Appeal dismissed in dispute over compensation for moral damages from road accident under insurance guarantee fund

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată şi precizată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIILa contencios administrativ şi fiscal la data de 05.02.2019 sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. în contradictoriu cu intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, au solicitat anularea Deciziei nr. 18011/15.01.2019 de respingere a cererii de despăgubire nr. x/16.05.2017, obligarea intimatului la plata următoarelor sume: către contestatoarea I., (bunica defunctului L.), la plata daunelor morale în sumă de 450.000 RON, cu cheltuieli de judecată, precum şi cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial pe cale separată.

La data de 25.03.2019, reclamanţii au depus cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată prin care precizează obiectul cererii de chemare in judecata in sensul ca înţeleg sa conteste in termen legal si următoarele decizii:Decizia de respingere parţiala a 19301/04.03.2019, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015; solicitându-vă anularea acesteia st obligarea pârâtei la plata despăgubirilor; Decizia de respingere parţiala a 19332/04.03.2019, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015; solicitându-vă anularea acesteia si obligarea pârâtei la plata despăgubirilor; Decizia de respingere parţiala a 19299/04.03.2019, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015; solicitându-vă anularea acesteia si obligarea pârâtei la plata despăgubirilor; Decizia de respingere parţiala a 19300/04.03.2019, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015; solicitându-vă anularea acesteia si obligarea pârâtei la plata despăgubirilor; Decizia de respingere a 18464/30.02.2019, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015; solicitându-vă anularea acesteia si obligarea pârâtei la plata despăgubirilor; Decizia de respingere parţiala a 18461/30.02.2019, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015; solicitându-vă anularea acesteia si obligarea pârâtei la plata despăgubirilor; Decizia de respingere parţiala a 19308/04.03.2019, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015; solicitându-vă anularea acesteia si obligarea pârâtei la plata despăgubirilor.

1.2. Sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin sentinţa nr. 263 din 30.04.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. în contradictoriu cu intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

1.3. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată asfel cum a fost formulată.

Au criticat recurenţii reclamanţi sentinţa atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Se arată că instanţa, în mod sumar, a evaluat acest caz, neacordând despăgubiri, spre exemplu, bunicilor ce şi-au pierdut nepoţii, apreciind că aceştia nu au suferit niciun prejudiciu.

Cu referire la Ghidul menţionat pentru soluţionarea daunelor morale, întocmit de Fondul de protecţie a victimelor străzii şi care face parte din colaborarea cu F.G.A., învederează că este alcătuit de toţi asigurătorii şi este evident că au avut în vedere propriul buget, precum şi intenţia de a nu acorda despăgubiri victimelor.

Instanţa de fond a verificat decizia doar prin prisma procedurii interne a F.G.A.

Susţin recurenţii că, deşi în urma acestei analize a constatat nereguli în aplicarea sa, instanţa nu a corectat situaţia şi cu atât mai puţin nu a realizat şi o apreciere proprie prin prisma textelor de lege invocate. Astfel se validează evaluarea făcuta de pârâtă deşi instanţa arată cum ar trebui să se facă evaluarea "Curtea constată că stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care păgubitului i-afost afectată situaţia familială, profesională şi socială ".

Din cele de mai sus arătata, concluzionează recurenţii că instanţa de fond aplică discreţionar această procedură rară a face o evaluare justă şi echitabilă a prejudiciului suferit. In plus, instanţa alege să procedeze în concret, în mod contrar principiilor pe care le enunţă şi le-am redat.

Consideră în continuare recurenţii că, instanţa de fond trebuia, era datoare, să analizeze în detaliu solicitările recurenţilor-reclamanţi, raportat la decizia contestată.

Aceasta constată, în ciuda probelor administrate, mai ales a probei testimoniale, prin prisma căreia a stabilit o legătură directă cu cei care cunoşteau victimele că nu s-a făcut dovada "traumelor ulterioare suferite în mod direct din producerea accidentului"

Se mai relevă de către recurenţi că instanţa era datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii, prin raportare strictă la solicitările făcute în concret în faţa instanţei. Astfel, magistratul avea obligaţia, în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale să procedeze la examinarea jurisprudenţei Curţilor de Apel din România şi nu numai, pentru ca, pe de o parte, persoana vătămată să fie just despăgubită, dar şi să putem să ne raportăm la o judecată în echitate. In cauza de faţă, judecata s-a făcut cu încălcarea principiului unei juste şi echitabile judecăţi prin înlăturarea în totalitate argumentelor aduse de recurenţii-reclamanţi în susţinerea contestaţiei.

