Judicial salary seniority bonus denial barred by res judicata effect of prior entitlement judgment

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.12.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat:

- anularea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2210/C/31.08.2017, sub aspectul prevederilor referitoare la reclamant, ca netemeinic şi nelegal;

- obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în favoarea sa, prin care să includă, în cuantumul brut al indemnizaţiei de încadrare şi al sporurilor, şi a majorării cu 15% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare (pentru vechimea în funcţie de peste 5 ani), începând cu data de 1 iulie 2017, până la zi şi în continuare.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 385 din 21 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de sesizare a CJUE ca nefiind utilă soluţionării cauzei; s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca rămasă fără obiect.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 385 din 21 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că în cauză au fost încălcate dispoziţiile Constituţiei României.

Totodată, a invocat încălcarea art. 22 alin. (6), art. 430 alin. (1)-(2), art. 431 C. proc. civ., sub aspectul efectelor substanţiale, în opinia sa, acţiunea nefiind rămasă fără obiect urmare a soluţionării definitive a dosarului nr. x/2017 si a emiterii Ordinului nr. 3358/C/25.08.2020, excepţia nefiind invocată din oficiu si pusă în discuţia părtilor, reclamantul neputându-se apăra.

A mai susţinut că dosarul nr. x/2017 nu a avut ca obiect anularea OMJ nr. 2210/C/31.08.2017 ce face obiectul dosarului de faţă, ci alt ordin de salarizare, OMJ nr. 2210/2017 nefiind anulat, rămânând în vigoare şi producând efecte juridice, reclamantul fiind salarizat în baza acestui ordin inclusiv in cursul anului 2020.

În subsidiar, recurentul a arătat că, în mod eronat s-a reţinut că prin OMJ nr. 3358/C/25.08.2020, ar fi fost recunoscut dreptul litigios din prezentul dosar, majorarea de 15% din indemnizaţia brută de încadrare pentru vechimea în funcţie de peste 5 ani, începând cu data de 01.07.2017 şi în continuare, reîncadrarea operată şi indemnizaţiile de încadrare aferente nerespectând efectiv vechimea în funcţie de peste 5 ani statuată de instanţă, nefiind respectată salarizarea pentru vechimea în funcţie de peste 5 ani, acţiunea nerămânând fără obiect, fiind încălcate şi dispoziţiile din legile salarizării privind egalizarea salariilor.

În cuprinsul cererii de recurs s-a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

"1) Dacă instanţa naţională, însărcinată cu aplicarea prioritară a dispoziţiilor Directivei 1999/70/CE, are obligaţia de a asigura deplina aplicare a acestor norme, trebuind să refuze, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziţii contrare din legislaţia naţională, chiar ulterioară (cum sunt cele cuprinse în O.U.G. nr. 27/2006, Legea nr. 285/2010, în Legea nr. 284/2010 şi în Legea nr. 153/2017), fără a solicita sau aştepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu?;

2) Dacă noţiunea de "condiţii de încadrare în muncă" avută în vedere de clauza 4punctul 1 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată (încheiat la 18 martie 1999, prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE şi CEEP), trebuie interpretată în sensul că aceasta poate servi drept temei pentru o cerere de tipul celei din acţiunea principală, care urmăreşte acordarea către un lucrător pe durată determinată a unui drept salarial pentru vechimea în funcţie, drept rezervat prin prevederile de drept naţional lucrătorilor pe durată nedeterminată?

3) Dacă clauza 4 punctul 1 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată (prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE) trebuie interpretată în sensul că aceasta se opune instituirii unei diferenţe de tratament (privind acordarea dreptului salarial pentru vechimea în funcţie) între lucrătorii pe durată determinată (cum este reclamantul) şi cei pe durată nedeterminată, justificată doar prin circumstanţa că diferenţa este prevăzută de o normă legislativă (O.U.G. nr. 27/2006, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 284/2010 şi Legea nr. 153/2017) şi administrativă (Ordinul M.J. nr. 2732/C/11.07.2018) internă a unui stat membru?

4) Dacă instanţele naţionale, în temeiul clauzei 4 punctul 1 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată (prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE), sunt obligate să apere drepturile individuale ale lucrătorilor pe durată determinată (cum este cazul reclamantului), în special în cazul discriminărilor care îşi au originea în mod direct în dispoziţii legislative interne şi în cazul salarizării inegale a acestor lucrători faţă de cei pe durată nedeterminată, mai ales când aceasta este realizată în acelaşi serviciu public (justiţia fiind un serviciu public, conform dispoziţiilor exprese ale art. 5 din Legea nr. 304/2004)?

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

A susţinut că în OMJ 3358/C/25.08.2020 a fost menţionată vechime 5-10 ani, iar în lege nu există tranşa de vechime peste 5 ani, invocând art. 16 alin. (1) Cap VIII Anexa VI din Legea nr. 284/2010 şi Legea nr. 153/2017, cu privire la salarizarea asistentilor judiciari, susţinerile recurentului privind chestiuni legate de executarea OMJ, iar nu de nelegalitatea acestui act.

