Suspension of execution of interim director-general appointment: serious doubt and imminent damage requirements under administrative procedural law

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.07.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Parlamentul României - Senatul României a solicitat suspendarea executării Hotărârii nr. 2/24.06.2021 pentru numirea directorului general interimar al Societăţii Române de Televiziune (adoptată de Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului) cu consecinţa legală a confirmării rămânerii reclamantei (preşedinte al consiliului de administraţie dizolvat) în funcţia de director general până la numirea legală a noului consiliu de administraţie (în baza dispoziţiilor art. 26 alin. (4) din Legea nr. 41/1994), până la pronunţarea instanţei de fond.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1188 din 10 septembrie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare executare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu partea pârâtă Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Parlamentul României - Senatul României, ca nefiind întrunite în mod cumulativ condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

A respins ca neîntemeiată cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1188 din 10 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta A. arată că în mod eronat a reţinut Curtea de Apel Bucureşti că "(...) reclamanta nu a expus ca fiind fondată nicio împrejurare legată de starea de fapt sau de drept, care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor litigioase, după cum cer prevederile art. 14 alin. (1) şi art. 2 lit. t). din Legea nr. 554/2004 ", respectiv că (...) partea reclamantă pretinde doar o altă interpretare a situaţiei de fapt si a normelor juridice incidente, nefiind însă de domeniul evidenţei, la acest moment procesual, că interpretarea părţii pârâte ar fi contra legem."

Recurenta-reclamantă face trimitere la jurisprudenţa relevată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, "(...) In cererea de suspendare, reclamantul trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios, după cum prevede legea, asupra legalităţii actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumţia de idealitate să fie răsturnată, întrucât ceea ce este determinant în cererea de suspendare este formarea dubiului asupra legalităţii, iar nu demostrarea legalităţii înseşi. In ceea ce priveşte îndeplinirea cerinţei cazului bine justificat, Înalta Curte constată că, potrivit definiţiei legale, acesta trebuie să se fundamenteze pe împrejurări probate de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. (...)"

În opinia recurentei, este absolut evident că analiza controlului de legalitate vizând actul administrativ a cărui suspendare a executării a solicitat-o, trebuie să privească inclusiv împrejurarea că Hotărârea nr. 2/24 iunie 2021 a Birourilor Permanenţe ale Camerei Deputaţilor şi Senatului a fost adoptată cu nesocotirea dispoziţiilor legale (art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 41/1994) şi constituţionale (art. 1 alin. (5). care consacră principiul legalităţii si al supremaţiei constituţionale) si cu încălcarea Deciziei nr. 429/2021 a Curţii Constituţionale (decizie definitivă si general obligatorie, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie).

Aceasta, în condiţiile evidente în care în dispreţul dispozitiilor exprese ale art. 19 si 20 din Legea nr. 41/1994, al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 429/17 iunie 2021, s-a urmărit în mod expres generarea incidenţei normei tranzitorii instituite prin intermediul dispoziţiilor art. 46 alin. (8) din Legea nr. 41/1994, însuşi titlul/obiectul punctului înscris pe ordinea de zi arătând că nu s-a dorit în niciun moment declanşarea procedurii legale de numire a unui nou consiliu de administraţie la nivelul Societăţii Române de Televiziune, ci numirea directă a unui director general interimar, împrejurare de natură a genera atât perturbarea previzibilă gravă (poate chiar iremediabilă)/blocarea activităţii unei instituţii extrem de importante, sub aspectul îndeplinirii atribuţiilor legale (în condiţiile obiective în care, potrivit prevederilor art. 46 alin. (9) din legea cadru, "pe perioada interimatului, directorul general interimar îndeplineşte acte de administrare curenta a activităţii societăţii.") cât şi privarea sa de dreptul legal de a rămâne (ca preşedinte al Consiliului de administraţie demis) în funcţia de director general al Societăţii Române de Televiziune, până la numirea noului consiliu de administraţie - pe fondul interpretării şi aplicării cu profundă rea-credinţă a normelor legale şi regulamentare care instituie reguli procedurale clare şi exprese în materia desemnării membrilor Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Televiziune fiind în situaţia constatării caracterului vădit nelegal al Hotărârii nr. 2/24 iunie 2021 a Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului de numire a doamnei B. în funcţia de director general interimar al Societăţii Române de Televiziune.