1. 4. Apărările formulate în cauză

Intimatul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că prin recursul declarat s-au reluat criticile din fond.

În plus a susţinut că instanţa de fond a aplicat toate dispoziţiile legale şi jurisprudenţa corespunzătoare în cauză şi a ţinut cont, inclusiv, de Ghidul aprobat la nivelul F.G.A., stabilind că decizia acestuia este temeinică şi legală.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 5 octombrie 2020 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 15 iunie 2022, cu citarea părţilor.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiţii, este de observat că, hotărârea instanţei de fond cuprinde mo- tivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o motivare în fapt şi în drept a sentinţei, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă.

În litigiul dedus judecăţii, instanţa de fond, prin argumente de fapt şi de drept, a demonstrat că a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri.

Raportându-se atât la documentele existente la dosar, instanţa de fond a arătat motivat care este raţionamentul care a condus la soluţia pronunţată în cauză, cu întemeierea acesteia în fapt şi în drept.

Prin urmare, chiar dacă în motivarea sentinţei nu se regăsesc literal toate susţinerile prin care partea tindea să convingă instanţa în sensul nelegalităţii actelor administrative deduse judecăţii, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs analizat.

Subsumat motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi tind a convinge instanţa de control judiciar că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a cadrului de reglementare incident în cauză.

Procedând la analizarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punct 8 C. proc. civ., conform căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", Curtea reţine că acest motiv de recurs vizează încălcarea legii de drept substanţial, încălcare ce poate îmbrăca mai multe forme: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.

Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, reţinând că, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, instanţa de fond nu a interpretat greşit dispoziţiile incidente în cauză.

În speţă, se constată că instanţa de fond, în cadrul verificărilor aspectelor de fapt ale litigiului, a statuat că, recurgerea la o procedură internă standardizată nu contravine vreunei prevederi legale şi nici nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptăţite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparenţa în procesul adoptării soluţiei administrative, precum şi a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptăţite la primirea unor astfel de despăgubiri, fiind relevantă în adoptarea acestei practici şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

Instanţa de fond a conchis în sensul că, pârâtul nu poate efectua plăţi cu titlu de despăgubiri peste suma de 450.000 RON, iar persoanele îndreptăţite a primi daune morale au tendinţa de a solicita sume aflate la limita maximă a plafonului de garantare sau chiar peste acest plafon.

Conchide instanţa în sensul că, apare ca fiind obiectivă şi rezonabilă necesitatea resimţită de pârât de a recurge la criterii precise, cu aplicabilitate generală, pentru a diferenţia fiecare situaţie particulară dintre multiplele care se pot ivi în realitate

Considerentele curţii de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situaţia de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Cum în faza procesuală a recursului nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va fi analizată doar eventuala nesocotire a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii acestor despăgubiri.

Reluând succint situaţia de fapt, este de necontestat că, urmare a accidentului rutier produs la data de 12.09.2014, s-a soldat cu decesul numiţilor L. şi M., precum şi cu vătămarea corporală a numiţilor J. şi K..

Prin cererea de plata nr. x/16.05.2017, reclamanţii au solicitat acordarea unor despăgubiri reprezentând daune materiale si morale, cu titlu de prejudiciu suferit in urma evenimentului rutier din data de 12.09.2014.

În concret, prin Decizia nr. 18011/15.01.2019, intimatul FGA a respins cererea de plată motivat de art. 1390 C. civ. unde se arată faptul că despăgubirea se cuvine celor îndreptăţiţi la întreţinere din partea celui decedat, bunica nefiind beneficiara vreunei obligaţii de întreţinere din partea nepotului, nefiind astfel lipsită de ajutor după decesul acestuia.

