Annulment of public health contravention norm for lack of clarity and predictability in defining special epidemiological measures.

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 5 august 2020 pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Sf. Ioan" Galaţi a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea art. 30 lit. h) din H.G. nr. 857/2011 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele din domeniul sănătăţii publice.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 119 din 22 octombrie 2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea în contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect anulare act administrativ, formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Sf. Ioan" Galaţi, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 anterior a declarat recurs pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Sf. Ioan Galaţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea art. 30 lit. h) din H.G. nr. 857/2011 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele din domeniul sănătăţii publice.

Un prim motiv de casare invocat de recurentul-reclamant a fost cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atât din perspectiva încălcării articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi prin prisma nerespectării prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Susţine recurentul-reclamant că hotărârea criticată nu cuprinde raţionamentul logico-juridic care a stat la baza pronunţării soluţiei în cauză, instanţa de fond mărginindu-se la a înlătura criticile de nelegalitate din cuprinsul acţiunii judiciare, fără a realiza o argumentaţie aptă a convinge asupra justeţii soluţiei.

Se arată în recursul declarat în cauză că nu poate fi acceptată concluzia primei instanţe, potrivit căreia textul actului normativ criticat este clar, întrucât nu se cunoaşte care era lista măsurilor speciale instituite în situaţii epidemiologice deosebite la data formulării cererii de chemare în judecată, iar dacă H.G. nr. 857/2011 conţinea o anexă cu măsuri speciale instituite în situaţii epidemiologice deosebite sau dacă această listă era stabilită printr-o lege, ordonanţă sau hotărâre de guvern, atunci lucrurile ar fi stat diferit din perspectiva clarităţii textului.

Cu privire la cel de-al doilea fine de neprimire al criticilor formulate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, din perspectiva neconstituţionalităţii şi neconvenţionalităţii textului, se afirmă în recurs că instanţa de fond nu a motivat aceste critici, nearătând de ce considerentele obligatorii ale Deciziei CCR nr. 152/06.05.2020 nu sunt aplicabile mutatis mutandis, iar criticile subsumate punctului D din cererea introductivă de instanţă nu au fost deloc analizate, fapt ce determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Un al doilea motiv de casare a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând recurentul-reclamant că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţia României, art. 6 alin. (3) lit. a) din CEDO şi art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, toate aceste norme trasând în sarcina legiuitorului obligaţia de a crea norme clare, previzibile şi intangibile, apte să permită informarea subiectului de drept asupra naturii şi cauzei unei acuzaţii care i s-ar aduce.

În opinia recurentului-reclamant, neclaritatea exprimării derivă chiar din expresia "situaţii epidemiologice deosebite", precum şi din sintagma "măsuri speciale", fiind reluate considerente relevante din cuprinsul Deciziei CCR nr. 152/2020, concluzia trasă fiind aceea că nu se cunoaşte cum îşi poate controla conduita cel care trebuie să respecte măsurile speciale instituite în situaţii epidemiologice deosebite, astfel încât să nu săvârşească o contravenţie. În această situaţie, aplicarea sancţiunii se poate realiza arbitrar, fiind insuficientă posibilitatea contestării măsurii în faţa instanţei competente.

În concluzie, susţine recurentul-reclamant că instanţa de fond a nesocotit în mod evident normele de drept material indicate pentru a stabili că actul administrativ cu caracter normativ atacat este unul care răspunde exigenţelor clarităţii şi previzibilităţii.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimatul-pârât Guvernul României a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, apreciind că recurentul-reclamant nu a indicat motivele de nelegalitate în virtutea cărora a înţeles să critice soluţia primei instanţe. Totodată, din perspectiva aspectelor de fond, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-pârât Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Sf. Ioan" Galaţi, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală, a hotărârii primei instanţe.

A susţinut intimatul-pârât că hotărârea primei instanţe este motivată corespunzător, fiind respectate cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fără ca judecătorul cauzei să fie obligat să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi pentru susţinerea pretenţiilor şi apărărilor formulate. În opinia intimatului-pârât, motivarea hotărârii pronunţate de prima instanţă corespunde exigenţelor cerute pentru respectarea principiului legalităţii, al contradictorialităţii, precum şi al dreptului la apărare şi al aflării adevărului.

