Teacher’s harassment finding upheld as court rejects appeal over disabled student’s treatment

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2020 la data de 17.03.2020 reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării (CNCD) şi Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi (CEDCD), a solicitat, în principal, anularea în tot, a actului administrativ-jurisdicţional reprezentat de Hotărârea cu nr. x/18.12.2019 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării pronunţată în Dosarul cu nr. x/2018; 30, iar în subsidiar, anularea în parte a actului administrativ-jurisdicţional reprezentat de Hotărârea cu nr. 965/18.12.2019 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării pronunţată în Dosarul cu nr. 261/2018, respectiv dispoziţiile referitoare la reclamantă în cadrul actului administrativ atacat.

2. Hotărârea instanţei de fond

2. Prin sentinţa nr. 385 din 17 decembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A..

3. Recursul formulat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 385 din 17 decembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A., invocând dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs se referă la modalitatea în care a fost realizată procedura de citare în faţa CNCD şi a fost comunicată decizia atacată.

Recurenta afirmă că în mod greşit citarea sa şi comunicarea deciziei s-au făcut la sediul Şcolii Gimnaziale nr. 30 Timişoara, fiind încălcate prevederile art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 137/2000. În opinia recurentei, comunicarea hotărârii la sediul unui alt participant nu are cum să întrunească condiţiile prevăzute de către art. 20 alin. (4) O.U.G. nr. 137/2000, confirmarea primirii realizându-se, în mod evident, de către o altă persoană decât destinatarul real al comunicării. Art. 155, indicat de instanţa de fond, nu poate decât să confirme faptul că Hotărârea cu nr. 965 a fost în mod nelegal comunicată la o altă adresă decât domiciliul recurentei sau domiciliul procedural ales.

Referitor la vătămarea produsă prin depăşirea termenului de pronunţare si comunicare a hotărârii atacate, recurenta arată că pronunţarea Hotărârii nr. 965/2019 cu o întârziere de peste un an şi jumătate şi comunicarea acesteia peste alte 3 luni de la pronunţare, a cauzat o vătămare evidentă a drepturilor si intereselor legitime ale părţilor implicate.

Astfel, reclamanta arată că termenele scurte impuse de legiuitor în cadrul O.G. nr. 137/2000 se datorează nevoii imperative de celeritate pretinse de astfel de cauze; datorită întârzierii nepermise în pronunţarea Hotărârii, soluţia impusă de CNCD apare tardiv şi inoportun; întârzierea a cauzat şi o prelungită stare de incertitudine şi tensiune cu privire la atitudinea pe care recurentei, precum şi cadrele didactice care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instituţiei de învăţământ, ar trebui să o adopte cu privire la minorul B.; chiar dacă atribuţiile de prevenire şi mediere ale CNCD nu sunt prevăzute în mod ferm ca fiind prioritare atribuţiilor de sancţionare, anii scurşi fără motiv de la declanşarea procedurilor şi până la pronunţarea şi comunicarea hotărârii au garantat inaplicabilitatea oricăror alte măsuri de remediere a situaţiei în afara amenzii contravenţionale. In consecinţă depăşind termenele impuse de legislaţia în materie, CNCD a ignorat obligaţia de a-şi exercita atribuţiile conferite de legiuitor şi, ca urmare, a nesocotit dreptul persoanelor implicate în cauză de a beneficia de soluţionarea diferendului prin intermediul metodelor alternative puse la dispoziţia acestei autorităţi, altele decât sancţionarea contravenţională.

Referitor la sarcina probei, recurenta afirmă că instanţa de fond a interpretat în mod eronat si, ca urmare, a aplicat greşit dispoziţiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 întrucât legiuitorul nu instituie "o prezumţie relativă de discriminare", ceea ce ar echivala cu o prezumţie de vinovăţie a oricărei persoane reclamate în faţa CNCD, ci art. 20 stabileşte doar o sarcină a probei mai puţin oneroasă în beneficiul petentului care, având obligaţia de a prezenta un minim material probator, poate beneficia de o prezumţie a existenţei unei fapte discriminatorii.

