Proper evidentiary standard for litigation costs: sufficiency of fuel receipts and service orders to prove official travel expenses

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 11 februarie 2020 sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, au solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constatate, în principal, inexistenta Procedurii Operaţionale PO - 56 - DF/05.06.2018 emisa de pârâtă privind modalitatea de plata a majorării salariate pentru personalul IGSU si unităţile subordonate acordata pentru activitatea desfăşurată in zilele de sâmbăta, duminica, sărbători legale si in celelalte zile in care, in conformitate cu reglementările in vigoare, nu se lucrează, precum si a majorării salariate acordata personalului cu statut special din cadrul IGSU si unităţile subordonate pentru munca suplimentara prestata pentru activităţile deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut, fata de împrejurarea ca nu a fost publicata in Monitorul Oficial al României Partea I, iar în subsidiar să se dispună anularea Anexei nr. 4 din Procedura Operaţională PO - 56 - DF/05.06.2018 întrucât contravine actelor normative pentru a căror executare a fost emisa, precum şi să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecata generate de prezenta cauza.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 75 din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă.

Prin aceeaşi sentinţă, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca tardiv formulată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă.

La data de 14 iunie 2021, pârâtul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă a formulat cerere de completare a sentinţei nr. 75 din 27 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul obligării reclamanţilor la plata cheltuielilor de juducată, ereprezentând cheltuieli de transport

Prin sentinţa civilă nr. 160/2021 din 28 septembrie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de completare formulată de pârâta Inspectoratul General Pentru Situaţii de Urgenţă, în contradictoriu cu reclamanţii A., B., C., D., şi E., în cauza având ca obiect "anulare act administrativ", formulată de reclamanţii A., B., C., D., şi E., în contradictoriu cu pârâtul INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ,

A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâtă ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 160/2021 din 28 septembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că în cauză, cheltuielile de judecată cerute şi dovedite, reprezintă cheltuielile efectuate de instituţia pârâtă pentru a susţine apărările în faţa instanţei, concret, cheltuieli de transport generate pentru prezenţa la termenele de judecată.

Având în vedere circumstanţele cauzei, precum şi a celor expuse mai sus, cu precădere necesitatea unităţii pârâte de a se apăra prin consilierul juridic desemnat, producându-se astfel o diminuare a bugetului instituţiei care excede activităţilor specifice în considerarea interesului public, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptă (acţiunea civilă respinsă) săvârşită cu vinovăţie (culpa procesuală a intimaţilor-reclamanţi) rezultând de drept din soluţia dată cauzei (în concordanţă cu art. 451-453 din C. proc. civ.) admiterea acordării cheltuielilor de judecată reprezintă o măsură necesară şi legală pentru ca unitatea noastră să recupereze aceste cheltuieli la bugetul de stat.

Potrivit alin. (2) al art. I din Hotărârea nr. 714/2018 din 13 septembrie 2018 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării în interesul serviciului, "cheltuielile de transport pentru personalul din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi securitate naţională, delegat, detaşat sau care se deplasează în interesul serviciului, se reglementează prin acte normative specifice".

Ca act normativ de punere în aplicare a acestor dispoziţii legale (succesoare ale actelor normative anterioare), învederează faptul că prin O.M.I. nr. 107/2001 au fost aprobate Normele metodologice privind drepturile de transport, acordarea indemnizaţiei de delegare, indemnizaţiei de detaşare şi decontarea cheltuielilor de cazare precum şi acordarea drepturilor de mutare (transferare), militarilor şi personalului civil din Ministerul de Interne.

Astfel, în conformitate cu art. 1 din H.G. nr. 372/1990,,.pe timpul deplasării în interes de serviciu, delegări, detaşări, precum şi în alte situaţii prevăzute în prezenta hotărâre sau în alte dispoziţii leeale, militarii călătoresc cu:

a) mijloacele de transport în comun -feroviare, auto, navale, aeriene sau cu alte mijloace, pe traseele unde nu există reţea de cale ferată ori de transport auto;

b) mijloacele de transport ale Ministerului Apărării Naţionale, în situaţiile şi condiţiile prevăzute tn prezenta hotărâre;

c) mijloacele de transport proprietate personală".

De asemenea, art. 19 din aceeaşi hotărâre dispune că "personalul Ministerului Apărării Naţionale poate folosi maşina proprietate personală, în interes de serviciu, fără a depăşi 250 km între localităţi ".