Cu privire la încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, art. 6 alin. (3) din CEDO şi art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, susţine intimatul-pârât că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant, întrucât principiul legalităţii actelor administrative presupune ca acestea să respecte anumite cerinţe: actele să fie adoptate sau emise de către autorităţile competente din punct de vedere material/teritorial şi în limitele acestor competenţe, conţinutul actelor administrative să fie conform cu cel al legii în baza căreia sunt emise, actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare, actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative şi cu respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

A făcut trimitere Guvernul României la o decizie de speţă a instanţei supreme, susţinând că hotărârea contestată a fost adoptată cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 24/2000, proiectul actului legislativ fiind avizat de către autorităţile publice interesate, de către Ministerul Justiţiei şi de către Consiliul legislativ.

Sub aspectul oportunităţii, adoptarea actului administrativ contestat a fost determinată de motivele menţionate în nota de fundamentare a respectivului act, regăsite îndeosebi în Secţiunea a 2-a "Motivul emiterii actului normativ"-punctul 2.1"Descrierea situaţiei actuale", printre altele fiind inserat şi faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 254/2010 pentru abrogarea Legii nr. 98/1994 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele legale de igienă şi sănătate publică, stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele din domeniul sănătăţii publice se reglementează prin hotărâre a Guvernului, sens în care s-a adoptat H.G. nr. 857/2011 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele din domeniul sănătăţii publice. Acest act normativ a fost emis în scopul de a se asigura protejarea populaţiei prin îmbunătăţirea activităţilor, serviciilor şi produselor cu potenţial impact negativ asupra stării de sănătate cât şi îmbunătăţirea serviciilor medicale, a condiţiilor de viaţă şi muncă.

Mai afirmă intimatul-pârât că respectiva hotărâre de guvern a fost emisă în limitele competenţelor recunoscute de lege emitentului său şi în limitele dreptului de apreciere, fiind respectate condiţiile legale care limitează libertatea de decizie a administraţiei în alegerea făcută între mai multe soluţii sau chiar posibilitatea de a nu alege una dintre soluţii.

Referitor la pretinsa lipsă de claritate şi previzibilitate a normei, consideră intimatul-pârât ca fiind excesivă cerinţa de definire a fiecărui termen sau a fiecărei sintagme utilizate în textul actului normativ contestat.

A făcut trimitere Guvernul României la Decizia CCR nr. 184/2016, afirmând că, în realitate, recurentul-reclamant îşi exprimă nemulţumirea faţă de nelegalitatea procesului-verbal de constatare şi de sancţionare a contravenţiilor nr. x, aspecte care nu puteau forma obiectul prezentei cauze.

În speţă, arată Guvernul României că Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 828/2020 privind măsurile de organizare şi desfăşurare a activităţii la nivelul cabinetelor stomatologice, la nivelul unităţilor sanitare non-covid şi al ambulatoriilor de specialitate pe perioada stării de alertă, cu modificările şi completările ulterioare este actul normativ ce conţine măsuri care se instituie în situaţii epidemiologice deosebite şi care trebuie respectate, în caz de nerespectare putând fi aplicabilă sancţiunea contravenţională prevăzută la art. 30 lit. h) din H.G. nr. 857/2011.

La art. 31 din ordinul menţionat se prevede că "nerespectarea de către cabinetele stomatologice şi de către unităţile sanitare non-covid din sistemul public şi privat a prevederilor prezentului ordin se constată, conform competenţelor, de către personalul împuternicit din cadrul Inspecţiei Sanitare de Stat din cadrul Ministerului Sănătăţii şi al Serviciului control în sănătate publică din cadrul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti şi se sancţionează în conformitate cu prevederile art. 18, art. 291, art. 30 lit. f)-j), n), o) şi p), art. 31 lit. a)-d), f)-j) şi art. 34 lit. b), m), n) şi o) din H.G. nr. 857/2011 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele din domeniul sănătăţii publice, cu modificările şi completările ulterioare".