Cu privire la acest aspect, recurenta afirmă că a demonstrat punctual şi în baza unui material probator solid - prezentat atât în faţa CNCD, cât şi în cadrul acţiunii formulate - că susţinerile părţii reclamante sunt nefondate şi, pe alocuri, chiar false. Totuşi, instanţa de fond nu a luat act de susţinerile sale si, similar CNCD, nu a motivat hotărârea pronunţată în ceea ce priveşte raţionamentul pentru aceste aspecte au fost ignorate.

Sentinţa atacată nici măcar nu menţionează audierea martorului C. în cadrul şedinţei publice din data de 03.12.2020 sau, cel puţin, motivul pentru care cele relatate de către acesta au fost ignorate. Analizând depoziţia martorului, instanţa de fond ar fi putut în mod facil să constate că aspectele relatate se coroborează cu restul materialului probator înaintat de recurenta-reclamantă, confirmând faptul că aceasta nu a făcut altceva decât să îsi desfăşoare activitatea de dascăl si diriginte. Din declaraţia martorului rezulta că recurenta nu a făcut altceva decât să încerce să corecteze un comportament inadecvat al unui elevul (comportament identificat inclusiv de către instanţa de fond) şi a întreprins acest demers în aceeaşi manieră în care ar fi acţionat faţă de orice alt copil. Mai mult decât atât, martorul a ţinut să arate că, după aprecierea sa, eforturile dirigintei de a asigura buna creştere şi educare a minorului au mers dincolo de cele care ar putea fi solicitate în mod rezonabil din partea unui educator, aceasta implicându-se în mod activ în discuţii cu părinţii minorului şi psihologul şcolar.

Recurenta mai afirmă că instanţa nu a făcut o distincţie clară si corectă între comportamentul "deviant sau reprobabil" al minorului şi manifestările specifice dizabilităţii acestuia. Instanţa a catalogat în mod greşit încercările de corectare a comportamentului delincvent al unui elev ca fiind acte de discriminare - hărţuitoare - la adresa unei persoane cu dizabilităţi.

De asemenea, se afirmă că relatările profesorilor de biologie 190 B.A. şi religie B.E. confirmă faptul că afecţiunea reclamată de către minor este cel puţin discutabilă. O eventuală dizabilitate de tipul celei reclamate ar fi trebuit constatată de toate persoanele care interacţionează cu persoana respectivă, mai ales dacă interacţiunea se desfăşoară pe o perioadă extrem de îndelungată precum aceea dintre dascăl şi elev. Or, conform celor reţinute de către instanţa de fond, recurenta pare a fi singura persoană faţă de care comportamentul "deviant sau reprobabil" îşi face simţită prezenţa.

Referitor la obligaţia recurentei de a declanşa din oficiu procesul de evaluare a elevului pentru obţinerea unui Certificat de Orientare Şcolară si Profesională, recurenta arată că o astfel de obligaţie subzistă doar în situaţia în care "copilul nu este deja încadrat în grad de handicap sau orientat şcolar/profesional". Or, dispoziţiile art. 2 alin. (2) ale Ordinului nr. 1985/1305/5805/2016 prevăd că "încadrarea în grad de handicap se realizează numai la solicitarea părinţilor/reprezentantului legal, iar înscrierea copiilor cu dizabilităţi şi CES în învăţământul special şi special integrat se face numai pe baza orientării şcolare şi profesionale efectuate de Comisia de orientare şcolară şi profesională". In consecinţă, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, opţiunea părinţilor de a nu solicita aplicarea unui regim preferenţial pentru copilul lor a fost deja exprimată, recurenta arătând că nu a considerat oportun să ia această decizie împotriva voinţei părinţilor minorului. De altfel, nici CNCD nu a dispus informarea SPAS/DGASPC de sector.

Se mai afirmă că art. 16 alin. (1) din Legea 487/2002 este aplicat în mod greşit în speţă pentru a argumenta dreptul părinţilor minorului de a nu aduce la cunoştinţa publicului afecţiunea acestuia, norma legală citată prevăzând că "în situaţiile prevăzute de lege", informaţiile relevante pot şi trebuie să fie aduse la cunoştinţa anumitor persoane. Dispoziţiile normative invocate condiţionează posibilitatea profesorului de a aplica un tratament diferenţiat de acordarea unui anumit statut: copil cu cerinţe educaţionale speciale care deţine un Certificat de Orientare Şcolară şi Profesională. În aceste condiţii, recurentei nu îi poate fi reproşat un comportament pasiv în raport cu starea de sănătate a minorului, în acelaşi timp în care se susţine dreptul acestuia de a păstra confidenţialitatea condiţiei sale.