Potrivit acestor reglementări, cadrele militare care desfăşoară misiuni în interes de serviciu, se pot deplasa atât cu mijloacele de transport ale M.A.I. cât şi cu mijloacele de transport proprietate personală. In cel din urmă caz, cheltuielile efectuate de cadrul militar cu mijloacele de transport proprietate personală, în Interes de serviciu, se decontează de institu'ia reprezntată în faţa instanţei.

În fapt, consilierul juridic delegat s-a deplasat la Curtea de Apel Ploieşti, astfel:

• în data de 02.03.2021 deplasare cu autoturism proprietatea I.G.S.U. (aspect care se poate identifica dintr-o analiză sumară a bonului fiscal şi având în vedere considerentele hotărârii, instanţa a omis analiza acestuia) - Bon fiscal nr. 210 din 02.03.2021 emis de F. S.R.L. în valoare de 74,34 ron;

• în data de 30.03.2021, deplasare cu autoturism proprietate personală în urma aprobării comandantului unităţii în temeiul art. 19 din H.G. nr. 372/1990 - Bon fiscal nr. x din 30.03.2021 emis de G. S.R.L. în valoare de 75,02 ron;

• în data de 13.04.2021 deplasare cu autoturism proprietate personală în urma aprobării comandantului unităţii în temeiul art. 19 din H.G. nr. 372/1990 - Bon fiscal nr. x din 13.04.2021 emis de G. S.R.L. în valoare de 74,98 ron.

Unul dintre motivele de recurs se întemeiază pe faptul că soluţia dată cererii de completare a dispozitivului sentinţei nr. 75/2021, este urmarea aplicării greşite a normelor de drept material ce reglementează transportul cadrelor militare pe parcursul misiunilor executate în interes de serviciu, prin faptul că, găsindu-se în situaţia de a nu fi lămurită asupra situaţiei de fapt, aşa cum rezultă în mod concret din considerentele hotărârii nr. 160/2021 "Curtea nu poate reţine că aceste cheltuieli au fost efectuate de către pârâtă, având în vedere că din înscrisurile depuse nu rezultă modul de deplasare al consilierului juridic pentru termenele acordate st nici faptul că a fost alimentată cu carburant maşina instituţiei", instanţa nu s-a aplecat suficient asupra obligaţiei legale de a stărui în aflarea adevărului.

In mod vădit, completul de judecată a avut trei nelămuriri:

• dacă cheltuielile de judecată, dovedite prin bonurile fiscale depuse la dosar, au fost efectuate de pârâtă;

• modul de deplasare al consilierului juridic la termenele acordate;

• dacă maşina I.G.S.U. a fost alimentată cu cantitatea de carburant prevăzută pe bonurile fiscale depuse la dosar.

În privinţa acestor trei motive pentru care cererea incidentală a fost respinsă de instanţa de judecată, se observăc că acestea sunt sunt aspecte prin care judecătorul se îndepărtează atât de la principiul egalităţii în procesul civil dar, şi de la principiul echităţii prevăzut de dispoziţiile alin. (1) al art. 6 din C. proc. civ. şi foarte important, din acestea reiese că judecătorul nu îşi poate forma o convingere personală asupra cheltuielilor de judecată, dar totuşi respinge cererea ca neîntemeiată.

In condiţiile în care legea permite cadrelor militare să se deplaseze în misiunile la care sunt delegate să reprezinte I.G.S.U. în interesul serviciului, cu mijloace de transport proprietate personală şi decontare a cheltuielile efectuate de cadrul militar, rezultă o aplicare greşită a normelor de drept material (H.G. nr. 372/1990) cât şi procedural (administrarea probelor), întrucât nu era necesar ca aceste cheltuieli să fie direct achitate de I.G.S.U. sau ca alimentarea cu carburant să fie făcută exclusiv asupra mijloacelor de transport ale unităţii pârâte.

Bonurile fiscale depuse la termenele de judecată, reprezintă înscrisuri ce au calitatea de probă în cauza pendinte şi care, aşa cum reiese din considerentele hotărârii, au fost administrate de instanţă. Drept urmare, potrivit art. 254 din C. proc. civ., se instituie rolul instanţei în procesul de administrare al probelor, alin. (5) statuând că "dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

Instanţa arată că nu s-a lămurit în urma administrării probelor, cu toate că art. 22 din C. proc. civ. impune ca judecătorul "să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

In privinţa primului aspect pe care instanţa îl foloseşte în considerente, anume că nu reiese din bonuri dacă cheltuielile au fost efectuate de pârâtă, recurentul menţionează că acestea au fost predate judecătorului de către consilierul juridic delegat (existând la dosar delegaţie de reprezentare a intereselor I.G.S.U.), în şedinţa publică.