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurentul-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Sf. Ioan" Galaţi a solicitat respingerea excepţiei nulităţii, invocată de intimatul-pârât Guvernul României, precum şi respingerea apărărilor formulate de acesta asupra fondului recursului său, apreciind susţinerile intimatului ca fiind neîntemeiate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 5 februarie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea de şedinţă din data de 2 martie 2022, s-a luat în examinare sesizarea din oficiu privind preschimbarea termenului de judecată stabilit la 19 octombrie 2022, instanţa admiţând sesizarea în sensul preschimbării termenului de judecată pentru data de 13 aprilie 2022.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13 aprilie 2022, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Guvernul României şi s-a dispus amânarea cauzei pentru termenul din 22 iunie 2022, în vederea depunerii, la dosar, a procesului-verbal de constatare nr. x/16.07.2020 .

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente şi de aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Sf. Ioan" Galaţi este fondat, pentru următoarele considerente:

II.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Un prim motiv de casare invocat de recurentul-reclamant este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată fiind, în accepţiunea titularului căii de atac, pretinsa încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţia EDO şi ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. Instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluţia adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) şi ale art. 425 C. proc. civ., fiind arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinţei pronunţate. Cât priveşte criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a legii la stabilirea situaţiei juridice în cauză, ele vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza A. contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor circumscrise acestui motiv de casare, întrucât hotărârea primei instanţe cuprinde argumente pe care şi-a fundamentat judecătorul fondului soluţia pronunţată, chiar dacă acestea sunt lapidar exprimate.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, se observă că hotărârea pronunţată în primă instanţă a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Obiectul prezentei acţiuni judiciare îl constituie controlul de legalitate asupra dispoziţiilor art. 30 lit. h) din Hotărârea nr. 857/2011 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele din domeniul sănătăţii publice, care reglementează contravenţia şi sancţiunea contravenţională pentru "nerespectarea măsurilor speciale instituite în situaţii epidemiologice deosebite", text normativ criticat pentru lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate.

A indicat recurentul-reclamant, ca temei al susţinerilor sale din acţiunea introductivă, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţia României, art. 6 alin. (3) lit. a) din Convenţia EDO şi art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, texte de drept care consacră principiul legalităţii şi exigenţele de calitate a legii.

Invocarea reperelor constituţionale referitoare la calitatea legii este permisă în ceea ce priveşte analiza principiului legalităţii unui act administrativ cu caracter normativ, judecătorul de contencios administrativ fiind cel care are în competenţa sa o astfel de examinare, prin raportare la norme constituţionale a căror încălcare se pretinde în cauză.

Instanţa de contencios constituţional a statuat în mod constant că "principiul legalităţii implică o obligaţie pozitivă a legiuitorului de a reglementa prin texte clare şi precise. Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (Decizia CCR nr. 447/2019, par. 23, cu referire la Decizia CCR nr. 189 din 2 martie 2006)".

Tot în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României s-a afirmat că "(N)ormele prin care sunt stabilite contravenţii trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta trebuie să poată fi identificat cu uşurinţă, prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei contravenţiei. Norma trebuie redactată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita, astfel încât să fie apt să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care ar putea rezulta din săvârşirea unei anumite fapte. Altfel spus, legea trebuie să definească în mod clar contravenţiile şi sancţiunile aplicabile, fiind necesar ca destinatarul normei să cunoască din însuşi textul normei juridice aplicabile care sunt actele, faptele sau omisiunile ce pot angaja răspunderea sa contravenţională.

Dreptul contravenţional, asemenea dreptului penal, are un caracter subsidiar, intervenind doar acolo unde alte mijloace juridice nu sunt suficiente pentru protejarea anumitor valori sociale. În aceste condiţii, actele normative cu putere de lege şi actele administrative cu caracter normativ prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii trebuie să întrunească toate condiţiile de calitate ale normei: accesibilitate, claritate, precizie şi previzibilitate" (Decizia CCR nr. 152/2020, paragrafele 127 şi 130).