O ultimă critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se referă la contradictorialitatea unor motive. În opinia recurentei, sunt contradictorii considerentele potrivit cărora, pe de o parte, părinţii minorului nu aveau obligaţia de a devoala public afecţiunea acestuia şi, pe de altă parte, diriginta ar fi fost obligată să acţioneze, respectiv, să declanşeze din oficiu evaluarea minorului. În opinia recurentei, cele două raţionamente nu pot coexista, o persoană neputând fi acuzată că a rămas în pasivitate faţă de o situaţie pe care nu a cunoscut-o.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 23 aprilie 2021, s-a fixat termen de judecată la data de 2 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, la data de 12.04.2018 a fost înregistrata la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Petiţia cu nr. x formulată de Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi (CEDCD) în reprezentarea doamnei D. - mama minorului B., prin care petentul solicită CNCD pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună constatarea existenţei unei situaţii de discriminare faţă de minorul B., în Scoală Gimnazială nr. 30 Timişoara; sancţionarea faptelor discriminatorii comise în Şcoala Gimnazială nr. 30 Timişoara, de către unele dintre cadrele didactice, de către psihologul şcolar al Şcolii Gimnaziale nr. 30 şi de către părinţii colegilor de clasă ai minorului B. care au propus excluderea de la clasă a minorului; luarea măsurilor necesare pentru prevenirea faptelor de discriminare din cadrul Scolii.

Prin adresa nr. x/19.06.2018 reclamanta transmite CNCD punctul de vedere prin care solicită Colegiului Director al CNCD respingerea, ca neîntemeiată, a sesizării formulate de către petent.

Pe data de 18.09.2018, pârâtul CNCD trimite la sediul Şcolii Gimnaziale nr. 30 Timişoara o echipă de investigaţie care interoghează toate persoanele reclamate, inclusiv părinţii colegilor de clasă ai minorului B..

Curtea constata ca prin Hotărârea CNCD nr. 965/18.12.2019 s-au reţinut următoarele aspecte, şi anume: reprezentanţii şcolii cunoşteau condiţia elevului (dizabilitate - tulburare hiperkinetică); reprezentanţii şcolii aveau obligaţia legală de a lua măsuri pentru incluziunea şcolară a copilului, ţinând cont de particularităţile manifestărilor specifice dizabilităţii sale; cadrele didactice au încălcat aceste obligaţii legale şi au creat un cadru ostil şi intimidant pentru copil, în ciuda vulnerabilităţii sale (un copil cu dizabilitate şi un copil adoptat în acelaşi timp), diriginta acestuia divulgând în faţa clasei că este adoptat şi existând o serie de atitudini şi comportamente punitive împotriva sa; criteriul ce a stat la baza comportamentelor ostile şi punitive împotriva elevului este dizabilitatea; reprezentanţii şcolii au avut un comportament pasiv faţă de demersurile întreprinse împotriva elevului de către părinţii colegilor săi, cu scopul de a-l exclude din clasă.

În concret, în legătură cu recurenta, s-a reţinut că aceasta, în calitate de dirigintă în clasa unde învăţa minorul, îl refuza în cadrul orelor să facă diferite lucruri care erau permise altor colegi cum ar fi să îşi ia penarul din dulap sau să se mute într-o bancă mai în faţă şi, de fiecare dată când dorea să spună ceva în timpul orelor, era întrerupt şi i se interzicea să mai vorbească sub pretextul că deranjează, că este nepregătit.

De asemenea, s-a reţinut că în cursul orelor diriginta a instruit elevii cum să dea o declaraţie împotriva minorului şi a dezvăluit clasei faptul că minorul a fost adoptat, deşi acesta nu ştia acest lucru, copiii începând să îl strige "prostule, adoptatule"

Paratul a constatat, prin hotărârea adoptata, că unitatea şcolară şi diriginta minorului au încălcat prevederile legale incidente, respectiv art. 2 alin. (1), (4) şi 5 coroborat cu art. 11 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 republicată.

