Taxation of wind turbine support towers as buildings: binding effect of annulled normative interpretation and non-retroactivity of subsequent statutory inclusion.

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost modificată şi completată la data de 08.02.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Fântânele şi Comuna Fântânele (jud. Constanţa), anularea deciziei nr. 3786/05.10.2016, a adresei nr. x/15.01.2016 şi a actelor/operaţiunilor premergătoare comunicate cu adresa nr. x/01.02.2016 şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariul avocaţial urmând să fie solicitat pe cale separată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 445/2020 din 17 noiembrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a primăriei şi inadmisibilităţii;

A admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Comuna Fântânele şi Primăria Comunei Fântânele;

A anulat decizia nr. 3786/05.10.2016, adresa nr. x/15.01.2016 şi actele/operaţiunile premergătoare comunicate cu adresa nr. x/01.02.2016;

A obligat pârâţii, către reclamant, la cheltuieli de judecată în sumă de 50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 445/2020 din 17 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâtele Comuna Fântânele şi Primăria Comunei Fântânele, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, iar în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

În motivarea recursului, pârâtele susţin că arată că hotărârea recurată este nelegală, netemeinică şi nefondată.

Într-o primă critică se arată că în mod greşit, instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Comunei Fântânele, având în vedere dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001.

Astfel, apreciază că Primăria Comunei Fântânele nu are capacitate procesuală de folosinţă, motiv pentru care solicită admiterea excepţiei şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

O a doua critică vizează faptul că în mod greşit, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere care vizează anularea deciziei de impunere şi a înştiinţării de plată, având în vedere dispoziţiile art. 218 din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora în contencios poate fi atacată doar decizia (dispoziţia) dată de organul fiscal competent în soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal de impunere.

Astfel, se arată că decizia de impunere nu reprezintă un act administrativ fiscal ce poate fi contestat direct la instanţa de contencios administrativ, ci obiectul acţiunii în contencios se limitează, conform Codului de procedură fiscală, la atacarea deciziei de soluţionare a contestaţiei formulată în condiţiile art. 205, 206 din Codul de procedură fiscală, motiv pentru care solicită respingerea capătului de cerere care vizează anularea deciziei de impunere şi a înştiinţării de plată, ca inadmisibil.

Pe fond, recurentele susţin că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că intenţia legiuitorului nu a fost de a reglementa impozitarea unor turnuri de susţinere, în condiţiile în care în anul 2018, prin Legea nr. 285/2018, legiuitorul a intervenit pentru modificarea art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, legiferând în sensul modificării lit. b) a art. 453, după cum urmează:

"b) clădire - orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa, şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite, inclusiv construcţiile reprezentând turnurile de susţinere a turbinelor eoliene."

De asemenea, consideră că instanţa de fond a reţinut greşit şi faptul că prin sentinţa civilă nr. 3284/2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin respingerea recursului, Curtea a anulat Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1210/2014 şi Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014, reţinându-se în mod definitiv aceleaşi aspecte cu cele expuse de instanţa de fond în considerentele hotărârii recurate, cu privire la neîncadrarea turnului de susţinere al turbinelor eoliene în categoria clădirilor.

Apreciază nelegală soluţia instanţei de fond, fiind dată cu interpretarea nefondată a normelor de drept material, precum şi cu aplicarea unor hotărâri judecătoreşti ce nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii.

În esenţă, în motivarea hotărârii recurate s-a reţinut că, raportat la soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia ÎCCJ nr. 2958/17.06.2020, turbina eoliană nu are componentele unei clădiri, astfel că actele emise de recurenţi sunt nelegale.

Recurentele consideră că raţionamentul instanţei de fond este eronat, fiind dat cu interpretarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză din perspectiva prevederilor fiscale în vigoare la data debitării contestatoarei.

De asemenea, se mai arată că în considerentele hotărârii recurate, instanţa de fond nu a făcut o analiză a prevederilor în vigoare la momentul debitării şi a prevederilor în vigoare ulterioare acestui moment, în condiţiile în care textele legale sunt identice.

