Challenge to energy regulation pricing order dismissed; appeal rejected for lawful application of EU deregulation framework

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins."

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 09.01.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. (în continuare "SNN" sau "Nuclearelectrica"), în contradictoriu cu Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (în continuare "ANRE"), a solicitat anularea Ordinului nr. 216/11.12.2019 publicat în M.Of. nr. 1001/12.12.2019, precum şi, în temeiul art. 11 alin. (1) din aceeaşi lege, obligarea intimatei la repararea pagubei estimate la valoarea de 454.000.000 de RON, urmare a aplicării ordinului contestat.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 681 din 31 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a amis excepţia tardivităţii formulării cererilor adiţionale, invocată de pârâtă; s-a respins acţiunea în anularea Deciziilor nr. 2213/23.12.2019 şi nr. 2214/23.12.2019, respectiv a informării nr. 110703/23.12.2019, ca tardiv formulată; s-a respins în rest cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 10 iulie 2020, s-a admis excepţia tardivităţii formulării cererilor adiţionale, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 şi s-a constatat ca rămasă fără obiect excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârâtă cu privire la informare şi anexă, dat fiind faptul că nu vor face obiectul judecăţii. Totodată, legat de explicitarea conţinutului cererii de chemare în judecată, instanţa a reţinut că în cererea de chemare în judecată nu există menţiuni neechivoce care să conducă la concluzia că se contestă vreun act existent.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 10.07.2020, precum şi împotriva sentinţei nr. 681/31.07.2020 a declarat recurs reclamanta, solicitând

- admiterea recursului, cu consecinţa casării în parte a încheierii, conform art. 496 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la soluţia admiterii excepţiei tardivităţii cererilor adiţionale formulate de noi, respectiv cu privire la respingerea probei cu expertiză ca expresie a încălcării dreptului nostru la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, a casării în tot a sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în temeiul art. 20 alin. (3) a doua ipoteză din Legea nr. 554/2004, judecata urmând a se relua de la momentul procesual al discutării excepţiilor şi probatoriilor,

- în subsidiar, admiterea recursului şi rejudecarea, în temeiul art. 20 alin. (3) prima ipoteză din Legea nr. 554/2004, cu modificarea soluţiei instanţei de fond asupra excepţiei tardivităţii cererilor adiţionale şi a respingerii ca tardivă a cererii de anulare a deciziilor nr. 2213 şi 2214/2019 şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea completării probatoriului prin administrarea expertizei ori

- în al doilea subsidiar, rejudecarea pe fond a cererii aşa cum a fost completată prin cererile adiţionale nr. 1 şi nr. 2, dispunând admiterea acesteia aşa cum a fost modificată ori,

- în al treilea subsidiar, rejudecarea pe fond a cererii introductive, urmată de admiterea cererii noastre aşa cum a fost formulată, dispunând anularea Ordinului nr. 216/2019 şi obligarea pârâtei la repararea pagubei estimate la valoarea de 454.000.000 de RON, urmare a aplicării ordinului contestat,

- cu cheltuieli de judecată constând din valoarea taxei judiciare de timbru pentru fond şi recurs.

Primul motiv de casare, în parte, a încheierii din data de 10.07.2020 se referă la încălcarea regulilor de procedură privitoare la aplicarea unei sancţiuni care trebuie să fie prevăzută de lege.

În opinia recurentei, instanţa s-a pronunţat pe tardivitatea formulării cererilor adiţionale, prin încheierea din 10.07.2020 şi, ulterior, prin sentinţă, deşi este vorba despre o altă excepţie, pe respingerea ca tardivă a cererii de anulare a deciziilor ANRE (o excepţie în acest sens fiind, de fapt, invocată), făcând un mix al celor două excepţii, fără ca fiecare dintre aceste excepţii să fie pusă în discuţie ca atare.

În formularea aleasă de ANRE în întâmpinarea la prima cerere adiţională, aceasta a ridicat problema tardivităţii capătului 2 de cerere al cererii adiţionale prin care se solicita anularea actelor subsecvente, mai precis Informarea. În formularea aleasă de ANRE în întâmpinarea la cea de-a doua cerere adiţională s-a ridicat problema "excepţiei tardivităţii formulării capătului 1 din cererea adiţională (...) anularea actelor subsecvente, reprezentate de deciziile nr. 2213/23.12.2019 şi nr. 2214/23.12.2019". În aceste condiţii instanţa de fond s-a pronunţat prin încheiere pe altceva decât s-a cerut, când a admis excepţia tardivităţii formulării cererilor adiţionale, deşi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. instituie o regulă de procedură clară: Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. fără a soluţiona în mod explicit, prin încheiere, excepţia tarviditătii atacării actelor subsecvente, a respins expres cererile vizând anularea actelor subsecvente Ordinului ca fiind tardive prin sentinţă, încălcând (1) regula de procedură privitoare la aplicarea unei sancţiuni prevăzute de lege şi (2) regula punerii în discuţia părţilor a acestei excepţii ridicate de partea adversă (art. 488 alin. (1) lit. 5 C. proc. civ.).

Recurenta arată, în legătură cu prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, că Legea specială, O.U.G. nr. 33/2007, prevede, la art. 5 alin. (7), un termen de 30 de zile de la data la care au fost notificate actele administrative cu caracter individual părţilor interesate. Acest termen este doar mai scurt decât cel de Ia art. 11 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, dar are aceeaşi natură juridică: este termen de prescripţie, nu de decădere. Oricum în opinia recurentei, confuzia pe care o face instanţa asupra naturii juridice a termenelor, fără a remarca paralelismul sau similitudinea dintre reglementările din legea specială şi din cea generală este evidentă, iar referirea Ia termenul de decădere de 1 an de la alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este complet inutilă în motivarea sa, întrucât la momentul soluţionării cauzei nu trecuse încă 1 an de la emiterea deciziilor.

Distinct însă, tardivitatea, în ceea ce priveşte formularea cererilor adiţionale, se poate aprecia exclusiv pornind de la dispoziţiile procedurale ce privesc depunerea unei astfel de cereri: până Ia primul termen de judecată, sancţiunea nedepunerii în aceste condiţii fiind decăderea (art. 30 alin. (2) şi (5), respectiv art. 123 şi art. 254 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004).

