Antitrust fine time-barred as prescription ran from last anticompetitive act, not clause validity end

Şedinţa publică din data de 25 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal la data de 22.05.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Preşedintele Consiliului Concurentei şi Consiliul Concurentei:

(A) Cu privire la Ordinul Preşedintelui Consiliului nr. 370/22.09.2014 şi Ordinul Consiliului Concurentei nr. 402/25.09.2014:

(1) În principal, anularea în parte a celor două ordine, în ceea ce priveşte refuzul de a da acces la informaţiile solicitate de A., şi, pe cale de consecinţă, anularea, în ceea ce priveşte A., şi a Deciziei Consiliului Concurentei nr. 13/14.04.2015 adoptată cu încălcarea gravă a dreptului la apărare al reclamantei, urmând ca aceasta să fie exonerată de plata amenzii stabilite în sarcina sa;

(2) În subsidiar, în măsura în care instanţa apreciază că anularea Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurentei nr. 370/22.09.2014 şi Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurentei nr. 402/25.09.2014 poate să nu conducă în mod direct la anularea Deciziei Consiliului Concurentei nr. 13/14.04.2015, obligarea Consiliului Concurentei să pună la dispoziţia A. sau să depună la dosarul cauzei toate informaţiile şi documentele solicitate de către A. prin Adresa nr. x/05.09.2014 şi Adresa nr. x/17.09.2014;

(B) Cu privire la Decizia Consiliului Concurentei nr. 13/14.04.2015, comunicată societăţii reclamante la data de 28.04.2015:

(1) În principal, anularea deciziei, ca nelegală şi netemeinică cu privire la reclamantă şi, pe cale de consecinţă să se constate că A. nu datorează suma de 23.859.142 RON stabilită cu titlu de amendă prin Decizia contestată;

(2) În subsidiar, în măsura în care nu se va proceda la anularea Deciziei nr. 13/14.04.2015, să se constate că pârâta a procedat la o greşită individualizare a sancţiunii aplicate A., în raport cu situaţia de fapt şi prevederile legale şi să se dispună reducerea acestei sancţiuni, astfel încât să reflecte în mod corect circumstanţele situaţiei de fapt.

La data de 27.01.2016, reclamanta A. a depus note scrise, prin care a solicitat să se constate prescris dreptul Consiliului Concurenţei de a sancţiona reclamanta şi, pe cale de consecinţă, să se dispună anularea Deciziei de sancţionare nr. 13/14.04.2015 emisă după împlinirea termenului de prescripţie.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1272 din data de 07.04.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, a constatat prescris dreptul pârâtei de a aplica sancţiunea contravenţională, a dispus anularea parţială a deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015 în ceea ce o priveşte pe reclamanta A. S.A. şi exonerarea reclamantei de plata amenzii în cuantum de 23.869.142 RON. A luat act că reclamanta înţelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 1272 din data de 07.04.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Consiliul Concurentei, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 61 şi art. 62 din Legea concurentei, ce reglementează instituţia prescripţiei extinctive în materia concurentei, în vigoare la data aplicării sancţiunii în prezenta cauză, criticile fiind, in principal, următoarele:

a) încălcarea săvârşită de A. are caracter de continuitate. Momentul de la care curge termenul de prescripţie este 31.12.2009, data epuizării faptei contravenţionale. Soluţia de sancţionare a fost adoptată la data de 09.12.2014, prin urmare, chiar şi urmând raţionamentul A. că ordinul de declanşare a investigaţiei este ultimul act ce întrerupe cursul termenului de prescripţie, dreptul de a aplica sancţiunea nu este prescris;

b) acţiunile care întrerup cursul termenului prescripţiei extinctive reprezintă orice demers procedural întreprins de Consiliul Concurenţei în scopul investigării încălcării. Ordinul de declanşare a investigaţiei nu reprezintă ultimul act ce întrerupe cursul termenului de prescripţie.