Precizează recurentele că au respectat prevederile legale în materie fiscală, aferente taxelor şi impozitelor datorate către buget de către reclamantă, iar măsurile trasate de către Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015 nu sunt aplicabile cauzei deduse judecăţii.

Susţin recurenţii că instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că prin Decizia nr. 5/2014 a Comisiei Fiscale Centrale doar se lămureau dispoziţiile art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, sens în care nu se poate reţine faptul că această decizie reprezintă o reglementare nouă sau o adăugare la lege.

Mai mult, consideră că instanţa de fond trebuia să reţină faptul că în noua reglementare a impozitării turbinelor eoliene, art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 este transpus în art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind noul Codul fiscal, textele fiind identice.

Prin Legea nr. 285/2018 s-a lămurit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, referitor la noţiunea de clădire, apreciindu-se că acestea cuprind orice construcţie, inclusiv construcţiile reprezentând turnurile de susţinere a turbinelor eoliene.

Consideră că menţiunea în sensul că turnurile de susţinere a turbinelor eoliene reprezintă construcţii în sens fiscal nu adaugă la lege şi nu modifică substanţial vechea reglementare, iar pe de altă parte, aceste turnuri de susţinere a turbinelor eoliene au acelaşi plan, aceeaşi structură, construcţie şi utilitate în prezent, aşa cum aveau şi la momentul la care au fost ridicate şi puse în funcţiune, motiv pentru care contestă interpretarea conform căreia turnurile de susţinere nu erau construcţii supuse impozitării anterior anului 2018, dar după decembrie 2018 se prevede în Codul fiscal că în categoria de clădiri sunt incluse şi turnurile de susţinere ale turbinelor eoliene.

În fine, recurentele susţin că potrivit art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, turbinele eoliene reprezintă clădiri pentru care se percepe impozit, deoarece: 1. sunt construcţii situate deasupra solului; 2. legea nu impune o anumită denumire sau folosinţă a acestor clădiri; 3. servesc la adăpostirea de instalaţii, echipamente şi alte asemenea; 4. elementele structurale de bază sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite, textul de lege nefăcând diferenţă între materialele din care sunt construite aceste clădiri.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând, în principal, admiterea acesteia, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat, precum şi obligarea recurenţilor la suportarea cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, arată că aspectele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Precizează că invocă excepţia nulităţii recursului dintr-o dublă perspectivă, respectiv: (i) în condiţiile în care recurenţii nu au menţionat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) şi nu au arătat în concret dispoziţii legale de drept substanţial, pe care le consideră a fi fost încălcate sau aplicate în mod eronat de către instanţa de fond, şi (ii) în condiţiile în care recurenţii aduc critici de netemeinicie împotriva sentinţei recurate, şi nu de nelegalitate.

Consideră că recurenţii şi-au întemeiat în mod formal cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurenţilor, arată că instanţa de fond în mod corect a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Comunei Fântânele, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii privind anularea adresei nr. x/2016.

Pe fond, intimata-reclamantă susţine că turnurile de susţinere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor, iar sentinţa recurată este legală şi temeinică, astfel că se impune respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.A. prin întâmpinare, constatând că recurentele-pârâte au formulat argumente de ordin critic care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ.

Contrar celor invocate de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, recurenţii-pârâţi au arătat şi textele de lege apreciate a fi fost interpretate şi aplicate greşit de către prima instanţă, evoluţia legislativă a acestor norme şi interpretarea ce se impunea a fi dată art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, art. 453 din Legea nr. 227/2015 şi textelor incidente din Legea nr. 285/2018.

De asemenea, recurenţii-pârâţi au formulat critici referitoare la respingerea, ca neîntemeiate, a excepţiilor lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Comunei Fântânele şi a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere care vizează anularea deciziei de impunere şi a înştiinţării de plată.

În consecinţă, constatând că aspectele invocate prin cererea de recurs se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, în temeiul art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

2. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Fântânele şi Comuna Fântânele (jud. Constanţa), anularea deciziei nr. 3786/05.10.2016, a adresei nr. x/15.01.2016 şi a actelor/operaţiunilor premergătoare comunicate cu adresa nr. x/01.02.2016.