Pentru nerespectarea termenului procedural intervine decăderea, pentru nerespectarea termenului de exercitare a dreptului material la acţiune intervine, în genere, prescripţia (cu excepţia dispoziţiei speciale de la art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului, unde legiuitorul a statuat şi un termen de decădere). Cum prescripţia se poate invoca doar de către partea interesată, ANRE, care nu a invocat-o, nici instanţa nu este în măsură să facă o recalificare a excepţiei pentru că s-ar ajunge, astfel, la eludarea dispoziţiilor art. 2513 C. civ. aşa cum unele aspecte au fost interpretate prin Decizia ÎCCJ nr. 1 din 17 februarie 2014 (Decizia 1/2014) privind examinarea recursurilor în interesul legii, rezultând, din aceasta, per a contrario, rezultă că - fără excepţie - prescripţiile începute după data intrării în vigoare a C. civ. pot fi opuse reclamantului exclusiv de către pârât.

În măsura în care instanţa de recurs apreciază că termenul prevăzut de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 este unul de decădere, recurenta invocă neconstituţionalitatea unui astfel de termen. De asemenea, apreciază că ar putea fi utilă sesizarea Înaltei Curţi pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, dacă se constată şi că chestiunea de drept este nouă. cu privire la corecta calificare, ca termen de decădere sau de prescripţie, a termenului de 30 de zile instituit de O.U.G. nr. 33/2007.

Al doilea motiv de casare, în parte, a încheierii din data de 10.07.2020 se referă la încălcarea regulii de procedură privitoare la judecarea în cadrul procesual fixat de reclamant.

Recurenta susţine că este eronat considerentul instanţei de fond care a apreciat că "în cererea de chemare în judecată nu există menţiuni neechivoce care să conducă la concluzia că se contestă vreun act existent. Referirile generice la situaţii ipotetice ce urmează a se derula în urma punerii în aplicare a actului normativ nu sunt suficiente, nu s-a făcut nicio referire expresă la vreuna dintre cele două decizii, nicio referire expresă cumulativ cu invocarea nelegalităţii ei exprese. De asemenea, petitul nu conţine nicio menţiune cu privire la un act subsecvent emiterii ordinului."

Recurenta afirmă că, dimpotrivă, în acţiunea introductivă s-a referit explicit, fără a face şi punctual corelarea cu petitul (pe care a facut-o însă prin cererile adiţionale), la aplicarea efectivă a Metodologiei: Prin aplicarea Metodologiei, având în vedere prevederile art. 4, SNNS.A. este obligată să vândă pe piaţa reglementată maxim 65% din cantitatea de energie electrică livrată în Sistemul electroenergetic naţional (pct. 3.11. din acţiune). Or, aplicarea Ordinului s-a făcut incontestabil, în concret, prin Deciziile nr. 2213/23.12.2019 şi nr. 2214/23.12.2019. De altfel, din cererea introductivă reieşea si nemulţumirea societăţii punctuală cu privire la valorile preturilor reglementate şi cantităţile impuse în sarcina societăţii pentru semestrele I şi II ale anului 2020, aspecte care nu se regăseau în ordinul contestat explicit, ci în actele subsecvente.

În aceste condiţii, recurenta apreciază că, la o analiză aprofundată, se poate observa că nici nu este vorba de o extindere propriu zisă a cadrului procesual, ci de rectificarea unei erori - prin omisiune - din petitul acţiunii, prin completarea şi explicitarea acestuia.

Al treilea motiv de casare, în parte, a încheierii din data de 10.07.2020 se referă la nemotivarea soluţiei de respingere a probei cu expertiza şi încălcarea unor reguli de procedură ce au produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel.

În opinia recurentei, proba cu expertiză era utilă pentru cuantificarea prejudiciului iar respingerea ei s-a făcut fără o motivare corespunzătoare.,instanţa de fond nu a arătat de ce administrarea probei cu expertiză ar fi fost inutilă, ci doar a consemnat concluzia sa că ar fi inutilă.

Recurenta mai arată că chiar şi în cazul neanulării deciziilor privind preţurile şi cantităţile reglementate, urmare a judecării exclusiv a cererii introductive, dacă s-ar constata nelegalitatea Ordinului ce a stat la baza emiterii acestora, prejudiciul s-a produs din culpa ANRE urmare a aplicării acestui act administrativ normativ prin emiterea de către autoritatea de reglementare în domeniul energiei a deciziilor şi prin executarea lor prin livrarea cantităţilor impuse la preţurile reglementate.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva sentinţei, un prim motiv de casare se referă la lipsa motivării prin indicarea unui temei legal inexistent, precum şi existenţa unor motive de drept contradictorii.

Recurenta arată că instanţa de fond a reţinut, la pct. 7.1. lit. D), pagina 15 din Sentinţă, că în cadrul legislativ privind piaţa de energie electrică din România s-ar regăsi şi Calendarul de dereglementare, în perioada 1 ianuarie 2020-31.12.2020, ca urmare a implementării prevederilor regulamentului (UE) nr. 943/2019. Ulterior, la pct. 72, penultimul alineat, fraza a doua, pag. 19 din sentinţă reţine că: Cu toate că, prin natura lor, prevederile regulamentelor au, în general, efect imediat asupra sistemelor juridice naţionale ale statelor membre, fără a fi necesar ca autorităţile naţionale să adopte măsuri de aplicare, totuşi, pentru o implementare adecvată a acestora, unele dintre prevederile unui regulament ar putea necesita adoptarea de măsuri de către statele membre.

Or, recurenta arată că regulamentele sunt de directă aplicare, ele nu se implementează. Acest lucru este posibil doar în ceea ce priveşte Directivele. Însăşi instanţa de fond a reţinut acest caracter al Regulamentelor Europene, în cadrul motivării sale.