S-a reţinut prin Hotărâre comportamentul pasiv al Şcolii Gimnaziale nr. 30 Timişoara, raportat la prevederile art. 2 alin. (1) şi (4), art. 11 coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, dispunându-se sancţionarea Scolii Gimnaziale nr. 30 Timişoara cu amendă contravenţională în cuantum de 3000 RON, precum şi comportamentul discriminatoriu sub forma hărţuirii al doamnei A., reclamanta din prezenta cauza, care intră sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (4) şi (5), art. 11 coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, dispunându-se sancţionarea doamnei A. cu amendă contravenţională în cuantum de 1000 RON.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că persoanele reclamate au fost citate la sediul Şcolii Gimnaziale nr. 30 Timişoara şi au avut posibilitatea de formula apărări şi puncte de vedere în cauză, care au fost luate în considerare pe parcursul deliberărilor Colegiului Director, citarea părţilor fiind realizată în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, conform cărora "(4) Colegiul director al Consiliului dispune măsurile specifice constatării existenţei discriminării, cu citarea obligatorie a părţilor. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii".

Susţinerile recurentei, în sensul că, în realitate, primirea citaţiei a fost confirmată de o terţă persoană sunt lipsite de relevanţă în condiţiile în care, în speţă, nu se pune problema ca recurenta să nu fi avut cunoştinţă de demersurile întreprinse de CNCD depunând, de altfel, un punct de vedere în apărarea sa. În consecinţă, chiar citată la locul de muncă, recurenta a fost încunoştinţată de procedura declanşată de CNCD, având posibilitatea să îşi asigure dreptul la apărare.

Cât priveşte comunicarea, la aceeaşi adresă, a hotărârii atacate în faţa instanţelor de judecată, Înalta Curte constată că recurenta nu afirmă că nu a intrat în posesia actului pe care l-a şi atacat, ci invocă un viciu pur formal. Or, cât timp hotărârea a intrat în posesia persoanei sancţionate, aceasta nu a fost în niciun mod vătămată prin modalitatea de comunicare, având posibilitatea să îşi asigure, în mod plenar, dreptul la apărare.

În ceea ce priveşte termenul în care a fost emisă şi comunicată hotărârea CNCD, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect lipsa unei sancţiuni exprese în textele de lege, termenele invocate de recurentă fiind termene de recomandare. Astfel, potrivit art. 20 alin. (7) şi (8) din O.G. nr. 137/2000 "(7) Hotărârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării şi cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul sesizării şi susţinerile părţilor, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita. (8) Hotărârea se comunică părţilor în termen de 30 de zile de la adoptare şi produce efecte de la data comunicării."

Vătămarea invocată de recurentă ca urmare a depăşirii acestor termene nu justifică anularea actelor.

Astfel, nevoia de celeritate a stat, în mod cert, la baza reglementării acestor termene, dar nu poate constitui temei pentru anularea actelor emise cu întârziere, anularea actelor nefiind o măsură aptă să restabilească principiul celerităţii. Dimpotrivă, prin anulare actelor ar fi vătămată, o dată în plus, persoana pentru care s-a formulat reclamaţia, care nu a beneficiat de o apărare a drepturilor sale în termenele legale. Din această perspectivă, cât timp nu au fost depăşite termenele de prescripţie nu se poate considera că sancţiunea ar fi fost aplicată tardiv şi inoportun.

Susţinerea recurentei în sensul că întârzierea a cauzat o prelungită stare de incertitudine şi tensiune cu privire la atitudinea pe care cadrele didactice care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instituţiei de învăţământ, ar trebui să o adopte cu privire la minorul B. este corectă, însă trebuie observat că, dacă nu ar fi fost emisă, chiar cu întârziere, hotărârea atacată sau dacă s-ar proceda la o anulare a acesteia, s-ar permanentiza această stare de incertitudine şi s-ar transmite un semnal eronat în sensul că atitudine recurentei faţă de minorul pentru care s-a depus reclamaţia a fost una corectă.