Totodată, bonul fiscal este documentul emis de aparatul de marcat electronic fiscal la efectuarea unei tranzacţii - de vânzare a unui produs sau de prestare a unui serviciu. In drept, acesta se circumscrie dispoziţiilor art. 1499 şi următoarele din C. civ., care prevăd că "dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă" - art. 1499 C. civ., iar "cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei" - alin. (1) al art. 1500 C. civ., "remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată.

Pentru aceste motive, arată că până la proba contrară, instanţa avea obligaţia de a prezuma că plata constatată prin bonul fiscal, reprezintă stingerea unui debit existent în sarcina unităţii pârâte(plata combustibilului pentru a asigura deplasarea consilierului juridic la termenele de judecată).

Mai mult, revenind la principiul egalităţii, arătă că în situaţii identice, martorul sau o parte (persoana fizică) dintr-un proces, nu are posibilitatea prezentării altor dovezi privind plata, în afara bonului fiscal, motiv pentru care, deşi unitatea ar fi putut completa probele în cazul în care instanţa ar fi considerat necesar, este inechitabil ca instanţa să pună în sarcina unei persoane juridice obligaţii împovărătoare faţă de alţi subiecţi de drept.

Cu privire la ce-a de-a doua nelămurire a instanţei, "modul de deplasare al consilierului juridic la termenele acordate", consideră că este un aspect excesiv întrucât este mai mult decât evident că, bonul fiscal reprezentând- dovada plăţii contravalorii combustibilului, transportul s-a efectuat cu un mijloc de circulaţie pe drumurile publice (autoturism). Cu toate acestea, instanţa ar fi putut solicita completarea probelor dacă ar fi considerat necesar pentru a pronunţa o hotărâre legală si temeinică.

Totodată, având în vedere dispoziţiile privitoare la mijlocul de transport folosit de cadrele militare care se află în misiune, acesta este un aspect irelevant, întrucât indiferent că deplasarea se face cu autoturism proprietate I.G.S.U. sau cu autoturismul proprietatea consilierului juridic, debitul creanţelor privind cheltuielile cu combustibilul, sunt întodeauna pasive contabile în sarcina unităţii pârâte (nelămurirea instanţei ce priveşte dovada dacă maşina I.G.S.U. a fost alimentată cu cantitatea de carburant prevăzută pe bonurile fiscale depuse la dosar).

Drept urmare, dacă instanţa ar fi aplicat corect dispoziţiile legale privind mijloacele de transport cu care se poate deplasa cadrul militar în misiuni, nu ar mai fi ajuns la această necunoscută.

De asemenea, modul de analiză al instanţei cu privire la existenţa cheltuielilor de judecată este cel puţin radicală, punând sub semnul întrebării aspecte care, deşi se bucură de prezumţii legale, erau susţinute şi de principiul bunei-credinţe prevăzut de art. 14 din C. civ., principiu potrivit căruia, având în vedere sediul I.G.S.U. (Bucureşti) coroborat cu prezenţa Ia termen a consilierului juridic, se naşte prezumţia ca prin depunerea bonurilor fiscale acesta a efectuat, în interesul I.G.S.U., deplasarea la Curtea de Apel Ploieşti cu un mijloc de transport pe drumurile publice achitând în acest sens contravaloarea combustibilului, cheltuieli rămase în debitul unităţii şi care, prin prisma culpei procesuale, trebuiau recuperate de la reclamanţi.

În ceea ce priveşte valoarea probantă a bonului fiscal, arătă că în temeiul alin. (2) al art. 289 din C. proc. civ. "dacă legea nu dispune altfel, biletele, tichetele şi alte asemenea documente, utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care încorporează dreptul la anumite prestaţii, au forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt semnate".

Astfel, bonul fiscal, având în vedere caracterul depersonalizat al înscrisului rezultat din circumstanţele întocmirii şi încheierii contractului, chiar daca nu este semnat, prezumă existenţa unui raport juridic prin însăşi deţinerea lui.

De asemenea, recurentul face trimitere la dispoziţiile alin. (2) al art. 277 din C. proc. civ. potrivit căruia "înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic".

Justificarea acestor excepţii ce privesc raporturile cu profesioniştii se explică prin specificul activităţilor de comerţ, uzanţe, spiritul de încredere care trebuie să însoţească aceste raporturi şi, nu în ultimul rând, caracterul accelerat în care aceste raporturi se încheie.