Recurenta mai arată, referitor la considerentele sentinţei, că simpla existenţă a scrisorii nr. 121565/27.09.2019 prin care Statul Român propune un asemenea calendar pentru perioada 01.01.2020-31.06.2021 (iar nu până la 31.12.2020), nu echivalează cu existenţa acordului Comisiei Europene asupra propunerii. În realitate, Ordinul nr. 216/2019 nu a vizat luarea de măsuri de atenuare la care se referă Ministerul rezultă din recunoaşterea expresă, scrisă, a ANRE aflată la dosar; la pag. 15 din întâmpinarea la prima cerere adiţională se afirmă: "In plus, reclamanta SNN invocă o serie de prevederi ale regulamentului (UE) 2019/943 care nu se regăsesc în temeiul legal al Ordinului nr. 216/2019 a cărui anulare se solicită şi nici în Raportul transmis de statul român către Comisia Europeană. Niciun moment ANRE nu a avut în vedere ca, prin acest Ordin, să aplice art. 10 din regulament şi nici nu s-a sprijinit pe vreun calendar de dereglementare.

Aşadar, în opinia recurentei, acest considerent este lipsit de temei legal, ceea ce constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (indicarea unui temei de drept care nu există - Calendarul de dereglementare - echivalând cu nemotivarea hotărârii).

Al doilea motiv de casare a Sentinţei se referă la încălcarea regulii de procedură privitoare la pronunţarea unei hotărâri în baza probelor efectiv administrate.

În opinia recurentei, aprecierea instanţei potrivit căreia ordinul atacat ar fi fost emis în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (5) din Regulamentul nr. 943/2019 nu se întemeiază pe nicio probă de la dosar ci este contrazis de recunoaşterea scrisă şi expresă a ANRE în sensul că ordinul nu a avut în vedere regulamentul nr. 943/2019.

Al treilea motiv de casare a Sentinţei se referă la nemotivarea prin indicarea eronată a temeiului de drept (confundarea cuprinsului Ordinului nr. 326/2019 cu cel al Ordinului nr. 216/2019), contradicţia între unele dintre considerentele hotărârii, aplicarea şi interpretarea greşită a Regulamentului nr. 943/2019.

Cu privire la acest motiv de recurs, recurenta arată că aşa-zisele măsuri de eliminare a politicilor sau măsurilor naţionale de restricţionare a formării preţurilor angro ori de atenuare a impactului au fost adoptate cu referire directă şi prioritară la producătorii hidro şi nuclear, fiind concepute în aşa fel încât să li se aplice exclusiv acestor categorii de producători, astfel încât dreptul la nediscriminare impus de Regulamentul 943/2019 a fost încălcat flagrant. Instanţa s-a raportat în mod greşit la prevederile Ordinului nr. 326/2019, care instituia obligaţii pentru toţi producătorii de energie în timp ce Ordinul atacat se referea doar la producătorii hidro şi nuclear.

Aşa cum citează instanţa de fond, în plus autoritatea de reglementare trebuia să ţină cont de capacităţi tehnice ale surselor de producere a energiei, de cele de stocare a energiei şi de consumul dispecerizabil. Or, art. 5 alin. (3) lit. a) coroborat cu alin. (4) al aceluiaşi articol din Metodologia adoptată prin Ordinul nr. 216/2019 ţine cont doar de capacitatea de producţie, nu şi de celelalte două aspecte, sens în care, contradictoriu din nou, instanţa de fond reţine că celorlalte categorii formal enunţate la art. 5 din Metodologia adoptată prin Ordinul nr. 216/2019 nici nu le-au fost impuse în concret şi efectiv obligaţii de vânzare pe piaţa reglementată, fără a remarca discriminarea.

In aceste condiţii, Metodologia adoptată prin Ordin are un profund caracter discriminatoriu, instituind deosebiri - fără niciun fundament juridic - acolo unde legea nu o face. Astfel, principiul european deja analizat, ca şi cel naţional, potrivit căruia dispoziţiile Legii nr. 123/2012 ar trebui să se aplice nediferenţiat tuturor producătorilor de energie electrică, se încalcă printr-o normă juridică inferioară, emisă tocmai de Reglementatorul pieţei de energie, dezavantajând în mod evident producătorii hidro şi nuclear.

În Considerentele Regulamentului nr. 943/2019 se preciza faptul că "Principiile-cheie ale pieţei ar trebui să prevadă că preţurile energiei electrice se stabilesc pe baza cererii şi ofertei." Or, o asemenea prevedere se regăseşte exclusiv în Ordinul nr. 326/2019, ce se adresează tuturor producătorilor, care nu a fost contestat, iar nu în Ordinul nr. 216/2019 contestat. Se mai arată că cele două ordine se aplică simultan şi cumulat, cu menţiunea că prin cel contestat i se impun recurentei cantităţi şi preţuri reglementate, cel de-al doilea aducând o singură obligaţie suplimentară, de a se asigura necesarul de consum al consumatorilor casnici.

Se mai arată că ANRE denaturează formarea preţurilor pe piaţa angro prin Ordinul nr. 216/2019 avantajând vânzarea pe piaţa angro concurenţială preponderent de către producătorii mai mici care vor cere preţuri ridicate, vătămând astfel consumatorii casnici finali. Protejarea consumatorilor casnici trebuia să se realizeze prin asigurarea unor preţuri fiabile şi stabile nu prin impunerea unor preţuri reglementate care perturbă concurenţa şi formarea liberă a preţului.

Se mai arată că Statul român şi ANRE nu au identificat consumatorii vulnerabili, ci au impus tarife reduse, reglementate, accesibile tuturor consumatorilor casnici, ceea ce contravine reglementărilor europene.

Al patrulea motiv de casare a Sentinţei se referă la nemotivarea hotărârii şi interpretarea şi aplicarea greşită a legii

Aplicarea directă a Regulamentului echivalează cu o abrogare implicită a tuturor reglementărilor naţionale anterioare acestuia care organizau piaţa reglementată de energie electrică şi dădeau ANRE competenţele în stabilirea cantităţilor şi preţurilor pe această piaţă. Adică exact normele naţionale reţinute de instanţă ca fiind cele cărora le corespunde Metodologia adoptată prin Ordin si inclusiv actele normative cu putere juridica superioara. A reţine că Ordinul ANRE corespunde cu legislaţia naţională contrară Regulamentului nr. 943/2019 este o motivare vădit nelegală, mai ales că a fost invocat conflictul dintre aceeaşi legislaţie naţională şi norma europeană, statul român recunoaşte acest conflict în Raportul nr. x/VDP al Ministerului Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri din data de 30.12.2019 transmis Directoratului general pentru Energie în temeiul art. 10 alin. (5) din Regulamentul nr. 943/2019, iar intimata-pârâtă recunoaşte, şi ea, acelaşi conflict.

