor de inspecţie fiscală.

2. Recurenta-pârâtă Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Cluj

Napoca, reprezentată de Administratia Judeteana a Finantelor Publice Bihor, îşi întemeiază recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar subsumat acestuia aduce sentinţei recurate critici similare celor din recursul ANAF.

3. Recurenta-reclamantă, prin recursul formulat, invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 5 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs arată, în esenţă, că sentinţa civilă atacată nu cuprinde motivele pentru care instanţa de fond a respins dreptul de deducere pentru calculul impozitului pe profit a anumitor cheltuieli estimative înregistrate de A..

Astfel, în ceea ce priveşte cheltuielile cu privire la serviciul de punere la dispoziţie de personal (de către B.) înregistrate de A. pe bază de estimare şt pe care organele fiscale le-au considerat a fi nedeductibile, Raportul de expertiză judiciară a concluzionat că toate aceste cheltuieli îndeplinesc condiţiile pentru a fi considerate deductibile.

La rândul său, instanţa de fond a constatat că mecanismul utilizat de A. - înregistrarea de venituri şi cheltuieli pe bază de estimat şi apoi stornarea acestora la momentul la care erau primite facturile de cheltuieli (de la B.) şi respectiv erau emise facturile de venituri (către Sucursala C.) este corect şi în deplină conformitate cu dispoziţiile legale.

În consecinţă, instanţa de fond a acordat Sucursalei dreptul de deducere pentru cheltuielile estimate privind serviciul de punere la dispoziţie de personal, cu anumite excepţii.

Instanţa a constatat însă deductibilitatea doar a sumei de 585.276,46 RON, deşi cheltuielile estimate aveau un cuantum de 598.450 RON.

Nu există în tot cuprinsul secţiunii corespunzătoare niciun argument pe care instanţa să îl indice ca reprezentând motivul pentru care a decis să acorde dreptul de deducere pentru alte sume decât cele în discuţie.

În doctrină s-a reţinut că "Motivarea [...] este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de apel sau de recurs să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii."

În consecinţă, în opinia recurentei, această situaţie se încadrează fără îndoială în motivul de recurs prevăzut la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., impunându-se deci casarea sentinţei civile atacate.

Recurenta atrage atenţia asupra faptului că acest motiv de recurs poate fi încadrat şi la art. 488 pct. 8 Codul de procedură fiscală întrucât prin admiterea dreptului de deducere cu privire la alte sume decât cele reprezentând cheltuieli estimate de A., instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. O) din vechiul Codul fiscal precum şi a dispoziţiilor OMFP nr. 1752/2005 şi a OMFP nr. 3055/2009.

4. Apărările formulate de intimate

4.1. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de A., menţinerea în parte a sentinţei nr. 76/01.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019 şi respingerea în tot a acţiunii ca neîntemeiată.

Totodată, solicită admiterea recursului formulat de ANAF astfel cum a fost formulat.

4.2. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursurile formulate de AJFP Bihor şi ANAF împotriva sentinţei civile nr. 76/01.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, prin care a solicitat în principal anularea recursurilor, iar în subsidiar, respingerea recursurilor ca neîntemeiate, cu obligarea celor două recurente la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la nulitatea recursurilor, arată că potrivit art. 486 din C. proc. civ. şi art. 489 din C. proc. civ., nemotivarea recursului în termen legal atrage sancţiunea procedurală a nulităţii acestuia.

Arată, de asemenea, că o motivare corespunzătoare a recursului presupune pe de-o parte indicarea motivelor de nelegalitate pentru care este criticată hotărârea atacată (unul sau mai multe din motivele limitativ prevăzute de lege, spre exemplu la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.), iar pe de altă parte, dezvoltarea motivelor de nelegalitate, formularea unor critici în drept faţă de hotărârea supusă analizei instanţei de recurs.

Or, unicul motiv de recurs invocat de către AJFP Bihor este cel prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta criticând sentinţa nr. 76/01.07.2020 prin prisma faptului că aceasta ar fi fost emisă cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu toate acestea, de fapt, recursul formulat de către AJFP Bihor nu conţine nici măcar o critică explicită, concretă, privind nelegalitatea sentinţei nr. 76/01.07.2020, fiind vădit nemotivat, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii acestuia.

În ceea ce priveşte recursul formulat de către ANAF, în cuprinsul acestuia au fost indicate ca motive de recurs cele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Privind motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta ANAF se limitează la a prezenta diverse dispoziţii legale din C. proc. civ., precum şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie.

Or, în această situaţie, consideră că cererea de recurs este nemotivată sub acest aspect.

De asemenea, recursul ANAF este nul şi raportat la faptul că această autoritate nu a motivat efectiv cererea de recurs cu privire la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material,

În subsidiar, solicită respingerea recursurilor ca neîntemeiate, arătând că susţinerile ANAF şi AJFP Bihor sunt nefondate.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Preliminar, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza excepţia nulităţii recursurilor pârâtelor, invocată de intimata-reclamantă.

Cu privire la aceasta, Înalta Curte constată că recurentele-pârâte au precizat care sunt motivele de casare pe care le consideră incidente, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, criticile concrete aduse sentinţei recurate se subsumează cazurilor de casare expres indicate, astfel încât excepţia nulităţii recursurilor declarate de recurentele pârâte apare ca neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.