A mai arătat intimatul că, în opinia sa, cererea de sesizare CJUE a fost respinsă în mod corect de prima instanţă, solicitând respingerea cererii se sesizare a CJUE formulată în recurs, ca inadmisibilă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 19 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. (încadrat în funcţia de asistent judiciar la Tribunalul Mureş, începând cu data de 29 iunie 2000), în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat următoarele: anularea Ordinului MJ nr. 2210/C/31.08.2017, sub aspectul prevederilor referitoare la reclamant, ca netemeinic şi nelegal; obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în favoarea sa, prin care să includă, în cuantumul brut al indemnizaţiei de încadrare şi al sporurilor, şi a majorării cu 15% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare (pentru vechimea în funcţie de peste 5 ani), începând cu data de 1 iulie 2017, până la zi şi în continuare.

Prin sentinţa recurată, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca rămasă fără obiect, acesta formulând critici de nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că aceste dispoziţii sunt incidente în cauză.

Astfel, prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2210/C/31.08.2017, s-a stabilit că, începând cu data de 1.07.2017, asistenţii judiciari din cadrul tribunalelor din circumscripţia teritorială a curţilor de apel, prevăzuţi în Anexele 1-15, care fac parte integrală din ordin, se reîncadrează în funcţie cu menţinerea cuantumului brut al indemnizaţiei de încadrare şi al sporurilor, potrivit celor menţionate în dreptul fiecăruia, în Anexe.

Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2210/C/31.08.2017 a fost emis în aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Legea 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

În cuantumul drepturilor salariale aferente recurentului-reclamant nu a fost inclus şi sporul de fidelitate de 15% corespunzător unei vechimi mai mari de 5 ani, acesta fiind motivul pentru care recurentul-reclamant a înţeles să conteste actul.

Anterior acestui moment, prin Ordinul nr. 1479/C/24.05.2017 au fost stabilite drepturile salariale ale reclamantului de asemenea fără recunoaşterea sporului de 15 % aferent unei vechimi mai mari de 5 ani. Acest ordin a fost contestat atât pentru nerecunoaşterea unui VRS de 405 RON cât şi pentru neacordarea sporului de fidelitate fiind pronunţată sentinţa nr. 4824/07.12.2017 prin care Ordinul nr. 1479/C/24.05.2017 a fost anulat în partea care se referea la recurentul-reclamant, cu obligarea Ministerului Justitiei să emită un nou ordin prin care să ia în considerare valoarea de referinţă sectorială de 405 RON la care se adaugă majorarea de 15% pentru vechime în funcţie de peste 5 ani şi cea de 10% prevăzută prin Legea nr. 293/2015. Instanţa de fond a apreciat, în cadrul respectivului litigiu, că reclamantului i se cuvine majorarea de 15% având o vechime în funcţia de asistent judiciar de peste 5 ani şi acest spor a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti definitive în favoarea altor colegi, asistenţi judiciari. În drept au fost avute în vedere prevederile Legii nr. 71/2015.

Această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia nr. 2491/12.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respins recursul promovat de Ministerul Justiţiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 430 din C. proc. civ. "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată."

Art. 431 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că "(2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză şi nu conduce la respingerea cererii ci, în condiţiile existenţei unei identităţi de părţi, presupune o identitate între problema de drept dezlegată definitiv într-un alt litigiu şi problema de drept care trebuie rezolvată în litigiul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. Odată ce unei anumite probleme i s-a dat o dezlegare într-un litigiu anterior purtat între aceleaşi părţi instanţa de judecată nu poate, într-un litigiu ulterior, să tranşeze în mod diferit respectivul diferend.

Raportându-ne la situaţia din speţă se constată că, în condiţiile în care, în cadrul litigiului anterior care a avut ca obiect un alt ordin de salarizare a reclamantului, s-a statuat că acesta este îndreptăţit la acordarea sporului de 15% pentru vechime în funcţie mai marea de 5 ani în considerarea faptului că pentru alţi colegi asistenţi judiciari acest spor a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti definitive, nu mai este posibil ca acest drept să fie negat în cadrul prezentului litigiu care se referă tot la cuantumul salariului cuvenit aceleiaşi persoane.

Dacă s-ar accepta ca, după ce anterior s-a stabilit, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, că un ordin de salarizare a recurentului-reclamant este nelegal întrucât nu-i recunoaşte acestuia sporul de fidelitate, ulterior să poată fi emis un nou ordin prin care să se nege din nou acest spor, dreptul la un proces echitabil ar deveni iluzoriu, fiind negată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Faţă de aceste considerente Înalta Curte constată că se impune casarea sentinţei şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată pentru a se da eficienţă prevederilor legale referitoare la autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se constată că, în condiţiile în care soluţionarea litigiului depinde de modul în care se interpretează normele referitoare la autoritatea de lucru judecat întrebările preliminare formulate de recurentul-reclamant nu mai prezintă nicio utilitate practică, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezentul dosar.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 267 din TFUE, va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca inadmisibilă, şi, în baza art. 496 alin. (1) şi 497 din C. proc. civ. va admite recursul, va casa sentinţa şi rejudecând, va admite acţiunea aşa cum a fost formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant privind sesizarea Curtii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, ca inadmisibilă.

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 385 din 21 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite acţiunea.

Anulează Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 2210/C/31.08.2017 în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A..

Obligă intimatul-pârât să emită un nou ordin de salarizare cu recunoaşterea pentru reclamant a majorării cu 15% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare începând cu data de 01.07.2017.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.