Prin decizia nr. 19301/04.03.2019, intimatul FGA a analizat cererea de plată nr. x/29.11.2017 formulată de reclamanta B. şi a admis-o pentru suma de 1.201,50 Iei daune materiale şi 75.097 RON cu titlu de daune morale, în total 76.298,50 RON cu titlu de despăgubiri.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 18464/30.01.2019, temeiurile de fapt şi de drept reţinute în cuprinsul acesteia sunt reprezentate de faptul că nu s-a făcut proba că bunica victimei M., reclamantă în cauză, s-ar află în îngrijirea victimei.

Prin decizia nr. 19332/04.03.2019, intimatul FGA a analizat cererea de plată nr. x/16.05.2017 formulată de reclamantul A. şi a admis-o pentru suma de 9.200 RON daune materiale şi 75.097 RON cu titlu de daune morale, în total 84.297 RON cu titlu de despăgubiri.

Prin decizia nr. 19299/04.03.2019, acelaşi intimat FGA a analizat cererea de plată nr. x/29.11.2017 formulată de reclamatul F. şi a admis-o pentru suma de 3.890 RON daune materiale şi prin decizia nr. 19301/04.03.2019 FGA a analizat cererea de plată nr. x/29.11.2017 formulată de petenta B. şi a admis-o pentru suma de 1.201,50 Iei daune materiale şi 75.097 RON cu titlu de daune morale, în total76.298,50 RON cu titlu de despăgubiri.

Prin decizia nr. 19300/04.03.2019 FGA a analizat cererea de plată nr. x/29.11.2017 formulată de reclamanta G. şi a admis-o pentru suma de 75.097 RON cu titlu de daune morale.

Prin decizia nr. 19308/04.03.2019, intimatul FGA a analizat cererea de plată nr. x/29.11.2017 formulată de petenta H. şi a admis-o pentru suma de 29.912 RON cu titlu de daune morale.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 18464/30.01.2019, temeiurile de fapt şi de drept reţinute în cuprinsul acesteia sunt reprezentate de faptul că nu s-a făcut proba că bunica victimei M., reclamantă în cauză, s-ar fi aflat în îngrijirea victimei.

Celelalte decizii emise de către pârât sunt contestate de către reclamanţi exclusiv prin raportare la cuantumul daunelor morale acordate, susţinându-se că acestea nu acoperă prejudiciul moral pe care l-au suferit la urmare a decesului victimelor.

Soluţia de respingerea a cererii de chemare în judecată a fost adoptată în mod corect în considerarea faptului că, în cazul reclamanţilor, potrivit înscrisurilor depuse fie la dosarul de daună fie la dosarul aflat pe rolul instanţei de judecată, acesţia nu au dovedit cu documente justificative efectuarea altor cheltuieli sau a traumelor ulterioare suferite în mod direct din producerea accidentului, având în vedere şi faptul că în cauză nu se poate calcula un prejudiciu cert, în lipsa dovezilor, fiind pe deplin aplicabile art. 1393 alin. (1) C. civ. respectiv art. 49 pct. 1 lit. a) din Norma A.S.F. nr. 14/2011.

Astfel, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din raţiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraţilor, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanţă de asigurări în parte", raţionamentul deciziei pornind de la aceleaşi definiţii ale creditorului de asigurare şi creanţei de asigurare incidente în prezenta cauză.

Noţiunea de "creditor de asigurare" este reglementată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: "creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (...)."

Creditorul de asigurare este, în speţă, persoana care s-a făcut vinovată de producerea accidentului şi care avea contract de asigurare încheiat cu societatea de sigurări intrată în faliment.

Or, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a stabilit cadrul normativ aplicabil în cuantificarea despăgubirilor pornind de la dispoziţiile art. 49 din Norma A.S.F. nr. 14/2011, în forma în vigoare la data emiterii poliţei RCA care prevede că: la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

1. în caz de vătămare corporală:

a) diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical;

b) venitul mediu lunar net realizat din activităţi desfăşurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

c) salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;

d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare;

e) cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacităţii de muncă, dacă prin certificatul medical se recomandă acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de bază minim brut pe economie;

f) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

Aşa cum rezultă din considerentele sentinţei recurate, instanţa de fond s-a raportat la situaţia de fapt care a rezultat din probele concludente enumerate, probe pe care le-a analizat şi din perspectiva suferinţelor psihice, deci al prejudiciului psiho-afectiv.