2.1. Înalta Curte constată că este nefondat primul motiv de recurs, prin care se critică soluţia instanţei de fond de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Comunei Fântânele, faţă de următoarele aspecte:

Contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, Înalta Curte reţine că este justificată pe deplin capacitatea procesuală de folosinţă a Primăriei Comuna Fântânele, întrucât aceasta se legitimează în calitate de emitent al actelor atacate. Câtă vreme acţiunea în contencios administrativ este supusă unor reguli specifice date de trăsăturile raportului de drept public dedus judecăţii, capacitatea de folosinţă se corelează cu aceea administrativă care constă în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogative de putere publică, iar expresia acesteia în plan procesual este tocmai capacitatea autorităţii publice de a sta în proces.

În consecinţă, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria comunei Fântânele a fost în mod corect respins, critica fiind nefondată.

2. Nefondat este şi cel de al doilea motiv de recurs, prin care se critică respingerea ca neîntemeiată a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere care vizează anularea deciziei de impunere şi a înştiinţării de plată.

Este adevărat că, aşa cum corect susţin recurentele, potrivit dispoziţiilor art. 281 din Codul de procedură fiscală, obiectul acţiunii în contencios administrativ îl constituie decizia (dispoziţia) dată de organul fiscal competent în soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal de impunere.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că, prin cererea completatoare formulată la data de 08.02.2017, reclamanta a precizat că înţelege să solicite şi anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative formulate împotriva deciziei de impunere şi a înştiinţării de plată, anume Decizia nr. 3786/05.10.2016, astfel încât obiectul acţiunii în contencios administrativ corespunde celui reglementat la art. 281 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, anularea deciziei de impunere şi a înştiinţării de plată putând fi cerută alături de anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, întrucât textul menţionat prevede posibilitatea atacării deciziilor emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă.

Prin urmare şi această critică este nefondată.

3. Înalta Curte constată că, în speţă, criticile recurentelor pe fondul cauzei sunt, de asemenea, nefondate.

Recurentele critică în esenţă faptul că instanţa de fond nu a făcut o analiză atât a prevederilor în vigoare la momentul debitării, cât şi a prevederilor în vigoare ulterioare debitării, că a respectat prevederile legale în materie fiscală, iar faptul că Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 a fost anulată prin deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr x/2015, care nu sunt aplicabile cauzei deduse judecăţii, nu influenţează soluţionarea acesteia, în condiţiile în care a debitat construcţii (la momentul debitării), iar la ora actuală aceleaşi construcţii sunt debitate conform Codul fiscal.

Susţinerile recurentelor nu se confirmă.

În cauză, decizia prin care au fost stabilite impozite pe clădiri aferente turnurilor de susţinere ale turbinelor eoliene a fost emisă potrivit prevederilor art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal (Legea 571/2003), care a definit noţiunea de clădire în înţelesul titlului respectiv, ca fiind "orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa, şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spaţiul din interiorul unei clădiri" şi a prevederilor Deciziei Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1210/2014, care a interpretat art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal, reţinând că turnurile de susţinere a turbinelor eoliene s-ar încadra în definiţia legală a clădirii în sens fiscal, reţinând că:

"Turnul de susţinere al turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor aşa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Delimitarea acestuia de elementele reprezentând utilaje şi echipamente se realizează pe baza proiectului general în funcţie de încadrarea în grupa 1 - Construcţii, respectiv în grupa 2 - Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii din Catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, prevăzut în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 2.139/2004, cu modificările ulterioare."

Or, prin sentinţa civilă nr. 3284/25.09.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus anularea Deciziei nr. 5/2014 şi a Ordinului nr. 1210/2014, fiind astfel invalidată interpretarea dispoziţiilor legale dată de Comisia Fiscală Centrală, instanţa dispunând în sensul că turnul de susţinere a turbinelor eoliene nu constituie o clădire în sensul art. 249 alin. (5) Codul fiscal - Legea nr. 571/2003 republicată. Această soluţie a fost menţinută prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile, în considerentele deciziei arătându-se că:

"Fără a relua întru-totul considerentele exprimate anterior, cu ocazia analizării recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reţine Înalta Curte, în esenţă, că nu pot fi disparate elementele funcţionale ale unei turbine eoliene, în scopul impozitării separate a turnului de susţinere şi a nacelei drept clădire, întrucât acestea nu compun, de sine-stătător, elementele structurale ale unei clădiri, conform definiţiei date acestei noţiuni prin dispoziţiile art. 249 alin. (5) Codul fiscal şi cele ale pct. 31 alin. (6) lit. a) şi g) din H.G. nr. 44/2004, ci ele fac parte dintr-un echipament tehnologic complex, destinat transformării energiei vântului în energie electrică, un scop diferit de funcţiunea pe care o atribuie norma fiscală unei clădiri, în vederea impozitării acesteia."

Consecinţele juridice ale acestei decizii definitive de anulare a Deciziei nr. 5/2014 şi a Ordinului nr. 1210/2014, au fost în mod corect apreciate de către instanţa de fond din perspectiva art. 23 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, text potrivit căruia:

"Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor...".

Referitor la modalitatea de interpretare şi aplicare a art. 23 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 10/2015, a statuat că:

"Dispoziţiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti."

Prin urmare, în acord cu această interpretare, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., măsura anulării unui act administrativ normativ produce efecte şi faţă de actele administrativ individuale care sunt contestate în cauze care se află în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării hotărârii definitive în Monitorul Oficial, fiind vorba despre o aplicare particulară a principiilor generale ale efectelor nulităţii - quod nullum est nullum producit effectum.

În raport de interpretarea obligatorie dată de instanţa supremă prin decizia nr. 10/2015 cu privire la efectele hotărârii judecătoreşti irevocabile/definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti, nu poate fi susţinută critica recurentelor potrivit căreia decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, de anulare a Deciziei nr. 5/2014 şi a Ordinului nr. 1210/2014 nu ar avea nicio înrâurire asupra prezentei cauze.

Contrar celor susţinute de recurente, decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal are ca efect anularea actelor administrative individuale emise în temeiul deciziei si ordinului anulate. În consecinţă, în aplicarea acestei dezlegări obligatorii, în prezenta cauză, faptul că Decizia nr. 5/2014 şi Ordinul nr. 1210/2014, acte administrative cu caracter normativ, prin care turnurile de susţinere a turbinelor eoliene au fost calificate drept clădiri în sensul fiscal şi în considerarea cărora au fost calculate impozite, au fost anulate în mod definitiv, atrage nelegalitatea stabilirii impozitelor pe clădiri aferente turnurilor de susţinere a turbinelor eoliene proprietatea reclamantei, cu consecinţa directă a nelegalităţii deciziei de impunere, dar şi a înştiinţării de plată în ceea ce priveşte sumele identificate drept accesorii aferente debitului principal.

Instanţa de fond nu a reţinut, aşa cum susţin recurentele, că Decizia nr. 5 a Comisiei ar fi o reglementare nouă sau o adăugare la lege, ci a apreciat în mod corect că aceasta reprezintă o lămurire a dispoziţiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, însă una cu caracter normativ.

În ceea ce priveşte natura juridică a Deciziei Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1210/2014, Înalta Curte reţine că aceasta este un act administrativ cu caracter normativ emis în temeiul Regulamentului din 23 mai 2013 de organizare şi funcţionare a Comisiei fiscale centrale emis de Ministerul Finanţelor Publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 323 din 4 iunie 2013, care prevede că "aplicarea unitară a legislaţiei prevăzute la art. 1 din ordin, precum şi soluţionarea conflictelor de competenţă apărute între organe fiscale care nu sunt subordonate unui organ ierarhic comun se realizează prin intermediul Comisiei fiscale centrale, denumită în continuare Comisia, structură interdepartamentală care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi care este coordonată de secretarul de stat din Ministerul Finanţelor Publice care răspunde de politicile şi legislaţia fiscală, în calitate de preşedinte al acesteia".(art. 1). Deciziile prevăzute la alin. (4) se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. (art. 5 alin. (9)

Potrivit art. 7 alin. (2) din acelaşi Regulament:

"Soluţiile adoptate prin decizii ale Comisiei şi aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a actului normativ avut în vedere la soluţionarea fiecărei speţe."

