Appeal rejected; annulment of discrimination sanction for "legal but immoral" remark upheld.

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 din 17 octombrie 2019 pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării anularea Hotărârii nr. 581/11.09.2019 emisă de pârât.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 33/2020 pronunţată la 16 iunie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. şi a anulat Hotărârea nr. 581/11.09.2019 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 33/2020 pronunţată la 16 iunie 2020 de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta B., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, urmând în consecinţă, a fi menţinută Hotărârea 581/11.09.2019 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În motivarea recursului, au fost formulate critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 octombrie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 9 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 581/11.09.2019 emisă de pârâtul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării prin care s-a dispus sancţionarea sa cu avertisment.

Prin sentinţa atacată, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. şi a anulat Hotărârea nr. 581/11.09.2019 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Hotărârea nr. 581/11.09.2019 emisă de pârâtul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a hotărât sancţionarea cu avertisment a reclamantului A., reţinându-se că afirmaţia reclamantului adresată pârâtei B. în cadrul dezbaterilor ce au avut loc în şedinţa din data de 19.05.2018 a Consiliului Naţional al Ordinului Tehnicienilor Dentari din România în sensul că demersurile acesteia făcute în justiţie sunt legale, dar imorale constituie discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) şi (5) din O.G. nr. 137/2000, conducând la crearea unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare la adresa pârâtei-petente B..

Curtea a apreciat că, pentru ca o faptă să poată fi calificată ca o faptă de discriminare, trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile stabilite de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Astfel judecătorul fondului a constatat că, nu rezultă din probele dosarului că exprimarea reclamantului A. ar promova si ar avea drept scop limitarea, îngrădirea dreptului de acces liber la justitie al unui membru ori al unei categorii de membri în raport cu alt membru ori alte categorii de membri din cadrul Ordinului Tehnicienilor Dentari din România, prin exercitarea vreunor forme de presiune asupra celor dintâi, astfel încât să se considere că dezbaterile ce au avut loc în şedinţa din data de 19.05.2018 a Consiliului Naţional al Ordinului Tehnicienilor Dentari din România au condus la o formă de discriminare din partea reclamantului A. faţă de pârâta B..

Astfel, a apreciat că reclamantul A. nu a exercitat vreo presiune asupra pârâtei B. şi nici nu a supus-o pe aceasta unui tratament degradant, umilitor ori ofensator, astfel încât să o intimideze şi să renunţe la acţiunile aflate pe rolul instanţelor ori la promovarea de noi acţiuni împotriva Ordinului Tehnicienilor Dentari din România sau a reclamantului. Utilizarea sintagmei de către reclamant trebuie să fie analizată contextual, prin raportare la cadrul restrâns în care a fost făcută, cu ocazia unor dezbateri libere, ce au avut loc într-o şedinţă a Consiliului National al Ordinului Tehnicienilor Dentari din România, că este util şi benefic acesteia să se încerce iniţial de părţile aflate pe poziţii antagonice, anterior alegerii căii justiţiei, o mediere a divergenţelor apărute, aspect care apare a fi firesc cu atât mai mult cu cât este vorba de neînţelegeri apărute în interiorul Ordinului Tehnicienilor Dentari din România, respectiv a unui organism colegial, iar una dintre acţiuni a fost respinsă de instanţă (a se vedea dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Constanţa).

De asemenea, trebuie avute în vedere cele statuate prin Rezoluţia Consiliului National al Ordinului Tehnicienilor Dentari din România de la Sibiu din data de 03.11.2017 şi faptul că reclamantul a arătat că a reprodus ideea votată cu majoritate de membrii Consiliului.

Reţinând contextul în care forma de exprimare a fost utilizată de reclamant, inclusiv cadrul restrâns în care a fost realizată respectiva exprimare (nefiind vorba de o difuzare prin mijloace de comunicare în masă), Curtea a considerat că nu se poate reţine un element de gravitate a exprimării în discuţie care să conducă la ideea existenţei formei de discriminare sancţionată de pârâtul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, respectiv că este vorba de o încălcare a demnităţii pârâtei B..