Hotărârea de guvern criticată a fost adoptată în temeiul art. 2 din Legea nr. 254/2010 pentru abrogarea Legii nr. 98/1994 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele legale de igienă şi sănătate publică.

Dacă în vechea reglementare legiuitorul a înţeles să includă în conţinutul Legii nr. 98/1994, la art. 44, enumerarea măsurilor speciale ce puteau fi dispuse în situaţii epidemiologice deosebite, actuala reglementare lasă la latitudinea emitenţilor de legislaţie terţiară definirea acestor măsuri, precum şi a sintagmei "situaţii epidemiologice deosebite", fără măcar a face trimitere la posibilitatea explicitării conţinutului normei în discuţie prin alte acte normative, lipsind orice corelaţie între acestea şi prevederile art. 30 lit. h) din H.G. nr. 857/2011.

Potrivit prevederilor art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "(T)extul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor".

Este de observat că în conţinutul dispoziţiei legale analizate în cauză sunt folosiţi termeni generici, care determină o imposibilitate a destinatarului actului normativ de a-şi stabili conduita de urmat, în absenţa unei descrieri riguroase a faptei contravenţionale.

Or, maniera de reglementare prin utilizarea unor noţiuni generale, în absenţa unei corelări a normei analizate cu alte prevederi de drept care să lămurească, să expliciteze ce se înţelege prin concepte terminologice precum "măsuri speciale" ori "situaţii epidemiologice deosebite", determină lipsa de claritate şi de previzibilitate a textului din actul administrativ normativ supus controlului de legalitate în prezenta cauză.

Faptul că au fost emise mai multe ordine de ministru care prevăd măsuri de urmat în contextul pandemiei Covid-19, fără a fi făcută o trimitere de la norma cadru de sancţionare a contravenţiei către actele normative care definesc acele măsuri a căror nerespectare duce la aplicarea de sancţiuni contravenţionale reprezintă, de asemenea, o lacună a textului criticat, care împiedică subiecţii de drept cărora li se aplică norma analizată să cunoască întinderea şi conţinutul drepturilor şi obligaţiilor pe care aceştia trebuie să le respecte, pentru a nu ajunge să fie sancţionaţi contravenţional.

În condiţiile în care o normă juridică nu poate fi calificată ca fiind conformă din punct de vedere calitativ, deoarece nu conţine, fără echivoc, "ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce el este îndreptăţit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplinească", o astfel de reglementare legală nu respectă normele de tehnică legislativă, determinând apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, iar acel text normativ este contrar prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Totodată, este evident că textul supus analizei sub aspectul legalităţii nu respectă normele de tehnică legislativă cuprinse la art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000.

În consecinţă, viciul de legalitate intrinsec normei reglementate în cuprinsul art. 30 lit. h) din H.G. nr. 857/2011 determină anularea acestui text normativ, adoptat cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi ale art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000.

În raport de soluţia pronunţată în recurs, dată fiind culpa procesuală a intimatului-pârât în prezenta cauză, va fi obligat Guvernul României la plata către recurentul-reclamant a sumei de 381 RON, reprezentând cheltuieli de judecată specifice fazei procesuale a recursului, aferente deplasării apărătorului ales al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Sf. Ioan" din Galaţi la termenele din 13.04.2022 şi 22.06.2022, conform înscrisurilor depuse la dosar, filele x şi 50.

II.2 Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele expuse anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Sf. Ioan" Galaţi, va casa sentinţa primei instanţe şi, rejudecând cauza, va dispune admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Sf. Ioan Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 119 din 22 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite cererea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Sf. Ioan Galaţi, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

Anulează art. 30 lit. h) din Hotărârea de Guvern nr. 857/2011 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele din domeniul sănătăţii publice.

Obligă intimatul Guvernul României la plata către recurentul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Sf. Ioan Galaţi a sumei de 381 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2022.