Arată recurenta că, în faţa instanţei de fond a subliniat faptul că dispoziţiile Legii nr. 123/2012 ar trebui să se aplice nediferenţiat tuturor producătorilor de energie electrică şi acest principiu este încălcat flagrant printr-o normă juridică inferioară, emisă tocmai de intimata ANRE, Reglementatorul pieţei de energie, dezavantajând în mod evident producătorii hidro şi nuclear.

In acest context legislativ (aplicarea directă a Regulamentului) trebuia să fie încadrată situaţia, dacă era cazul, la cea reglementată la art. 24 din Legea nr. 123/2012, şi să fie adoptată o Hotărâre de Guvern, singurul act normativ prin care, constatându-se o situaţie de criză, se puteau impune măsuri temporare.

Regulamentul nr. 943/2019 nu permite a se lua măsuri de atenuare a impactului decurgând dintr-o situaţie experimentată anterior, eventual provocată de actorii de pe piaţa liberă (producătorii), pentru că nu asemenea evenimente (pretinsa creştere artificială a preţurilor nedovedită de ANRE) fac obiectul actului european. Dimpotrivă, Regulamentul este explicit, la art. 10 alin. (5), măsurile ar fi trebuit să vizeze eliminarea unor măsuri sau politici (or, acestea nu pot aparţine decât autorităţilor, nu şi participanţilor la piaţă, n.n.) de restricţionare a formării preţurilor angro sau pentru atenuarea impactului politicii sau măsurii respective asupra comportamentului de ofertare.

Impunându-se de către autoritatea de reglementare vânzarea a aproape un sfert din energia produsă la preţ reglementat, ANRE a procedat contrar regulamentului: a luat ea o măsură care influenţează comportamentul de ofertare. Aceste măsuri sunt nerecomandate de Directiva nr. 944/2019 care se referă doar la posibilitatea instituirii unor obligaţii de serviciu public. Or, obligaţiile de serviciu public sunt luate de autorităţi, iar nu de producătorii de energie participanţi la piaţa de energie şi nu erau întrunite condiţiile pentru dispunea unor astfel de măsuri.

În concluzie, recurenta arată că măsurile adoptate de ANRE sunt chiar măsurile interzise de Regulamentul nr. 943/2019 şi vizate a fi înlăturate prin Directiva nr. 944/2019, iar instanţa a interpretat şi aplicat greşit dreptul Uniunii (pe aspectele detaliat menţionate mai sus), ceea ce constituie motive de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se subliniază faptul că la data adoptării Regulamentului nr. 943/2019, normele naţionale care instituiau o piaţă reglementată şi-au încetat aplicabilitatea şi, în aceste condiţii, nu era necesară adoptarea unor măsuri care să înlăture vreo politică de natură să aducă atingere principiului liberei formări a preţului. Ulterior a fost adoptată O.U.G. nr. 2/2020, prin care a fost reinstituită piaţa reglementată, fapt contrar Regulamentului, astfel încât, în opinia recurentei, măsura sau politica a cărei eliminare sau atenuare trebuia să o vizeze Ordinul ANRE nr. 216/2019 era această preconizată nouă Ordonanţă de urgenţă, O.U.G. nr. 1/2020, care a reintrodus piaţa reglementată a energiei electrice pentru anul 2020 deşi exista un Regulament european care nu permitea existenta unei pieţe reglementate.

Al cincilea motiv de casare se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a legii (Directiva nr. 944/2019 privind clienţii vulnerabili şi principiul proporţionalităţii).

Recurenta arată că Directiva nr. 944/2019 se referă la furnizori nu la producători şi are în vedere identificarea unor consumatori vulnerabili or, măsurile dispuse prin ordinul atacat s-au referit la toţi consumatorii casnici nu doar la cei vulnerabili.

În ceea ce priveşte respectarea principiului proporţionalităţii, recurenta arată, în primul rând, că scopul autorităţilor naţionale nu a fost unul legitim întrucât a vizat protejarea întregii populaţii nu doar a celor vulnerabili. De asemenea, nu s-a procedat la consultarea Comisiei Europene, aşa cum impune Directiva menţionată. Măsurile luate prin Ordinul nr. 216/2019 sunt nerecomandate, contrarii considerentului 22 fraza a doua din Directiva 944/2019.

Se mai arată că paragrafele precizate în Nota de prezentare şi motivare a proiectului de Ordin ca suport în menţinerea preţului reglementat sunt încadrate la art. 10 din Regulament, care se refera exclusiv la limitele tehnice pentru ofertare şi nu la preţurile din contractele pe termen lung, asa cum este implementat în prezent pentru contractele reglementate. Or, stabilirea procentului de maxim 65% din producţie prin ordin, în condiţiile în care chiar ANRE se apără în sensul că obligaţiile stabilite în concret prin Deciziile emise în baza ordinului au depăşit cu puţin 20% pentru fiecare din trimestrele anului 2020, nu pare deloc o măsură care să elimine politica Guvernului concretizată prin O.U.G. nr. 1/2020 de extindere a pieţei reglementate până la 31.12.2020 pe fondul abrogării implicite a prevederilor O.U.G. nr. 114/2018 (care instituia piaţa reglementată până în februarie 2022) prin Regulamentul nr. 943/2019 şi limitarea pieţei reglementate până la data de 31.12.2019.

Se mai afirmă că ordinul contestat tinde la îngrădirea libertăţii constituţionale de exercitare a activităţii economice, cu scopul obţinerii de profit prin încălcarea prevederilor art. 45, art. 53 şi art. 135 din Constituţia României. Metodologia aprobată prin Ordinul 216/2019 limitează şi restrânge libertatea economică, având în vedere dispoziţiile referitoare la dreptul liberului acces la o activitate economică, respectiv activităţile comerciale şi industriale, ce vizează atât capacitatea persoanei fizice, cât şi capacitatea persoanei juridice de a deveni participant activ la viaţă economică.

In modalitatea de calcul propusă, marja de profit considerată ca fiind "rezonabilă", nu doar limitează capacitatea companiei de a mai efectua investiţii, ci creează un mediu economic instabil, nepredictibil şi cu un impact economic negativ major. Recurenta mai arată că a propus autorităţii de reglementare ca, eventual, să aibă în vedere o rentabilitate a activelor imobilizate de 5-6% dar nu s-a ţinut seama de acest aspect.