Declaraţiile de martori depuse de pârâta B. la dosarul pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu infirmă cele reţinute mai sus de instanţă şi conduc în niciun fel la concluzia că ar fi vorba de o discriminare a pârâtei-petente în raport cu alţi membri ai Ordinului Tehnicienilor Dentari din România care se află într-o situaţie analoagă.

Într-o atare situaţie, instanţa reţine că nu este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unui tratament diferenţiat a unor situaţii analoage sau la omiterea de a trata în mod diferit situaţii diferite.

Neexistând un tratament diferenţiat, nu se poate reţine existenţa unui criteriu de discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. De asemenea, nu este îndeplinită nici condiţia ca tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege

Împrejurarea că reclamantul nu a prezentat probe în faţa pârâtului Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nu poate conduce, de sine stătător, la concluzia existenţei formei de discriminare reclamate de pârâta B..

Din moment ce avertismentul reprezintă o sancţiune aplicată ca urmare a reţinerii unei pretinse fapte de discriminare, nu se poate reţine că acesta nu produce niciu prejudiciu reclamantului.

Înalta Curte apreciază că sentinţa atacată este legală în raport cu motivele de recurs invocate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte pe de o parte constată că acesta este invocat pur formal, având în vedere că în memoriul de recurs nu sunt prezentate în concret critici referitoare la nemotivarea hotărârii şi care să atragă incidenţa acestui motiv de casare, iar pe de altă parte, constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamante în contextul faptic dat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Recurenta-pârâtă B. susţine, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, având în vedere că este tratată diferit raportat la ceilalti membri ai organizatiei care nu detin functii de conducere si s-au adresat instantei, dar raportat si la ceilalti membri ai Consiliului National care nu au iniţiat acţiuni la instanţă.

Totodată, apreciază în cuprinsul motivelor de recurs că afirmaţia legată de demersurile sale făcute în fata instanţelor care "sunt legale, dar imorale" a fost făcută cu scopul de a intimida, a umili, de a ofensa si a înlătura recunoaşterea folosinţei in conditii de egalitate a unui drept recunoscut de lege. Acestei afirmatii este imposibil de atribuit o conotaţie pozitivă, de buna credinţă si colegială, fiind vorba de o etichetare ofensatoare care aduce atingere demnităţii personale.

Examinând documentaţia care a stat la baza emiterii Hotărârii C.N.C.D. nr. 581 din 11.09.2019, constând în înscrisuri, instanţa de fond a observat că în mod legal s-a reţinut în cauză că faptele prezentate de CNCD nu reprezintă discriminare, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Înalta Curte constată că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare:

"Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Prin raportare la criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte nu poate reţine în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricţie, excludere, deosebire, preferinţă între persoane care se află în situaţii comparabile şi care sunt tratate diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege şi care au ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice relativ la entităţile publice reclamate.

Aşa cum rezultă din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective şi rezonabile; ea se poate reţine atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, a unor persoane aflate în situaţii comparabile sau aflate în situaţii diferite, necomparabile.

Dispoziţiile art. 20 alin. (6) din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare stipulează că persoana interesată va prezenta în faţa CNCD fapte pe baza cărora să poată fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.

Principiul nediscriminării este consacrat atât în dreptul intern, cât şi de tratatele internaţionale la care Statul Român este parte - dispoziţiile art. 14 din CEDO, Protocolul 12 al CEDO, Tratatele Uniunii Europene, interpretate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene de Justiţie. Dreptul UE şi dispoziţiile CEDO recunosc că discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii similare, ci şi din aplicarea aceluiaşi tratament unor persoane aflate în situaţii diferite. Ultima dintre cele două este denumită discriminare "indirectă", deoarece nu tratamentul este cel care diferă, ci efectele acestuia, care vor fi resimţite în mod diferit de către oameni având caracteristici diferite.