Or, în lipsa unor criterii şi limite legale, Curtea a constatat corect că stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială etc, fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depăşească sfera unor compensaţii destinate a alina suferinţa fizică şi psihică, în caz contrar ajungându-se la o îmbogăţire fără just temei a persoanei prejudiciate. Din perspectivă jurisprudenţială, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate.

Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale implică şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

De altfel, instanţa fondului a punctat corect că, dincolo de criteriile subiective legate de impactul afectiv pe care îl au acest gen de evenimente şi consecinţele lor, trebuie avute în vedere şi anumite criterii obiective care se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte.

Astfel, reevaluarea cuantumului despăgubirii acordate în faza procesuală a recursului poate avea loc numai în ipoteza neanalizării unor criterii obiective, esenţiale în stabilirea despăgubirii.

Referitor la criticile expuse prin memoriul de recurs cu privire la proba testimonială în sensul că instanţa ar fi înlăturat-o, aceasta rezumându-se doar la a face precizarea că este corectă modalitatea de evaluare a cuantumului daunelor morale făcută de către pârâtă.

În concret, s-a subliniat de către recurenţi că suferinţa bunicilor a fost efectiv anulată din raţiuni necunoscute de către instanţă, considerând, fără vreun argument, că nu au existat consecinţe negative, iar aceste persoane nu au fost lezate şi nici situaţia familială nu le-a fost afectată după definiţia oferită chiar de către instanţă.

De asemenea, martorul a relatat despre ambele bunici ale N., că au fost implicate în creşterea şi educarea N., fata fiind, în mod special, în grija bunicii paterne până în clasa a III-a şi după aceea, având în vedere că a schimbat şcoala, în grija bunicii materne.

Aceste aspecte de fapt nu au relevanţa necesară, prin prisma argumentului reţinut de către intimata pârâtă, prin decizia de respingere a solicitării de despăgubire, în sensul că "legea acordă despăgubiri rudelor victimei dacă se face dovada unui prejudiciu moral nesubzistând o prezumţie legală care să confere un drept cert la despăgubire doar în baza legăturii de rudenie, cu atât mai puţin în cazul unor rude de gradul 2".

Înalta Curte reţine că, în mod contrar exigenţelor căii de atac promovate, prin memoriul de recurs formulat recurenţii au reiterat şi aspecte ale situaţiei de fapt, criticând modul de interpretare şi apreciere a dovezilor administrate de către instanţa de fond, contestând concluziile deduse în urma unei atare analize.

Astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund recursului în actuala sa reglementare legală, ce a fost conceput ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 18011 din 15 ianuarie 2019, intimatul FGA a respins cererea de despăgubire a reclamantei I., în aplicarea dispoziţiilor art. 1390 C. civ., care impunea administrarea de dovezi de către reclamantă din care să reiasă că aceasta era beneficiara obligaţiei de întreţinere din partea victimei, probe care nu au fost propuse sau administrate nici în procedura administrativă, nici în faţa instanţei de judecată.

A pretinde că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală din perspectiva celor anterior arătate indică o necunoaştere de către reclamanţi a aspectelor de drept antamate atât prin cererea de chemare în judecată cât şi prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, din care reiese că L. era plecat împreună cu părinţiii săi şi sora acestuia în Suedia de 8 ani. De asemenea, s-a mai susţinut de către reclamanţi că părinţii împreună cu O. veneau în ţară vara pentru a întregii familia, după care mergeau cu toţii înapoi in Suedia (fila nr. x dos fond) astfel că, pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, producerea prejudiciului/existenta prejudiciului, fapt nedovedit în cauză.

Distinct de acest aspect, instanţa de control judiciar observă dispoziţiile art. 1390 C. civ.. privind, persoana îndreptăţită la despăgubire în caz de deces care prevăd că: (1) Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat.