Al şaselea motiv de casare a Sentinţei se referă la încălcarea unei reguli de procedură ce a produs o vătămare ce nu se poate înlătura altfel, respectiv contradictorialitate între considerente în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de despăgubiri.

Recurenta arată că există o contradicţie în cadrul considerentelor celor două hotărâri atacate întrucât, pe de o parte, se consideră că nu a existat o materializare a măsurilor preconizate de ordinul atacat şi, pe de altă parte a recunoscut existenţa deciziilor prin care acest ordin a fost pus în executare, impunându-se obligaţii concrete de vânzare a unei cantităţi din energia produsă la un preţ reglementat.

În al doilea rând, se arată că, reţinând că prejudiciul material nu este cert pentru că nu poate fi dedus din actul juridic supus judecăţii, instanţa a constatat, de fapt, că acţiunea urmează a fi respinsă ca nedovedită, niciun text legal nedispunând că, în cazul răspunderii civile delictuale, urmarea produsă de faptul juridic civil ar putea sau ar urma să rezulte dintr-un înscris, fie el şi act administrativ normativ. Spre deosebire de actele juridice, care pot consemna elemente care să cuantifice valoarea unei obligaţii, faptul juridic civil în general nu se regăseşte într-un înscris probatoriu (instrumentum) ca să dea valoarea pagubei eventual produse. Din acest punct de vedere, expertiza solicitată era utilă pentru soluţionarea cauzei.

În cuprinsul memoriului de recurs s-a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, iar, ataşat recursului, recurenta a depus la dosar cerere privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, şi cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţie de neconstituţionalitate, aceasta din urmă formând obiectul dosarului asociat nr. x/2020, creat în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (12) din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă ANRE a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este legală.

Totodată, a depus la dosar note scrise cu privire la cererea de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare, solicitând respingerea acesteia, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefiind necesare sau pertinentă şi note de şedinţă privind cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentă, solicitând respingerea, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a reiterat, în esenţă, argumentele expuse prin memoriul de recurs.

De asemenea, recurenta a formulat răspuns la notele de şedinţă privind cererea de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare depuse la dosar de intimata-pârâtă.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 februarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 24 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din data de 7 aprilie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2020, s-a respins cererea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi cererea privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, formulate de recurenta-reclamantă Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A.

Prin încheierea din data de 13 aprilie 2022 pronunţată în dosarul asociat nr. x/2020, s-a admis în parte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurenta-reclamantă S.C. Nuclearelectrica S.A.; a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 astfel cum a fost introdus prin art. I pct. 2 din Legea nr. 160/2012; s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurenta-reclamantă S.C. Nuclearelectrica S.A. cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (10) din Legea energiei electrice nr. 13/2007 astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 3 din O.U.G. nr. 33/2007, ca inadmisibilă.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând probele administrate în cauză şi prevederile legale aplicabile constată că recursul este nefondat.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la modalitatea de soluţionare a cererii de anulare a Ordinului 216/2019, Înalta Curte constată următoarele:

Ordinul nr. 216/11.12.2019 adoptat de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi publicat în Monitorul Oficial nr. 1001/12.12.2019 are ca obiect aprobarea Metodologiei de stabilire a preţurilor pentru energia electrică vândută de producători pe bază de contracte reglementate şi a cantităţilor de energie electrică din contractele reglementate încheiate de producători cu furnizorii de ultimă instanţă şi de stabilire a cantităţilor maxime de energie electrică ce pot fi impuse ca obligaţii de vânzare pe bază de contracte reglementate.

Acest act normativ a avut la bază, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, prevederile art. 10 alin. (5) din Regulamentul (UE) 2019/943, potrivit cărora:

"(5) În cazul în care o autoritate de reglementare sau o altă autoritate competentă desemnată a identificat o politică sau o măsură care ar putea contribui la restricţionarea formării preţurilor angro, aceasta ia toate măsurile adecvate pentru eliminarea politicii sau a măsurii respective sau, dacă nu este posibil, pentru atenuarea impactului politicii sau a măsurii respective asupra comportamentului de ofertare. Statele membre transmit Comisiei un raport până la 5 ianuarie 2020, care descrie în detaliu măsurile şi acţiunile pe care le-au întreprins sau intenţionează să le întreprindă".

Constatând că, la data preconizată de intrare în vigoare a acestui regulament (01.01.2020) care impunea ca preţurile la energie electrică să se stabilească pe baza cererii şi a ofertei, în România era reglementat, prin O.U.G. nr. 114/2018, un calendar de dereglementare treptată a pieţei de energie electrică care urma să se deruleze până în anul 2022, Autorităţile cu competenţe în domeniu au apreciat că o dereglementare bruscă, la data de 01.01.2020, a pieţei energiei electrice ar putea conduce la destabilizarea acesteia şi la o creştere substanţială a preţurilor suportate de populaţie, inclusiv de consumatorii vulnerabili.

Pe de o parte, calendarul nu mai putea fi urmat astfel cum a fost reglementat prin O.U.G. nr. 114/2018, fiind prea lung însă, pe de altă parte, nu se putea renunţa complet, începând cu 01.01.2020, la orice măsură de protecţie a consumatorilor casnici fără a se produce distorsiuni pe piaţa de energie ceea ce, în ultimă instanţă, era contrar chiar Regulamentului a cărei implementare se urmărea.

Aceste aspecte au fost semnalate Comisiei Europene, în scrisoarea nr. 121565/27.09.2019 menţionându-se intenţia de modificare a O.U.G. nr. 114/2018 în sensul stabilirii unui grafic mai scurt de liberalizare a pieţei energiei electrice "având în vedere necesitatea liberalizării etapizate a acesteia pentru a evita destabilizarea pieţei şi creşterea excesivă a preţurilor pe pieţele centralizate şi, implicit, la clienţii finali casnici, corelat cu implementarea unui mecanism de protecţie a clienţilor vulnerabili"

Comisia Europeană a fost informată şi ulterior adoptării măsurilor, fiind respectate prevederile art. 10 alin. (5) din Regulamentul (UE) 2019/943.