Prevederi legale incidente:

Art. 61

"(1) Dreptul Consiliului Concurentei de a aplica sancţiuni contravenţionale pentru încălcarea prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează:

a) în termen de 3 ani, în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute la art. 51 şi 52;

b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte contravenţii prevăzute de prezenta lege.

(2) Prescripţia dreptului la acţiune al Consiliului Concurentei începe să curgă de la data săvârşirii încălcării. În cazul încălcărilor ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză".

Art. 62

"(1) Orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurentei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripţie prevăzute la art. 61. Întreruperea termenului de prescripţie va avea efect de la data comunicării acţiunii întreprinse de către Consiliul Concurenţei, făcută către cel puţin un operator economic sau o asociaţie de operatori economici care a participat la săvârşirea încălcării legii.

(2) Acţiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei şi care întrerup cursul termenului de prescripţie includ, în principal, următoarele:

a) solicitări de informaţii, în scris;

b) ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei de declanşare a unei investigaţii;

c) începerea procedurilor legale.

(3) Întreruperea termenului de prescripţie îşi produce efectele faţă de toţi operatorii economici sau asociaţiile de operatori economici care au participat la săvârşirea încălcării legii.

(4) În cazul întreruperii termenului de prescripţie, un nou termen, cu o durată similară, începe să curgă de la data la care Consiliul Concurenţei a întreprins una dintre acţiunile menţionate la alin. (2). Termenul de prescripţie va expira cel mai târziu în ziua în care se împlineşte perioada egală cu dublul termenului de prescripţie, aplicabil pentru săvârşirea încălcării în cauză, în situaţia în care Consiliul Concurenţei nu a impus niciuna dintre sancţiunile prevăzute de prezenta lege."

În esenţă, în aplicarea acestor prevederi, prima instanţă a reţinut următoarele:

"[…] Curtea stabileşte că, în speţă, cursul prescripţiei a început să curgă la data de 7 septembrie 2009, odată cu emiterea Ordinului de declanşare a investigaţiei şi s-a împlinit la data de 7 septembrie 2014.

În concluzie, cum Consiliul Concurenţei după ce a deliberat, a constatat încălcarea şi a dispus sancţionarea reclamantei cu amendă, la data de 9 decembrie 2014, iar decizia nr. 13 contestată în cauză a fost emisă la data de 14 aprilie 2015, Curtea observă că la ambele momente de mai sus, cursul prescripţiei era împlinit, iar dreptul pârâtei de a aplica sancţiunea contravenţională era prescris".

II. A. Încălcarea săvârşită de A. are caracter de continuitate. Momentul de la care curge termenul de prescripţie este 31.12.2009, data epuizării faptei contravenţionale. Soluţia de sancţionare a fost adoptată la data de 09.12.2014, prin urmare, chiar şi urmând raţionamentul A. că ordinul de declanşare a investigaţiei este ultimul act ce întrerupe cursul termenului de prescripţie, dreptul de a aplica sancţiunea nu este prescris.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, momentul săvârşirii încălcării prezintă relevanţă sub aspectul stabilirii datei de la care începe să curgă prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni, prin prisma prevederilor art. 61 alin. (1) şi (2) din lege.

În hotărâre s-a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cauză este 26.08.2009 (ce corespunde datei ultimei promoţii conţinând clauze B. în relaţia A. - furnizorul C.), instanţa apreciind că la această dată s-a săvârşit ultimul act anticoncurenţial avut în vedere de autoritate în decizia contestată.

Recurentul-pârât apreciază că în mod neîntemeiat şi contradictoriu a fost reţinut de către instanţă că ultimul act anticoncurenţial în prezenta cauză a avut loc la data de 26.08.2009, atât timp cât, chiar prin sentinţa pronunţată, Curtea a constatat că durata reţinută de Consiliul Concurenţei în decizie este de 3 ani şi 11 luni; durata este determinată pe ambele paliere ale încălcării (clauza B. şi clauza D.), iar cu privire la data de 31.12.2009 (până la care a fost valabilă clauza D.), în aprecierea Consiliul Concurenţei reprezintă data la care a încetat fapta anticoncurenţială cu caracter de continuitate a A. (data săvârşirii ultimul act anticoncurenţial în cauză).