În realitate, partea vătămată în mod real de această întârziere este chiar minorul care a beneficiat de o intervenţie tardivă a autorităţilor statului. Anularea actului nu ar putea decât să sporească această vătămare, iar nu să o înlăture.

În ceea ce priveşte atribuţiile de prevenire şi mediere, nu există nicio legătură între termenul în care a intervenit sancţionarea şi prevederile referitoare la mediere. Nu se poate susţine că dacă sancţionarea ar fi intervenit în termen recurenta ar fi putut beneficia de soluţionarea diferendului prin intermediul metodelor alternative. În realitate, argumentul recurentei este în sensul că CNCD nu ar fi trebuit să o sancţioneze deloc (nici înăuntrul termenului nici în afara termenului legal), ci ar fi trebuie să îi ofere metode alternative de soluţionare. Or, cu privire la acest aspect, instanţa de fond a reţinut în mod corect că medierea şi sancţionarea sunt prevăzute de către legiuitor fără să condiţioneze aplicarea sancţiunii de derularea unei proceduri anterioare de mediere, iar aceasta din urmă este o procedură ce presupune disponibilitatea ambelor părţi implicate în situaţia litigioasă intervenită.

În ceea ce priveşte aspectele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt neîntemeiate.

Este indiscutabilă situaţia de vulnerabilitate în care se afla minorul B., acesta fiind adoptat şi prezentând o serie de tulburări de comportament care făceau extrem de dificilă acceptarea acestuia în grupul de elevi. Cu certitudine această situaţie era cunoscută recurentei, aceasta având cunoştinţă atât de condiţia de persoană adoptată a minorului cât şi de particularităţile comportamentale ale acestuia pe care a putut să le constate în mod nemijlocit.

Este, din această perspectivă, lipsit de relevanţă dacă recurenta a cunoscut în detaliu situaţia medicală a minorului, diagnosticul concret stabilit de către medicul psihiatru şi actele medicale de care dispuneau părinţii minorului. Ce este cert este faptul că abaterile constatate în conduita minorului nu puteau fi puse exclusiv pe seama lipsei de educaţie fiind dincolo de orice îndoială faptul că recurenta, cadru didactic, dispunea de toate elementele pentru a înţelege situaţia particulară a minorului.

De altfel, din declaraţiile luate în cadrul procedurii derulate de CNCD cât şi din declaraţia martorei C., audiată de instanţă, rezultă că situaţia particulară a minorului era cunoscută în cadrul şcolii. Martora a declarat în faţa instanţei "Cunosc situaţia minorului, problemele lui de deficienţă de atenţie, aspecte care au fost semnalate şi de către ceilalţi profesori de la clasa minorului. De la început am încercat, însă nu am reuşit, să îi convingem pe părinţii minorului de problemele acestuia comportamentale şi de necesitatea de a apela la specialişti pentru rezolvarea acestor probleme şi, totodată, de a obţine un certificat pentru atestarea problemelor speciale de care minorul suferă."

În aceste condiţii, este lipsită de credibilitate susţinerea potrivită căreia recurenta nu a cunoscut natura reală a problemelor minorului întrucât părinţii ar fi ales să nu divulge aceste aspecte.

Situaţia particulară a minorului impunea, chiar în lipsa unei evaluări realizate în condiţiile Ordinului nr. 1985/1305/5805/2016 emis de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, o abordare empatică de natură să uşureze situaţia minorului, să faciliteze integrarea şi acceptarea sa în grup, limitând, în măsura posibilului, consecinţele tulburării de care suferea acesta.

Or, din probele de la dosar şi, în special, din înregistrările al căror transcript parţial a fost depus la dosar, rezulta că reclamanta a avut o atitudine represivă, lipsită de empatie la adresa minorului. CNCD a reţinut în mod corect că recurenta îi interzicea minorului, în cadrul orelor, să facă diferite lucruri care erau permise altor colegi, cum ar fi să îşi ia penarul din dulap sau să se mute într-o bancă mai în faţă şi, când dorea să spună ceva, era întrerupt şi i se interzicea să mai vorbească sub pretextul că deranjează, că este nepregătit. Nu doar refuzul, în sine, de a-i permite să se mute în altă bancă sau să îşi aducă penarul din dulap, dar şi maniera în care era exprimat acest refuz, desconsiderarea pe care profesorul o afişa faţă de minor şi care, în mod previzibil, era copiată şi de ceilalţi copii, au fost de natură să accentueze ostilitatea pe care minorul a întâmpinat-o în cadrul şcolii.