Susţinerile recurentei, în sensul că niciun moment ANRE nu a avut în vedere ca, prin acest Ordin, să aplice art. 10 din Regulament şi nici nu s-a sprijinit pe vreun calendar de dereglementare sunt neîntemeiate, trimiterea la norma europeană făcându-se, în mod explicit, în preambulul actului atacat, iar încadrarea măsurilor dispuse prin acest act la dispoziţiile art. 10 din Regulamentul 2019/943 este susţinută de întreaga corespondenţă purtată cu Comisia Europeană.

Pretinsa recunoaştere, prin întâmpinarea ANRE, a faptului că nu s-a urmărit, prin ordinul atacat, luarea unor măsuri dintre cele la care se referă art. 10 din Regulamentul 2019/943 este rezultatul interpretării eronate a susţinerilor părţii (care s-a referit la faptul că partea adversă invocă o serie de prevederi ale Regulamentului 2019/943 care nu au stat la baza elaborării şi adoptării ordinului 216/2019 iar nu la faptul că nicio prevedere a acestui regulament, nici art. 10 alin. (5), nu ar fi stat la baza ordinului atacat). Oricum, o menţiune din cadrul procesului nu ar putea invalida poziţia autorităţilor pe tot parcursul procesului de dereglementare a pieţei energieie electrice.

În ceea ce priveşte efectul direct al Regulamentului UE 2019/943, susţinut de recurentă, Înalta Curte constată că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect norma europeană, motivarea nefiind una contradictorie, aşa cum afirmă recurenta.

Este necontestat efectul direct al unui regulament european în dreptul intern al statelor membre, acest lucru fiind recunoscut şi de instanţa de fond. Pe de altă parte, în condiţiile în care regulamentele conţin, adesea, norme legale de maximă generalitate, punerea în executare a respectivelor norme necesită adoptarea unei legislaţii naţionale adecvate. Noţiunea de implementare, atunci când se referă la un Regulament european, nu are semnificaţia adoptării unor norme naţionale prin care să se confere forţă juridică acestui act, regulamentele bucurându-se de un efect direct, ci se referă la adoptarea unei legislaţii secundare în raport cu actul european, menită să asigure corecta punere în executare a normei europene. Termenul de implementare este folosit, de altfel, şi de reprezentantul Comisiei Europene care, în scrisoarea din 20.12.2019, trimisă ca răspuns la scrisoarea nr. 121565/27.09.2019, menţionează faptul că această instituţie "va continua să monitorizeze îndeaproape implementarea Regulamentului (UE) 2019/943 de către România".

Este adevărat că în Regulamentul UE 2019/943 se prevedea că, de la data intrării acestuia în vigoare, preţurile pe piaţa de energie electrică urmează să se stabilească pe baza cererii şi a ofertei, însă această normă nu poate fi interpretată în sensul că, de la data de 01. 01. 2020, când Regulamentul a intrat în vigoare, au fost înlăturate din ordinea juridică naţională prevederile referitoare la calendarul de dereglementare. Aceasta întrucât, aşa cum au subliniat autorităţile naţionale în discuţiile purtate cu Comisia Europeană, o dereglementare bruscă era susceptibilă să conducă la o destabilizare a pieţei de energie electrică, experienţa anului 2018 demonstrând faptul că, în lipa unor măsuri adecvate, care necesitau o perioadă mai lungă de timp, piaţa ar fi fost distorsionată, preţurile la energie neformându-se pe baza cererii şi a ofertei, ci ajungându-se la o creştere artificială a acestora, cu efecte daunătoare asupra întregii populaţii, inclusiv asupra consumatorilor vulnerabili.

Tocmai acest aspect a fost avut în vedere şi de legislativul european atunci când a impus statelor membre ca, până la data de 5 ianuarie 2020 să identifice politicile sau măsurile care ar putea contribui la restricţionarea formării preţurilor angro şi să comunice un raport care descrie în detaliu măsurile şi acţiunile pe care le-au întreprins sau intenţionează să le întreprindă pentru înlăturarea acestora.

Nu era necesar, în condiţiile art. 10 alin. (5) din Regulamentul 2019/943, ca, în urma informărilor realizate de Statul Român, Comisia Europeană să agreeze un calendar de dereglementare, aşa cum s-a procedat în perioada 2014-2017. Era suficient ca aspectele constatate la nivel naţional şi măsurile dispuse să fie comunicate Comisiei Europene fiind, din acest moment, atribuţia acesteia să exprime obiecţii, în măsura în care aprecia că măsurile nu sunt adecvate sau că aspectele constatate nu se încadrează la prevederile menţionate. Textul Regulamentului vorbeşte doar de o comunicare a măsurilor nu de o procedură de aprobare a acestora.

Or, nu există o dovadă în sensul că reglemetările naţionale ar fi fost considerate de Comisia Europeană contrare normei stabilite la nivelul Uniunii. Dimpotrivă, în scrisoarea din 20.12.2019, trimisă ca răspuns la scrisoarea nr. 121565/27.09.2019 prin care Comisiei i s-a comunicat intenţia autorităţilor naţionale de a dereglementa treptat piaţa până la 01.01.2021, asigurând un procent din necesarul de consum al populaţiei la preţ reglementat, vizaţi fiind producătorii care deţin unităţi/grupuri nuclearelectrice sau hidroelectrice, Comisia Europeană a subliniat faptul că aceste aspecte par să facă obiectul prevederilor articolului 10 alin. (5) din Regulamentul (UE) 2019/943.

A existat, desigur, o presiune în sensul înlăturării cât mai rapide a tuturor piedicilor în calea formării libere a preţului la energia electrică, însă nu există nicio luare de poziţie în sensul că măsurile dispuse de autorităţile naţionale nu ar fi acceptabile şi ar depăşi ceea ce este necesar, în contextul dat, pentru asigurarea cât mai rapidă a unei pieţe de energie liberalizate.

În ceea ce priveşte protejarea consumatorului vulnerabil, este adevărat că de măsurile temporare dispuse prin Ordinul atacat a beneficiat întreaga populaţie casnică, însă, aşa cum au subliniat autorităţile naţionale, adoptarea unor măsuri temporare era necesară, între altele, pentru identificarea consumatorilor vulnerabili şi asigurarea protecţiei acestora. În aceste condiţii, nu se poate susţine că, până la identificarea consumatorilor vulnerabili şi până la momentul la care devenea posibilă protejarea acestora prin măsuri ţintite, autorităţile naţionale nu mai aveau posibilitatea să intervină prin măsuri generale care să asigure, în acest interval de timp, protecţia acestor persoane.