Pe fond, examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În prezenta cauză, recurenta-reclamantă a solicitat anularea următoarelor acte administrative, respectiv acte premergătoare acestora: decizia de impunere nr. x/27.05.2015 privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice; decizia nr. 530/0/01.11.2018 privind soluţionarea contestaţiei înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor sub nr. A_SLP 1774/18.08.2015 şi reînregistrată sub nr. A_SLP 2832/15.10.2018, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor; raportul de inspecţie fiscală nr. x încheiat la data de 27.05.2015; dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2015; deciziile de suspendare a inspecţiei fiscale.

Prin decizia de impunere nr. x/27.05.2015 privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, emisă pe baza raportului de inspecţie fiscală nr. x încheiat la data de 27.05.2015, s-au stabilit în sarcina reclamantei următoarele obligaţii fiscale: 7.025.317 RON impozit pe profit, 4.624.656 RON dobânzi şi majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 1.305.836 RON penalităţi aferente impozitului pe profit, 6.266.316 RON taxa pe valoare, 1.029.488 RON dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA şi 781.465 RON penalităţi aferente TVA.

Prin decizia nr. 530/0/01.11.2018 privind soluţionarea contestaţiei, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia pentru suma de 6.702.569 RON impozit pe profit, 4.379.267 RON dobânzi şi majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 1.253.860 RON penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit, 6.266.316 RON taxa pe valoare adăugată, 1.029.488 RON dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA şi 781.465 RON penalităţi de întârziere aferente TVA. Prin aceeaşi decizie s-a respins ca nemotivată contestaţia formulată cu privire la suma de 620.113 RON, respectiv 322.748 RON impozit pe profit, 245.389 RON dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 51.976 RON penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit.

Prin sentinţa recurată, s-au considerat ca fiind fiind deductibile la calculul impozitului pe profit următoarele cheltuieli: suma de 2.603.857 RON, suma de 3.476.299 RON, suma de 4.514.289 RON, suma de 3.658.236,17 RON, suma de 3.522.613,46 RON, suma de 3.104.761 RON, suma de 16.127.210,66 RON, suma de 7.265.126 RON, suma de 585.276,46 RON, suma de 741.159,77 RON, suma de 190.611 RON, suma de 304.572 RON şi a fost înlăturată obligaţia de plată a accesoriilor aferente.

Tot astfel, au fost considerate ca nelegale obligaţia de colectare a TVA în valoare de 6.225.087 RON şi obligaţiile accesorii aferente.

Înalta Curte reaminteşte că este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi, de altfel, ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică susţinerile lor să fie în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Or, verificând sentinţa atacată prin prisma considerentelor teoretice de mai sus, se constată că judecătorul fondului nu a efectuat o cercetare reală a litigiului.

În acest sens, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte Administraţia Naţională a Finanţelor Publice potrivit cărora, în ceea ce priveşte impozitul pe profit (referitor la sumele pentru care s-a admis acţiunea), hotărârea instanţei este întemeiată exclusiv pe concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

Într-adevăr, pentru toate sumele pentru care s-a admis acţiunea, singura motivare a instanţei este aceea că: "prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a reţinut existenţa documentelor justificative contabile" şi faptul că "datele cantitative şi valorice sunt suficient indicate în documentele mai sus menţionate, acestea se referă la numărul de ore numărul angajaţilor care au prestat munca, nefiind necesar a se referi la lucrările de construire efectuate".

Tot astfel, sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante potrivit cărora, referitor la sumele reprezentând cheltuielile estimative înregistrate de A., prima instanţă nu a indicat nici provenienţa sumelor pentru care a admis dreptul de deducere, nici modul de calcul al acestora si nici cum au rezultat diferenţele de cheltuieli estimate cu privire la care A. şi autorităţile fiscale au poziţii contrare.

Or, preluarea unor paragrafe întregi din Raportul de expertiză nu scuteşte judecătorul fondului de a prezenta, măcar de o manieră succintă, raţionamentul logico-juridic şi concluziile proprii asupra problemei în dicuţie.

Cu atât mai mult cu cât aceste paragrafe din Raportul de expertiză ce au fost preluate de judecător nu sunt apte, prin ele însele, să ofere o concluzie tranşantă asupra speţei.

Motivarea lacunară a instanţei de fond nu permite instanţei de control judiciar examinarea legalităţii sentinţei astfel încât să asigure recurenţilor un proces echitabil, întrucât cauza a fost soluţionată fără să fie analizate efectiv şi să fie lămurite motivat împrejurările de fapt şi de drept invocate de acestea.

Pentru aceste motive, având în vedere că motivarea în fapt şi în drept sunt elemente esenţiale ale hotărârii judecătoreşti, condiţii ale unui proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi reprezintă o premisă absolut necesară a exercitării de către instanţa de recurs, care verifică numai legalitatea hotărârii, a atribuţiilor de control judiciar, iar nemotivarea constituie motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de fond, deşi a admis în parte acţiunea, practic nu a judecat fondul cererii de chemare în judecată, motiv de casare cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu aplicarea art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ.

Faţă de motivele care impun casarea cu trimitere spre rejudecare, care nu permit efectuarea controlului judiciar din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu vor fi analizate motivele de recurs privind aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor declarate de recurentele pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.

Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva sentinţei civile nr. 76/2020 din 1 iulie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iulie 2022.