Recurenta susţine că în mod contrar realităţii obiective şi juridice, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că "(...) hotărârea litigioasă conţine o motivare succintă atât sub aspectul împrejurărilor de fapt care au fundamentat emiterea sa (lipsa cvorumului legal in şedinţa comună a Camerei Deputaţilor si Senatului din 23 iunie 2021), cât si cu privire la dispoziţia legală aplicabilă şi că în consecinţă, nu se confirmă la nivel de aparenţă, susţinerile părţii reclamante prin prisma unei pretinse nemotivări a hotărârii litigioase, din conţinutul acesteia reiesind cu evidentă motivele pentru care s-a procedat ta adoptarea acelui act."

Recurenta arată că, potrivit celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 442/2013, (pronunţată în recurs de secţia de contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect suspendare act administrativ), nemotivarea actului administrativ generează incidenţa condiţiei cazului bine justificat, constituind un caz temeinic justificat.

Deşi în cazul dedus analizei contencioase este dincolo de orice îndoială că autoritatea publică s-a limitat doar la indicarea/enumerarea generică a unor texte de lege pretins aplicabile, instanţa de fond apreciază că simpla menţionare a lipsei cvorumului legal în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 23 iunie 2021 reprezintă "o motivare succintă (...) sub aspectul împrejurărilor de fapt care au fundamentat emiterea sa", fără să aibă în vedere că motivarea completă şi reală a unui act administrativ individual trebuie să cuprindă atât motivarea în drept, cât şi motivarea în fapt. Or, expunerea a împrejurărilor procedurale care au fost avute în vedere în procedura de emitere/adoptare a unui act administrativ (în cazul de fată pretinsa lipsa acvorumului legal de şedinţă) nu poate echivala cu motivarea oportunităţii emiterii/adoptării actului administrativ.

Recurenta susţine că este eronată aprecierea Curţii de Apel Bucureşti şi cu privire la condiţia pagubei iminente.

Este adevărat că prin Hotărârea nr. 19/11- mai 2021, Camera Deputaţilor şi Senatul României au dezbătut şi respins Rapoartele de activitate şi Rapoanele privind conturile de execuţie bugetară pentru anii 2017-2019-ale Societăţii Române de Televiziune - consecinţa juridică fiind demiterea de drept a Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Televiziune (în raport de dispoziţiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare). Ca efect însă al demiterii, Parlamentul ar fi trebuit să declanşeze procedura obligatorie reglementată de art. 19 si art. 20 din Legea nr. 41/1994 privind numirea unui nou consiliu de administraţie.

În fine, recurenta susţine că invocarea interesului legitim public trebuie privită în mod corelativ dreptului/interesului legitim privat propriu al său, în raport de împrejurarea că a fost generată perturbarea previzibilă gravă (poate chiar iremediabilă)/blocarea activităţii unei instituţii extrem de importante (existenţa serviciilor publice de televiziune este prevăzută chiar de norma constituţională (a se vedea art. 31 alin. (5) din Constituţie).

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatul-pârât Senatul României a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

În motivare, arată că, în cauză, nu pot fi reţinute motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. întrucât concluziile instanţei de fond expuse în hotărâre corespund cirumstanţelor pricinii constatate şi elucidate pe deplin, fiind dovedite cu probe veridice şi suficiente.

Cu privire la cerinţa cazului bine justificat, reclamanta motivează prin invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 429/2021, deşi această decizie se referă la o hotărâre a Parlamentului României şi nu la o hotărâre a Biroului Permanent al Camerelor Reunite.

In jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de ICCJ ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ."

Apreciază că în prezenta cauză nu este vorba în niciun caz de o astfel de situaţie extraordinară. Mai mult decât atât, precum, în mod corect, a reţinut prima instanţă, "reclamanta nu a expus ca fiind fondată nici o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor litigioase, după cum cer art. 14 alin. (1) şi art. 2 lil.l) din Legea nr. 554/2004 ".

4.2. Intimatul-pârât Parlamentul României - Camera Deputaţilor a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

În privinţa primului motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că acesta este nefondat întrucât hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată.

Consideră că nici în privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se poate reţine incidenţa acestuia, nefiind în prezenţa unei hotărâri dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Dimpotrivă, cum în mod temeinic a reţinut şi instanţa de fond, interpretarea recurentei-reclamante este contrară legii, în condiţiile în care hotărârea a cărui suspendare face obiectul cauzei pendinte, a fost adoptată cu respectarea cadrului normativ specific şi expres indicat în preambulul acesteia.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Pentru a răspunde criticilor formulate prin recurs, Înalta Curte are în vedere, rezumativ, contextul factual care a condus la prezentul litigiu şi cadrul legislativ.

Prin hotărârea nr. 2/24.06.2021 a Birourilor Permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 621/24.06.2021, a fost numită doamna B. în funcţia de director general interimar al Societăţii Române de Televiziune pentru o perioadă de 60 de zile, invocându-se în expunerea de motive introductivă, art. 46 alin. (8) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi faptul că hotărârea a fost adoptată ca urmare a constatării lipsei cvorumului legal în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 23 iunie 2021.

Reclamanta A. a solicitat suspendarea executării Hotărârii nr. 2/24.06.2021 pentru numirea directorului general interimar al Societăţii Române de Televiziune (adoptată de Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului) cu consecinţa legală a confirmării rămânerii reclamantei (preşedinte al consiliului de administraţie dizolvat) în funcţia de director general până la numirea legală a noului consiliu de administraţie (în baza dispoziţiilor art. 26 alin. (4) din Legea nr. 41/1994), până la pronunţarea instanţei de fond.

Soluţia primei instanţe de respingere a cererii de suspendare ca nefiind întrunite în mod cumulativ condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, este corectă, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

1.1. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Cât priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii legale, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde, în mod evident, argumentele pertinente pe care se întemeiază soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă aceste argumente o nemulţumesc pe recurenta-reclamantă, neputând fi identificate "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

De altfel, recurenta-reclamantă nu aduce nicio critică efectivă în ceea ce priveşte nemotivarea hotărârii, limitându-se la a invoca prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În acest context, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia de respingere a cererii de suspendare a executării Hotărârii nr. 2/24.06.2021.

1.2. Nefondate sunt şi criticile circumscrise de recurentă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, acest motiv de casare nu este incident, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate, întrucât recurenta-reclamantă nu a invocat nicio împrejurare de fapt sau de drept care să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a realizat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, ce au fost invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea acestui motiv de recurs.

Conform art. 14 din Legea contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."

Aşadar, suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă). De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.

Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.

De altfel, în cadrul activităţii de organizare a executării şi de executare în concret a legii, autorităţile publice emit acte juridice cu scopul de a modifica ordinea juridică existentă, folosind prerogative de putere publică, iar actele administrative se adresează persoanelor fizice sau juridice, care au obligaţia punerii lor în executare.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care există un indiciu temeinic de nelegalitate.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamanată, potrivit cărora Hotărârea nr. 2/24.06.2021 nu este motivată, Înalta Curte constată, la nivel de aparenţă, că actul atacat enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului. Aşadar, motivarea este o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului.