În conformitate cu jurisprudenţa CEDO, un tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. CEDO a apreciat în jurisprudenţa sa că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (ex. Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, Spadea şi Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996).

Astfel, pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1) şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior.

Criteriile enumerate de O.G. nr. 137/2000 sunt doar ilustrative, nu exhaustive, precizând "sau oricare alt criteriu", însă aceste criterii, conform cazuisticii CEDO, trebuie să reprezinte caracteristici personale pe baza cărora persoane sau grupuri de persoane pot fi deosebite unele de altele (Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen împotriva Danemarcei, 7 decembrie 1976).

Concret, recurenta a arătat că, în privinţa sa, reclamantul a săvârşit o faptă de discriminare, constând în hărţuirea sa, criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, comparativ cu alţi membrii şi că, instanţa de fond a ignorat complet faptul ca afirmaţia "imoralităţii" s-a repetat (conform probelor de la dosarul CNCD) fiind făcută şi în şedinţa consiliului OTDR din data de 3.11.2017, nu numai în şedinţa din 19.05.2018.

Înalta Curte reţine că, în esenţă, atunci când se analizează dacă a avut loc o discriminare directă, se evaluează dacă tratamentul mai puţin favorabil se datorează unui "criteriu protejat" care nu poate fi separat de factorul specific care face obiectul plângerii. Tratamentul mai puţin favorabil poate fi stabilit prin compararea cu tratamentul aplicat unei persoane aflate într-o situaţie similară.

Instanţa de fond în mod corect a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele de existenţă a unui "criteriu protejat", modalităţile diferite de interpretare a legii nefiind considerat "criteriu protejat" pentru stabilirea unor fapte de discriminare. În acest sens se constată existenţa Rezoluţiei Consiliului National al Ordinului Tehnicienilor Dentari din România de la Sibiu din data de 03.11.2017 şi faptului că reclamantul a arătat că a reprodus ideea votată cu majoritate de membrii Consiliului.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de recurs observă că nu rezultă din probele dosarului că exprimarea intimatului-reclamant A. faţă de recurenta-pârâtă ar fi diferit de ceea ce a spus acesta în alte situaţii analoage faţă de alţi membri din cadrul Ordinului Tehnicienilor Dentari din România. Mai mult din cuprinsul dosarului nu rezultă că afirmaţia reclamantului faţă de acţiunile în instanţă a recurentei-pârâte că ar fi legale "dar imorale" ar "supune oprobriului public membrul Consiliului National care se adresează instanţei" şi că ar avea "ca scop de a determina oprirea oricarei actiuni pentru ca altfel devine imoral", întrucât aceste afirmaţii au fost aduse la cunoştinţa publicului chiar de către pârâta B.. În realitate au fost exprimate de către reclamantul-intimat într-un cadru unei şedinţe a Consiliului Naţional al Ordinului Tehnicienilor Dentari din România care nu au fost difuzate prin mijloace de comunicare în masă.

Nu poate fi reţinută nici concluzia recurentei în sensul că nu există situaţie analoagă cu a sa, întrucât celelalte persoane nu fac parte din organele de conducere din cadrul Ordinului, având în vedere că indiferent de calitatea sau funcţia avută toţi fac parte din OTDR şi s-au adresat instanţei.

Recurenta-pârâtă a mai pretins în cuprinsul motivelor de recurs că, afirmatia dlui A. îi restrânge dreptul la libera exprimare, la opinie si la demnitate personală.

Înalta Curte reţine că un limbaj contondent şi exprimarea unei alte opinii decât cea a interlocutorului nu reprezintă, ca regulă discriminare, ci exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Nu poate fi reţinută nici existenţa unui tratament diferit - în măsura în care reclamanta apreciază că i s-a adus atingere demnităţii, remediul îl reprezintă formularea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în mod corect s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2001 pentru a se reţine vreo faptă de discriminare asupra recurentei-pârâte.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de B. împotriva sentinţei nr. 33/2020 din 18 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 9 iunie 2022.