Ultimele două alineate ale art. 277 din C. proc. civ. stabilesc criteriile de evaluare probatorie a consemnării referitoare Ia data înscrisului sub semnătură privată care tinde la dovedirea raportului juridic cu profesioniştii, iar evocarea probatorie a înscrisului în exerciţiul activităţii unei întreprinderi prezumă până la proba contrară că data consemnată în înscris este cea reală (prezumţie legală simplă, deci profită celui care se prevalează de aceasta, putând fi răsturnată doar prin proba contrară).

În fapt, instanţa învestită să soluţioneze cererea de completare a dispozitivului a înţeles, contrar dispoziţiilor legale, să înlăture prezumţii legale, deşi nu s-a făcut dovada contrară şi să dea curs unor prezumţii judiciare, cu toate că acestea sunt admisibile doar dacă este permisă proba cu martori, probă prohibită expres de lege când priveşte un înscris sub semnătură privată.

Consilierul juridic nu este parte în proces, ci acesta asigură reprezentarea intereselor I.G.S.U., fiind firesc şi evident ca, în privinţa acestui raport juridic (reprezentant-reprezentat), toate cheltuielile ocazionate cu desfăşurarea misiunii încredinţate să fie asigurate de reprezentat.

Un alt aspect de drept material pe care judecătorul cauzei ar fi trebuit să-1 observe este faptul că, deşi în considerarea raportului de serviciu consilierul juridic asigură asistenţă juridică instituţiei publice, activitatea de reprezentare în instanţă se exercită în temeiul unei împuterniciri speciale în acest sens, deci, în baza unui mandat cu reprezentare. Or, în temeiul alin. (2) al art. 2025 din C. civ. "mandantul va restitui mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă pentru executarea mandatului [...]"

Or, cheltuielile efectuate de I.G.S.U. în dosarul nr. x/2020 sunt cheltuieli necesare (efectuate cu scopul de a dovedi legalitatea şi temeinicia actelor administrative atacate, dar şi pentru a evita o eventuală pagubă ce s-ar fi produs dacă instituţia noastră ar fi căzut în pretenţii) şi nu utile sau voluptorii, provocate de acţiunea reclamanţilor şi care în conformitate cu art. 453 din C. proc. civ., ca varietatea a răspunderii civile delictuale prevăzută de C. civ., atrage obligaţia ca partea care a pierdut procesul să acopere aceste cheltuieli.

Totodată, este total vătămător a se reţine ca fiind legale alegaţiile referitoare la faptul că aceste cheltuieli, fiind folosite din bugetul instituţiei, implicit bugetul public de stat, nu trebuie acoperite de partea potrivnică.

Pentru toate aceste considerente, solicită să se constate că instanţa, în soluţionarea cererii de completare a dispozitivului sentinţei nr. 75/27.04.2021:

1) a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material ce reglementează transportul cadrelor militare în misiuni (H.G. nr. 372/1990 privind drepturile de transport ale personalului Ministerului Apărării Naţionale şi I.M.I. nr. 107/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice privind drepturile de transport, acordarea indemnizaţiei de delegare, indemnizaţiei de detaşare şi decontarea cheltuielilor de cazare precum şi acordarea drepturilor de mutare (transferare), militarilor şi personalului civil din Ministerul de Interne), considerând că reprezentantul I.G.S.U. trebuie să se deplaseze numai cu mijloacele de transport ale unităţii;

2) a administrat greşit probele depuse la dosar, în principal privind puterea doveditoare şi în secundar, chiar contrar motivării instanţei, prin neluarea în seamă a bonului fiscal nr. 210 din 02.03.2021 emis de F. S.R.L. în valoare de 74,34 ron, care îndeplinea toate condiţiile pe care instanţa le considera necesare (cuprinde menţiuni referitoare la unitatea noastră precum şi numărul de înmatriculare al autoturismului alimentat);

3) a aplicat greşit normele procedurale, nesocotind principiile fundamentale ale procesului civil {art. 6, art. 8, art. 13, art. 22), dispoziţiile privitoare la administrarea probelor, dispoziţiile art. 451-453 din C. proc. civ., ca varietate a răspunderii civile delictuale.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, solicită admiterea recursului, şi în rejudecare acordarea cheltuielilor de judecată generate de culpa procesuală a intimaţilor-reclamanţi în cuantum de 224,34 ron şi completării dispozitivului sentinţei nr. 75/27.04.2021 în acest sens, potrivit art. 451-455 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi C. şi D. au depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

Prin notele scrise depuse, intimaţii-pârâţi C. şi D. au invocat excepţia de nelegalitate a procedurii P0-56-DF, în raport cu legislaţia naţională şi internaţională.