În ceea ce priveşte caracterul discriminatoriu al măsurii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o analiză corectă a situaţiei şi a normelor legale aplicabile, reţinând că Regulamentul (UE) 2019/943 impune statelor membre să asigure în mod eficace nediscriminarea participanţilor la piaţă, însă ţinând seama de diferitele necesităţi tehnice ale sistemului electroenergetic şi de diferitele capacităţi tehnice ale surselor de producere a energiei, de stocare a energiei şi a consumului dispecerizabil. Discriminarea poate fi invocată numai în raport de anumite situaţii identice, similare, sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.

Or, aşa cum rezultă din analiza instanţei de fond, producătorii de energie deţinători de grupuri hidroelectrice şi nuclearoelectrice nu se află în aceeaşi situaţie cu ceilalţi producători de pe piaţă, fiind subliniate, în cadrul sentinţei, diferenţele existente între diversele categorii de producători şi argumentele pentru care era justificat, în raport de situaţia dată, dispunerea unor măsuri diferenţiate.

Astfel, s-a reţinut că având în vedere situaţia concretă a pieţei de energie electrică din România, pentru producătorii care deţin/exploatează comercial unităţi/grupuri dispecerizabile care beneficiază de schema de sprijin cu certificate verzi, nu au fost impuse obligaţii de vânzare pe bază de contracte reglementate avându-se în vedere prevederile legale incidente, respectiv:

- art. 79 alin. (7) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare: "Principiile care stau la baza stabilirii preţurilor reglementate pentru energia electrică produsă în cogenerare de înaltă eficienţă sau din surse regenerabile ce beneficiază de scheme de sprijin au în vedere următoarele: a) pentru energia electrică şi termică produsă în cogenerare de înaltă eficienţă sau din surse regenerabile se aplică prevederile schemelor de sprijin, aprobate prin hotărâre a guvernului".

- art. 14 alin. (1) şi alin. (8) din Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: "(1) Producătorii de energie electrică din surse regenerabile de energie vând energia electrică produsă pe piaţa de energie electrică la preţul pieţei.(…) (8) Pentru energia electrică produsă din surse regenerabile de energie contractată pe piaţa de energie electrică se asigură acces garantat la reţea, cu excepţia energiei electrice care este contractată şi vândută la preţ reglementat în condiţiile legii, pentru care se asigură accesul prioritar la reţea".

Pentru producătorii de energie electrică cu unităţi nedispecerizabile nu au fost impuse obligaţii de vânzare pe bază contracte reglementate, având în vedere următoarele considerente:

- ponderea relativ scăzută a puterii disponibile a acestora în total putere disponibilă la nivel de SEN, respectiv aproximativ 14% (valoare determinată pe baza datelor privind capacitatea totală de producere instalată şi disponibilă în SEN pe unităţi dispecerizabile şi nedispecerizabile, publicate pe site-ul Transelectrica, valabile la 01.01.2019).

- numărul foarte mare al unităţilor nedispecerizabile.

Referitor la modul de stabilire a cantităţilor, s-au avut în vedere următoarele principii:

- asigurarea, în măsura în care acest lucru este posibil, cu respectarea legislaţiei în vigoare, a următoarelor condiţii:

- menţinerea unor valori rezonabile şi uşor comparabile ale tarifelor aplicate clienţilor casnici de către furnizorii de ultimă instanţă;

- menţinerea tarifelor aplicate clienţilor casnici de către furnizorii de ultimă instanţă pentru perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2020, la un nivel relativ constant;

- stabilirea cantităţilor în ordine ascendentă a preţurilor, pentru cele 3 categorii de producători pentru care se stabilesc obligaţii de vânzare pe bază de contracte reglementate.

Recurenta nu a combătut aceste susţineri ale instanţei de fond, ci a reluat argumentul potrivit căruia, pentru asigurarea unui caracter nediscriminatoriu al măsurii aceasta ar fi trebuit să si ia în mod egal faţă de toţi participanţii la piaţă. Înalta Curte împărtăşeşte argumentul instanţei de fond în sensul că un tratament similar are ca premisă existenţa unor situaţii similare or, date fiind tehnologiile fundamental diferite de producere a energiei electrice nu se poate afirma că producătorii hidro şi nuclear se aflau într-o situaţie similară celorlalţi producători de pe piaţă.

Analiza instanţei de fond cu privire la caracterul discriminatoriu al ordinului atacat nu s-a întemeiat pe o confuzie a instanţei de fond între prevederile Ordinului nr. 236/2019 şi 216/2019, ci, aşa cum rezultă din lectura considerentelor instanţei, aceasta a avut în vedere în mod corect situaţia creată prin ordinul atacat. Citarea, la un moment dat, în cuprinsul considerentelor, a art. 7 din Ordinul nr. 236/2019, menţionându-se, în mod eronat, că ar fi vorba de art. 7 din Ordinul nr. 126/2019 nu a influenţat în niciun mod analiza referitoare la caracterul discriminatoriu al ordinului ce făcea obiectul litigiului.

De altfel, art. 7 din Ordinul 236/2019 prezintă relevanţă în prezentul litigiu din perspectiva faptului că prin acest articol se instituie o a doua limitare (pe lângă cea de maxim 65% din cantitatea de energie electrică livrată de unităţile/grupurile dispecerizabile proprii ale producătorilor hidro şi nuclear), în raport cu care se putea stabili cantitatea concretă de energie electrică ce putea fi solicitată la preţ reglementat. Astfel, prin acest articol se prevedea că "Prin derogare de la prevederile art. 3, art. 5 alin. (1) şi art. 6, pentru perioada 1 ianuarie 2020-31 decembrie 2020 producătorii de energie electrică au obligaţia de a livra furnizorilor de ultimă instanţă: a) în semestrul I 2020, maximum 75% din necesarul de consum al clienţilor casnici pentru care se aplică tarife reglementate;b) în semestrul II 2020, maximum 60% din necesarul de consum al clienţilor casnici pentru care se aplică tarife reglementate" . Scopul preluării unei cantităţi de energie la preţ reglementat era acela de asigurare a unui preţ de furnizare a energiei electrice către populaţie cât mai apropiat de cel de dinainte de reglementare, temporizând impactul liberalizării pieţei.