Motivarea urmăreşte o dublă finalitate: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor administrative în profitul cetăţenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar şi neechivoc raţionamentele instituţiei care a emis actul. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

În cauza de faţă, la o analiză în aparenţă a actului a cărei suspendare se solicită, Înalta Curte reţine că acesta este motivat în mod corespunzător. Astfel, temeiurile de drept care au fundamentat măsura administrativă adoptată au fost nominalizate în preambulul hotărârii aflate în discuţie, respectiv dipoziţiile art. 46 alin. (8) din Legea nr. 41/1994

Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (8) din Legea nr. 41/1994 "În situaţia în care plenul Camerelor reunite ale Parlamentului nu se întruneşte din lipsă de cvorum legal, birourile permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor numesc un director general interimar al societăţii, pe o perioadă de 60 de zile.".

În acord cu cele reţinute de prima instanţă şi în raport de cadrul normativ aplicabil hotărârii a cărei suspendare se solicită, Înalta Curte constată, la nivel de aparenţă, că nu sunt fondate susţinerile recurentei referitoare la nemotivarea actului atacat, întrucât această hotărâre conţine o motivare succintă atât sub aspectul împrejurărilor de fapt care au fundamentat emiterea sa, respectiv lipsa cvorumului legal în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 23 iunie 2021, cât şi cu privire la dispoziţia legală aplicabilă -art. 46 alin. (8) din Legea nr. 41/1994 republicată.

În ceea ce priveşte suţinerile recurentei referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 41/1994, Înalta Curte constată că nu constituie o îndoială serioasă în privinţa legalităţii, dispoziţiile a căror încălcare se invocă reglementează procedura de numire a membrilor Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, respectiv al Societăţii Române de Televiziune, prin votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în şedinţa comună a celor două Camere, însă Hotărârea nr. 2/24.06.2021 a fost emisă în temeiul art. 46 alin. (8) din Legea nr. 41/1994, ca urmare a lipsei cvorumului legal în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 23 iunie 2021.

De asemenea, nu constituie o îndoială serioasă, în privinţa legalităţii actului administrativ a cărui suspendare se solicită, criticile recurentei referitoare la modalitatea în care s-a desfăşurat şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 23 iunie 2021, întrucât acestea vizează exercitarea atribuţiilor constituţionale specifice Parlamentului prin corpurile sale deliberative, anume Senatul şi Camera Deputaţilor.

În consecinţă, la nivel de aparenţă, instanţa de control judiciar constată că Hotărârea nr. 2/24.06.2021 este motivată în mod corespunzător, iar măsura dispusă prin intermediul său se încadrează în marja de apreciere de care dispune autoritatea publică emitentă. Aşa fiind, nu există împrejurări, legate de starea de fapt şi de drept, care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii acestui act administrativ.

Referitor la condiţia prevenirii unei pagube iminente, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din legea în discuţie, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Se poate aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.

Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a actului.

În speţa de faţă, Înalta Curte constată că nu sunt fondate susţinerile recurentei nici sub aspectul îndeplinirii condiţiei privind prevenirea unei pagube iminente, câtă vreme emiterea actului litigios s-a realizat în regim de putere publică, constituind expresia prerogativelor prevăzute de Legea nr. 41/1994 în beneficiul Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea exercitării atribuţiilor acestei entităţi, conferind posibilitatea de a se impune cu forţă juridică obligatorie, pentru apărarea interesului public.

În fine, în opinia Înaltei Curţi, restul alegaţiunilor formulate de către recurenta-reclamantă în susţinerea tezei potrivit căreia este îndeplinită în cauză condiţia pagubei iminente nu pot fi examinate în procedura instituită de art. 14 din Legea nr. 554/2004, constituind mai degrabă apărări circumscrise criticilor de nelegalitate specifice acţiunii în anularea actului administrativ, examinarea acestora constituind atributul exclusiv al instanţei învestite cu o asemenea cerere.

În consecinţă, criticile prezentate în cadrul memoriului de recurs promovat de recurenta-reclamantă, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1188 din 10 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.