Din această perspectivă trebuie reţinut că, potrivit art. 516 alin. (1), coroborat cu art. 519 C. civ., există obligaţia de întreţinere între descendenţi şi ascendenţi (inclusiv cea secundară, faţă de ascendenţi de gradul II), fiind îndeplinită condiţia calităţii de persoană îndreptăţită, "potrivit legii", reglementată de art. 1390 alin. (1) C. civ.

Dar art. 1390 alin. (3) impune verificarea în concret a nevoilor celui păgubit (cu aplicarea art. 1387-1389 C. civ.), iar art. 1391 alin. (2) C. civ., coroborat cu art. 13 din Legea 213/2015 impune sarcina probei prejudiciului.

Astfel, verificând fundamentul răspunderii pentru prejudiciu moral, se reţine că legiuitorul a prevăzut, legiuitorul a prevăzut la art. 1391 alin. (1) C. civ. că, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială", iar la alin. (2) a statuat în sensul că, "instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

Invocarea de către reclamanţi a dispozitiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., potrivit cărora instanţa de judecată va putea să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi sotului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum si oricărei alte persoane, care la rândul sau ar putea dovedi existenta unui asemenea prejudiciu, poate fi făcută numai in limitele normei juridice speciale prevăzute de art. 13 alin. (3)-(5) din Legea nr. 213/2015, având in vedere ca raportul juridic dedus judecaţii are ca subiect pasiv aceasta persoana juridica de drept public, care asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, numai în condiţiile prevazute de Legea nr. 213/2015.

Totodata, contrar sustinerilor reclamanţilor instanta retine ca dispozitiile art. 1391 alin. (2) C. civ. nu instituie o prezumtia legala privind existenta unui prejudiciu moral suferit de rudele victimei decedate si nu le indreptatesc pe acestea sa obtina despagubiri de la autoritatea publica pârata, in conditiile prevazute de Legea nr. 213/2015.

De asemenea instanta are in vedere ca ultima teza a art. 1391 alin. (2) C. civ. instituie obligatia dovedirii existentei unui asemenea prejudiciu de catre orice persoana interesata, inclusiv de catre rudele victimei, fiind necesar, ca în fiecare caz în parte, să se dovedeasca prin probe convingătoare, existenţa în realitate a unei legături strânse de afecţiune si victima.

Astfel instanta retine că prejudiciul afectiv care este suferit de victimele prin ricoşeu este susceptibil de a fi reparat pecuniar, numai în măsura în care este obiectivat într-o suferinţă psihică generată de decesul victimei, fiind, deci, necesară, în toate situaţiile, dovedirea existenţei unei legături strânse de afecţiune între aceasta din urmă şi cel ce sustine ca este o victimă prin ricoşeu.

Prin urmare, pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, este necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente şi indicii, din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost afectate şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Curtea nu apreciază că aspectele reieşite din audierea martorilor şi proba cu înscrisuri ar determina o concluzie diferită faţă de cea reţinută de instranţa fondului, întrucât existenţa unor relaţii caracterizate prin afecţiune şi respect reciproc sunt specifice oricărei familii normale, fiind menite a asigura dezvoltarea corespunzătoare a membrilor săi, iar pierderea unei rude printr-un deces intervenit intempestiv şi neprevăzut are ca efect în aceste împrejurări producerea unei suferinţe incomensurabile.

Cât despre trimiterile reclamanţilor la o anumită jurisprudenţă identificată, aceştia nu au demonstrat similaritate cu beneficiarii acelor hotărâri judecătoreşti, anume un context factual de natură a justifica acordarea unor sume semnificative cu titlu de daune morale.

În speţă, contrar susţinerilor recurentilor, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate instanţa de fond s-a raportat la consecinţele suportate de reclamanţi ca urmare a accidentului rutier pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, precum şi la criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii cu dauna suferită, a căror aplicare este de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogăţiri fără justă cauză a terţelor persoane păgubite. Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare deduse judecăţii, au fost expuse în raţionamentul logico - juridic al soluţiei pronunţate în ce priveşte determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanţi.

Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K. împotriva sentinţei nr. 263 din 30.04.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2022.