Referitor la încălcarea libertăţii economice se constată că măsura dispusă prin ordinul atacat avea o perioadă limitată de aplicare şi, în ceea ce priveşte procentul de energie care putea fi solicitat la un preţ reglementat, acesta nu era unul fix, ci era unul maximal, proporţionalitatea măsurii neputând fi analizată decât prin raportare la procentul concret, stabilit prin Deciziile ulterioare ale autorităţii, contestate prin cererile adiţionale. Or, aceste procente erau mult mai mici decât cele maximale neputând fi identificată o disproporţie între măsura dispusă şi scopul acesteia.

În ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la modalitatea de soluţionare a cererilor adiţionale, dincolo de lipsa de finalitate practică a acestora în condiţiile în care Înalta Curte a reţinut caracterul legal al Ordinului 216/2019, se constată că soluţia instanţei de fond este legală, neexistând motive temeinice pentru casarea încheierii din data de 10.07.2020 sau a sentinţei atacate.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că, în faţa instanţei de fond, prin întâmpinare, pârâta a invocat faptul că cererile adiţionale prin care se solicită anularea Deciziilor nr. 2213/2019 şi nr. 2214/2019 şi a informării din data de 23.12.2019 sunt făcute cu depăşirea termenului de 30 de zile reglementat de art. art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007

Instanţa de fond a pus în discuţie acest aspect şi s-a pronunţat cu privire la depăşirea termenului de 30 de zile, reglementat de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007.

În aceste condiţii, nu se poate susţine că instanţa de fond s-ar fi pronunţat pe ceva ce nu s-a cerut sau pe un aspect care nu a fost pus în discuţia părţilor. Nu s-a făcut o confuzie între termenul în care puteau fi atacate Deciziile nr. 2213/2019 şi nr. 2214/2019 şi informarea din 23.12.2019, pe de o parte, şi termenul în care putea fi formulată o cerere adiţională, în raport de prevederile art. 204 din C. proc. civ.. Recurenta este cea care, interpretând de o manieră formalistă şi eronată dispoziţia instanţei de fond referitoare la respingerea ca tardive a cererilor adiţionale, aduce în discuţie prevederile C. proc. civ. referitoare la momentul procedural până la care se pot formula cereri adiţionale la cererea de chemare în judecată, texte de lege care nu au nicio legătură cu excepţia invocată şi soluţionată la instanţa de fond. Respingerea ca tardive a cererilor adiţionale nu însemnă că instanţa de fond s-ar fi pronunţat pe tardivitatea mijlocului procedural ales de parte, ci pe tardivitatea capetelor de cerere formulate în cadrul cererilor adiţionale, aşa cum rezultă în mod neîndoielnic din considerentele hotărârilor atacate. De altfel, în sentinţă s-a reţinut în mod explicit inaplicabilitatea, în speţă, a prevederilor art. 204 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte natura termenului de 30 de zile, reglementat de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt lipsite de finalitate întrucât, în condiţiile în care, în faţa instanţei de fond, prin întâmpinare, pârâta a invocat faptul că cererile adiţionale prin care se solicită anularea Deciziilor nr. 2213/2019 şi nr. 2214/2019 şi a informării din data de 23.12.2019 sunt făcute cu depăşirea termenului de 30 de zile reglementat de art. art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, este lipsit de relevanţă practică dacă acest termen este unul de prescripţie sau unul de decădere. În măsura în care instanţa de fond ar fi apreciat că termenul este unul de prescripţie ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor această calificare şi, constatând că depăşirea termenului a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare, ar fi procedat la respingerea cererilor adiţionale ca prescrise, finalitatea fiind aceeaşi adică nesoluţionarea pe fond a acestor cereri. În niciun caz instanţa de fond nu era ţinută de termenii expliciţi utilizaţi de parte şi de calificarea juridică pe care aceasta a dat-o termenului de 30 de zile reglementat de O.U.G. nr. 33/2007.

În consecinţă, indiferent de natura termenului, depăşirea lui împiedica judecarea pe fond a capetelor accesorii.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că prin acţiunea introductivă reclamanta nu a solicitat anularea Deciziilor nr. 2213/2019 şi nr. 2214/2019 şi a informării din data de 23.12.2019, cererile adiţionale fiind primele acte procedurale prin care s-a formulat un astfel de petit. În aceste condiţii, în mod corect s-a apreciat că respectarea termenului 30 de zile reglementat de O.U.G. nr. 33/2007 se verifică prin raportare la data formulării cererilor adiţionale nu prin raportare la data formulării acţiunii.

Faptul că, în cadrul motivelor din acţiune, s-au exprimat nemulţumiri care aveau legătură cu actele contestate ulterior prin cererile adiţionale nu poate avea semnificaţia învestirii instanţei cu un astfel de capăt de cerere. Aşa cum a arătat şi instanţa de fond, nu s-a formulat o cerere de anulare a acestor acte şi nici nu rezultă, din ansamblul motivării acţiunii, că s-ar urmări anularea altor acte decât cele menţionate în petitul acesteia. Cererile adiţionale nu au rectificat, în aceste condiţii, o simplă eroare materială din cadrul acţiunii, ci au tins la completarea acţiunii cu capete noi de cerere, eroarea prin omisiune, la care se referă recurenta, fiind una de fond.

În ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la modalitatea de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor, Înalta Curte constată că, în raport de considerentele de mai sus prin care s-a reţinut caracterul legal al Ordinului nr. 216/2019, nu se mai impune analizarea acestor motive de casare, nemaiputându-se pune problema acordării unor despăgubiri.

Aceleaşi observaţii se impun şi cu privire la soluţia de respingere a probei cu expertiză solicitate în faţa instanţei de fond, Înalta Curte constatând că această probă putea avea relevanţă exclusiv în legătură cu capătul de cerere privind despăgubirile.

Temeiul de drept al soluţiei adoptate

Faţă de aceste considerente, în raport de prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Cutre va respinge recursul formulat de reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. împotriva sentinţei civile nr. 681 din 31 iulie 2020 şi a încheierii din 10 iulie 2020, ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.