Aceeaşi observaţie se impune şi în legătură cu discuţia pe care recurenta a avut-o cu copiii în legătură cu modul în care aceştia ar trebui să dea declaraţii împotriva colegului lor, o astfel de discuţie fiind de natură să ostilizeze colectivul şi să agraveze izolarea minorului.

În acest context, este greu de crezut că intenţia recurentei, atunci când a adus în discuţie, de faţă cu elevii clasei, adopţia minorului B. a fost una orientată, în mod real, către creşterea empatiei şi a gradului de acceptare în colectiv. Oricum, era evident că această informaţie nu avea cum să conducă decât la o şi mai mare izolare a minorului, copiii speculând orice "inferioritate" pe care o puteau identifica la acesta. Consecinţa produsă, în sensul că ceilalţi copii au început să îl strige "prostule, adoptatule" era mai mult decât previzibilă.

Recurenta susţine că a procedat la corectarea "comportamentului delincvent" al minorului fără legătură cu manifestările specifice dizabilităţii acestuia. Or, aceste susţineri confirmă atitudinea negativă a recurentei în raport cu situaţia particulară a elevului. Separarea netă pe care încearcă să o facă recurenta între manifestările specifice tulburării de comportament şi conduita "reprobabilă" pe care a încercat să o corecteze prin intermediul sancţiunilor este nejustificată fiind evident că între, pe de o parte, problemele de integrare, aflate în relaţie directă cu tulburarea de care suferea minorul, şi, pe de altă parte, comportamentul "deviant sau reprobabil", cum îl cataloghează recurenta, există o strânsă legătură. Este mai puţin relevant dacă diagnosticul precis este cel de "sindrom hiperkinetic" cum apare pe majoritatea scrisorilor medicale, sau "tulburarea emoţională a copilăriei", cum este înscris pe scrisoarea medicală din 30.03.2016. Relevant este faptul că minorul se afla într-o situaţie medicală care îi îngreuna integrarea în mediul şcolar astfel încât, în lipsa ajutorului adecvat din partea cadrelor didactice, erau inevitabile reacţiile de frustrare, mergând până la agresivitate, constate în conduita minorului şi care au fost semnalate şi de părinţii celorlalţi copii, îngrijoraţi de situaţia de la clasă.

Or, tocmai acest lucru i-a fost reproşat recurentei: lipsa unei intervenţii care să faciliteze integrarea minorului în cadrul şcolii şi, mai ales, întreţinerea unei atitudini ostile faţă de acesta în considerarea particularităţilor sale comportamentale care îşi aveau originea, în ultimă instanţă, în tulburarea de care suferea.

Este adevărat că o intervenţie mult mai eficientă ar fi fost posibilă dacă s-a fi procedat la evaluarea minorului în conformitate cu procedura reglementată de Ordinului nr. 1985/1305/5805/2016 emis de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, pentru această omisiune fiind vinovaţi, cel puţin parţial, şi părinţii acestuia. Însă această stare de lucruri nu îndreptăţea recurenta să aibă o manifestare care, în mod vădit, a întreţinut un cadru ostil în raport cu minorul B..

Oricum, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, în măsura în care recurenta aprecia că drepturile minorului nu pot fi protejate decât prin evaluarea acestuia de către E., ar fi putut sesiza din oficiu autorităţile competente în vederea evaluării elevului. În acest sens, art. 14 alin. (1) din Ordinul menţionat prevede că "Orice profesionist care interacţionează cu un copil cu dizabilităţi şi/sau CES, de exemplu cadrul didactic, consilierul şcolar, profesorul itinerant şi de sprijin, psihologul, medicul de familie, asistentul social, asistentul medical comunitar, mediatorul şcolar, preotul, membrii structurilor comunitare consultative şi alţii, are obligaţia de a informa familia şi de a semnala situaţia acestuia SPAS/DGASPC de sector, dacă copilul nu este deja încadrat în grad de handicap sau orientat şcolar/profesional, astfel încât acesta să beneficieze de diagnostic precoce şi intervenţie timpurie."