În ceea ce priveşte intenţia legiuitorului, care, în opinia recurentelor, ar rezulta din faptul că în anul 2018, prin Legea nr. 285/2018, legiuitorul a intervenit pentru modificarea art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, legiferând în sensul modificării literei b) a art. 453, această abordare este lipsită de eficienţă în prezenta cauză, date fiind efectele obligatorii ale deciziei nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal care stabilesc fără echivoc interpretarea textelor de lege aplicabile inclusiv prezentei cauze. Faptul că legiuitorul a intervenit ulterior printr-o modificare legislativă în sensul celor susţinute de recurente nu face ca acea reglementare să retroactiveze, aplicabile cauzei de faţă rămânând dispoziţiile în vigoare la data emiterii administrative atacate, respectiv art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, în interpretarea dată prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, care a invalidat interpretarea dată prin Decizia Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1210/2014.

Faptul că prin modificarea art. 453 lit. b) din actualul Codul fiscal adusă de Legea nr. 285/2018 în vigoare din data de 06.12.2018, legiuitorul a reglementat în mod expres, din punct de vedere fiscal, situaţia turnurilor de susţinere a turbinelor eoliene susţine interpretarea per a contrario, potrivit căreia anterior datei de 6 decembrie 2018, turnurile de susţinere a turbinelor eoliene nu au fost calificate de legiuitor ca fiind clădiri.

Raţionamentul recurentelor, care susţin că instanţa de fond a reţinut Decizia nr. 5/2014 ca fiind actul de bază al debitării reclamantei, deşi debitarea s-a făcut din perspectiva prevederilor fiscale în vigoare la momentul respectiv, este lipsit de consistenţă juridică, de vreme ce un text de lege nu poate fi citit decât împreună cu norma care îl interpretează, cu atât mai mult cu cât această interpretare este una oficială, care provine de la autoritatea competentă şi este obligatorie.

Faptul că Legea nr. 285/2018, intrată în vigoare la data de 06.12.2018, modifică art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că încadrează începând cu data de 06.12.2018 în categoria clădirilor din punct de vedere fiscal ţi construcţiile reprezentând turnurile de susţinere a turbinelor eoliene, nu poate valida retroactiv interpretarea recurentelor, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii.

De altfel, acest aspect a fost avut în vedere şi prin Decizia nr. 2598/17.06.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinând că:

"în mod cert, nu ar fi fost nicio problemă de interpretare dacă legiuitorul ar fi înţeles să modifice norma fiscală în sensul explicit al includerii acestor turnuri de susţinere în noţiunea clădirilor supuse impozitării, astfel cum a făcut-o, de altfel abia în anul 2018 (Legea nr. x), prin modificarea art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. însă includerea acestor construcţii în definiţia clădirilor, prin interpretarea normei fiscale preexistente, realizată prin emiterea Deciziei nr. 512014, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 1210/2014, nu poate fi confirmată în controlul judiciar al legalităţii acestor acte, nefiind întrunite condiţiile cerute de lege pentru a asimila turnurile de susţinere ale turbinelor eoliene cu noţiunea de clădire, astfel cum aceasta este explicitată prin prevederile art. 249 alin. (5) Codul fiscal şi prin dispoziţiile de (a pct. 31 alin. (6) lit. a) si g) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 ."

Având în vedere cele de mai sus, pe perioada pentru care au fost stabilite obligaţiile fiscale cu titlu de impozit pe clădiri în actele atacate în prezenta cauză, turnurile de susţinere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor, aspect reţinut în mod corect prin sentinţa recurată.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentele-pârâtele Comuna Fântânele şi Primăria Comunei Fântânele, ca părţi care au pierdut procesul, la plata sumei de 4.485,11 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.A..

Respinge recursul formulat de pârâtele Comuna Fântânele şi Primăria Comunei Fântânele împotriva sentinţei nr. 445/2020 din 17 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentele-pârâtele Comuna Fântânele şi Primăria Comunei Fântânele la plata sumei de 4.485,11 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.