Appeal dismissed in dispute over regulatory authority's obligation to issue binding decision on electricity network access and financing quotas

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei, prin reprezentanţi legali, solicitând obligarea acesteia la soluţionarea plângerii întregistrate în evidenţele sale sub nr. x/08.10.2019 prin emiterea unei decizii obligatorie pentru părţi şi la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 58 din 09 iulie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, a obligat autoritatea pârâtă la soluţionarea în condiţiile art. 71 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a plângerii formulate de reclamanţi împotriva operatorului de distribuţie a energiei electrice C. S.A.. A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2050 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 2000 de RON cu titlu de onorariu avocat şi 50 de RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 58 din 9 iulie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.

În opinia recurentei, sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta ANRE învederează instanţei de recurs că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 127/2014 de modificare a Legii energiei electrice şi gazelor naturale nr. 123/2012, obligaţia stabilită în sarcina ANRE pentru soluţionarea disputelor privind accesul la reţelele din domeniul energiei era deja stipulată în cuprinsul prevederilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, încă de la data de publicării Legii, adică 19.07.2012.

Susţine recurenta că, la momentul introducerii în Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012 a art. 71 alin. (2), prin intermediul Legii nr. 127/2014, existau dispoziţii speciflcc de soluţionare de către subscrisa ANRE a disputelor/divergenţelor privind accesul la reţelele/sistemele din domeniul energiei, respectiv cele din art. 25 alin, (3) din Legea nr. 123/2012, prevederi care au fost inclusiv transpuse în legislaţia secundară, prin Ordinul ANRE nr. 85/2014.

Or, precizează recurenta că, este evident în acest context că legiuitorul român nu avea cum să reglementeze aceeaşi problemă juridică, respectiv aceea a soluţionării disputelor privind accesul la reţeaua electrică, prin două prevederi legale diferite. Prin urmare, plângerea D. întemeiată exclusiv pe prevederile art. 71 alin. (2) din Legea nr. 123/2012, respectiv acţiunea introductivă de instanţă, care a avut acelaşi temei legal exclusiv, aşa cum rezultă din considerentele Sentinţei recurate, au un temei legal greşit, inaplicabil obiectului plângerii/acţiunii.

Precizează recurenta că, intimaţii au susţinut în mod eronat că, recurenta ANRE nu a soluţionat plângerea acestora, prin faptul că ANRE nu a emis, în temeiul art. 71 din Legea nr. 123/2012, o decizie obligatorie pentru părţi care, în opinia intimaţilor, ar fi trebuit emisă de autoritatea de reglementare în urma soluţionării plângerii acestora, înregistrate la ANRE cu nr. 87324/08.10.2019.

Susţine recurenta că, instanţa de fond a realizat în mod nelegal o interpretare proprie a actelor normative primare şi secundare incidente, care nu poate fi validată la o analiză aprofundată a instanţei de control judiciar.

Recurenta susţine că, ANRE a dovedit totală deschidere faţă de intimaţi, cărora le-a răspuns în mod detaliat, după ce a solicitat şi primit date şi informaţii de la operatorul de distribuţie în cauză, oferind petenţilor informaţii legate de legislaţia aplicabilă problemei cu care se confruntă. Totodată le-a comunicat intimaţilor că, dacă doresc ca solicitarea lor să fie soluţionată printr-o decizie obligatorie pentru părţi, aceştia sunt obligaţi să respecte paşii procedurali din cuprinsul Ordinului ANRE nr. 85/2014.

Soluţia instanţei de fond este bazată pe concluzia că orice formă ar îmbrăca solicitarea intimaţilor, aceasta ar trebui soluţionată de autoritatea de reglementare prin decizie; cu alte cuvinte, orice încălcare a prevederilor legislaţiei secundare aplicabile nu ar avea niciun fel de efect, respectiv ar rămâne fără vreo sancţiune, deoarece ANRE ar avea oricum obligaţia de a soluţiona disputa prin decizie, ignorând astfel un act administrativ cu caracter normativ în vigoare, Ordinul ANRE nr. 85/2014.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte constată că, intimaţii-reclamanţi din prezenta cauză au investit, la data de 07.10.2019, autoritatea pârâtă cu plângerea formulată împotriva operatorului de distribuţie a energiei electrice S.C. C. S.A., referitor la diferendul ivit între intimaţii-reclamanţi şi operatorul de distribuire a energiei electrice referitor la branşarea imobilului construit de reclamanţi în Mun. Iaşi, pe str. x.

Contrar susţinerilor recurentei, plângerea adresată acesteia a fost întemeiată pe prevederile art. 7 1 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 însă, aceasta, a calificat plângerea intimaţilor-reclamanţi ca fiind o simplă petiţie sens în care a comunicat acestora şi operatorului de distribuţie reclamat adresa nr. x/04.11.2019.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, reiese că recurenta-pârâtă a calificat nelegal plângerea ca fiind o simplă petiţie, refuzând nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, să soluţioneze plângerea cu care fusese investită.

Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la imposibilitatea derulării procedurii de soluţionare a plângerii nu pot fi reţinute, deoarece prevederile Ordinului ANRE nr. 85/2014 vizează doar soluţionarea diferendelor de acces la reţeaua de distribuţie a energiei electrice în condiţiile art. 25 alin. (3) din Legea 123/2012, iar intimaţii-reclamanţi şi-au fundamentat plângerea pe prevederile art. 71 alin. (2) din Legea 123/2012.

Instanţa de fond, în mod corect a observat că, în cauză, plângerea formulată de intimaţii-reclamanţi vizează nu numai accesul la reţeaua de distribuţie, ci în principal cota de finanţare excesivă impusă beneficiarilor în raport cu partea stabilită pentru operatorul de distribuţie şi în secundar soluţia de racordare oferită (prin extindere reţea şi nu prin branşare simplă), aspecte ce relevă că plângerea formulată nu se circumscrie exclusiv domeniului de aplicare al art. 25 alin. (3) din Legea 123/2012 şi implicit procedurii reglementate de Ordinul nr. 85/2014 al ANRE.

Prin urmare, recurenta-pârâtă avea obligaţia de a soluţiona plângerea împotriva operatorului în baza unei decizii în termen de 60 de zile de la investire, obligaţie refuzată în mod expres şi nejustificat de către pârâtă, prin calificarea nelegală a plângerii ca fiind o simplă petiţie.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva sentinţei nr. 58 din 09 iulie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2022.