La data de 8 aprilie 2022, intimaţii-pârâţi C. şi D. au depus la dosar note scrise prin care au invocat excepţia inexistenţei procedurii P0-56-DF şi excepţia nulităţii procedurii P0-56-DF

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că excepţia de nelegalitate, excepţia inexistenţei şi excepţia nulităţii procedurii x, invocate de intimaţii-reclamanţi C. şi D., sunt inadmisibile, având în vedere că aceste excepţii nu au legătură cu soluţionarea recursul de faţă, al cărui obiect îl reprezintă sentinţa nr. 160 din 28 septembrie 2021, prin care Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâtă ca neîntemeiată.

Astfel, aceste excepţii, invocate cu privire la procedura x, a cărei anulare/constatare ca fiind inexistentă a format obiectul acţiunii soluţionate prin sentinţa nr. 75 din 27 aprilie 2021, care nu a fost recurată, nu pot face obiectul analizei instanţei investite cu judecata cererii de recurs formulate împotriva sentinţei ce priveşte doar respingerea cheltuielilor de judecată.

2. Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., dar şi faţă de apărările intimaţilor-reclamanţi, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele în continuare arătate.

Recurentul-pârât a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere de completare a dispozitivului sentinţei nr. 75 din 27 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, în sensul obligării reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, iar instanţa de fond a respins cererea de acordare a cheltuielilor, apreciind că acestea nu au fost dovedite.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Astfel, verificând actele depus la dosar, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a depus la dosarul cauzei Ordinele de serviciu (de deplasare/misiune/delegare) nr. x/23.03.2021, respectiv nr. x/12.04.2021, care atestă deplasarea domnului consilier H. în data de 30.03.2023, respectiv în data de 13.04.2023, cu autoturismul x, deplasări pentru care au fost aprobate cheltuielile efectuate în cuantum de 51,20 RON, respectiv 52,02 de RON.

Având în vedere că în faţa instanţei de recurs, prin ordinele menţionate, s-a făcut dovada cheltuielilor de deplasare a domnului consilier juridic H. în data de 30.03.2023, respectiv în data de 13.04.2023, cu autoturismul x, doar pentru suma de 103,22 RON, pentru restul sumei solicitate neexistând delegaţie sau ordin de deplasare în care să fie înscris autoturismul cu care s-a efectuat deplasarea, Înalta Curte urmează să admită în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi să oblige intimaţii-reclamanţi la plata sumei de 103,22 reprezentând cheltuieli de judecată către recurentul-pârât Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă.

Sub acest aspect, Înalta Curte urmează să caseze în parte în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, să admită în parte cererea privind cheltuielile de judecată, obligând reclamanţii la plata sumei de 103,22 RON către pârâtul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

În ceea ce priveşte solicitarea intimaţilor-reclamanţi C. şi D. de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

Având în vedere soluţia de casare în parte a sentinţei atacate şi de admitere în parte a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulate la fond, în ceea ce priveşte cererea intimaţilor-pârâţi de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului recurs, 142,04 RON cheltuieli de transport, conform înscrisurilor depuse la dosar, Înalta Curte că, potrivit prevederilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., această cererea este întemeiată în parte.

Potrivit art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., "Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată."

În acest sens, Înalta Curte urmează a acorda cheltuieli de judecată în parte, în raport de soluţia de admitere a recursului, casare în parte a sentinţei recurate şi admitere în parte a cererii formulate de recurentul-pârât, astfel că va dispune obligarea recurentului-pârât Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă la plata sumei de 70 de RON cheltuieli de judecată către intimaţii C. şi D..

3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia de nelegalitate, excepţia inexistenţei şi excepţia nulităţii procedurii x, invocate de intimaţii-reclamanţi C. şi D., ca inadmisibile, va admite recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, va casa în parte sentinţa atacată, va admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată şi va obliga reclamanţii la plata sumei de 103,22 RON către pârâtul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă.

Va obliga recurentul-pârât Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă la plata sumei de 70 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii -reclamanţi C. şi D., potrivit art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia de nelegalitate, excepţia inexistenţei şi excepţia nulităţii procedurii x, invocate de intimaţii-reclamanţi C. şi D., ca inadmisibile.

Admite recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă împotriva sentinţei civile nr. 160/2021 din 28 septembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi în rejudecare, admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată şi obligă reclamanţii la plata sumei de 103,22 RON către pârâtul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată în recurs, formulată de intimaţii -reclamanţi C. şi D. şi obligă recurentul-pârât Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă la 70 de RON cheltuieli de judecată către aceştia.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.