Recurenta susţine că o astfel de obligaţie subzistă doar dacă "copilul nu este deja încadrat în grad de handicap sau orientat şcolar/profesional" or, Înalta Curte constată că tocmai aceasta era situaţia în speţă, minorul B. nefiind nici încadrat în grad de handicap şi nici orientat şcolar. Faptul că încadrarea în grad de handicap presupune acordul părinţilor este nerelevant pentru obligaţia de sesizare a autorităţilor pentru declanşarea evaluării iniţiale, nefiind necesar ca evaluarea să se finalizeze cu încadrarea în grad de handicap.

Art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede, de altfel, că "În funcţie de încadrarea în grad de handicap şi de orientarea şcolară şi profesională bazată pe CES şi ţinând cont de faptul că încadrarea în grad de handicap se realizează numai la solicitarea părinţilor/reprezentantului legal, iar înscrierea copiilor cu dizabilităţi şi CES în învăţământul special şi special integrat se face numai pe baza orientării şcolare şi profesionale efectuate de Comisia de orientare şcolară şi profesională, denumită în continuare E., copiii cu dizabilităţi şi/sau CES se împart în următoarele grupuri:

a) copii încadraţi în grad de handicap şi orientaţi şcolar/profesional de către E., aceştia fiind copii care au simultan dizabilităţi şi CES;

b) copii încadraţi în grad de handicap şi neorientaţi şcolar/profesional de către E., aceştia fiind fie copii care au simultan dizabilităţi şi CES şi pentru care părinţii/reprezentantul legal nu solicită orientare şcolară, fie copii cu dizabilităţi şi fără CES, şcolarizaţi în unităţi de învăţământ de masă, precum copii cu dizabilităţi fizice, somatice, HIV/SIDA sau boli rare neînsoţite de tulburări psihice;

c) copii neîncadraţi în grad de handicap şi orientaţi şcolar/profesional de către E., aceştia fiind fie copii care au simultan dizabilităţi şi CES, dar pentru care părinţii nu solicită/refuză încadrarea în grad de handicap, fie copii doar cu CES;

d) copii neîncadraţi în grad de handicap şi neorientaţi şcolar sau profesional de către E., aceştia fiind copii care au simultan dizabilităţi şi CES, pentru care părinţii/reprezentantul legal nu solicită orientare şcolară şi nici încadrare în grad de handicap."

Era posibilă, aşadar, realizarea evaluării şi luarea măsurilor specifice de protecţie, în condiţiile art. 2 alin. (2) lit. c), citat mai sus, chiar în cazul în care părinţii se opuneau încadrării minorului în grad de handicap.

Oricum, până la luarea unor astfel de măsuri ar fi fost necesar, aşa cum am menţionat mai sus, ca toate cadrele didactice să aibă un comportament orientat spre diminuarea problemelor de integrare ale minorului or, recurenta a manifestat ea însăşi, o atitudine opusă încurajând, prin atitudinea sa, pe colegii de clasă ai minorului să îl desconsidere şi să îl izoleze.

În aceste condiţii, în mod corect s-a reţinut aplicabilitatea art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 potrivit căruia "Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv."

În concluzie, instanţa de fond nu a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 20 alin. din O.G. nr. 137/2000, probatoriul care susţinea vinovăţia recurentei fiind suficient pentru a justifica prezumţia de discriminare de care face vorbire acest articol. Cât priveşte declaraţia martorei C., Înalta Curte constată că aceasta nu era suficientă pentru a demonstra respectarea principiului egalităţii de tratament, conţinând evaluări subiective ale martorei, directoare în cadrul şcolii sancţionate alături de recurentă, evaluări care sunt contrazise de aspectele concrete reţinute în sarcina recurentei.

Faţă de toate aceste considerente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 385 din 17 decembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.