Aşa cum se arată în continuare, pe de o parte, instanţa a reţinut greşit că Consiliul Concurenţei ar fi stabilit în decizia atacată ca ultimul act anticoncurenţial săvârşit de A. a fost la data de 26.08.2009, iar pe de alta parte, deşi a reţinut o durata a faptei de 3 ani şi 11 luni, prima instanţă a apreciat greşit că încălcarea a încetat la data de 26.08.2009 (moment ce ar conduce la o durată a faptei de 3 ani şi 8 luni), în condiţiile în care încălcarea a început la data de 01.01.2006 (data intrării în vigoare a primelor contracte încheiate între A. şi cei 5 furnizori analizate în decizie).

II. A.1. Prima instanţă a reţinut în mod greşit că Consiliul Concurenţei ar fi stabilit data de 26.08.2009 ca marcând ultimul act anticoncurenţial în cauză.

II. A.1.1. Consiliul Concurenţei a constatat în sarcina A. - furnizori existenţa unei singure fapte contravenţionale. Atât clauza B., cât şi clauza D. reprezintă restricţii ale concurentei prin obiect. Faptul că Consiliul Concurenţei a reţinut în sarcina A. săvârşirea unei singure contravenţii complexe nu implică faptul că clauza B. şi clauza D. au funcţionat simultan.

A. şi furnizorii săi au fost sancţionaţi pentru săvârşirea unei singure fapte contravenţionale, constând într-un complex de întelegeri anticoncurenţiale având ca obiect:

- stabilirea directă a preţurilor de vânzare (prin clauza B.);

- stabilirea indirecta a preturilor de vânzare (prin clauza D.).

Atât clauza B. (fixarea preţului de revânzare la raft a E.) cât şi clauza D. (fixarea preţului de vânzare a produselor furnizorilor către alţi retaileri) au obiect anticoncurenţial, reprezentând, fiecare în parte, o restrângere gravă a concurenţei, interzisă ca atare, întrucât vizează restricţionarea preturilor de revânzare la care produsele furnizorilor urma să fie comercializate către clienţi/consumatorii finali ai retailerului (clauza B.), respectiv o restrictionare a preţurilor de vânzare la care furnizorul putea comercializa produsele către alte reţele de magazine (clauza D.).

Având în vedere că Consiliul Concurenţei a reţinut în cauza existenţa unui complex de înţelegeri anticoncurenţiale, la calcularea duratei faptei au fost avute în vedere perioadele în care au existat întelegeri privind fixarea preţurilor, pe ambele paliere ale încălcării, şi anume fixarea preţului la raft (clauza B.) şi clauza D., aşa cum s-a dezvoltat şi în apărările formulate în fata primei instanţe:

În ceea ce priveşte relaţia F. - A.:

Perioadele în care a fost constatată fixarea preţului de revânzare (clauza B.) sunt precizate la par. 474 din decizie, ultimul interval promoţional reţinut fiind 02.07.2009-15.07.2009.

În anexa 2 la contractul nr. x/2007, semnată de către F. în data de 16.06.2008, se precizează că aceasta era valabilă în perioada 01.01.2008 -31.12.2008, iar în anexa 2 la Contractul nr. x/2007, înregistrată la F. sub nr. x/22.04.2009, se precizează că aceasta era valabilă în perioada 01.01.2009-31.12.2009.

Prin urmare, acordul între A. şi F. conţinând clauza D. a fost valabil până la data de 31.12.2009.

În ceea ce priveşte relaţia G.-A.:

Perioadele în care a fost constatată fixarea preţului de revânzare (clauza B.) sunt precizate la par. 674 din decizie, ultimul interval promoţional reţinut fiind 03.01.2008-16.01.2008.

În anexa 2 la contractul nr. x/08.03.2007, semnată de către G. în data de 30.01.2008, 02.04.2008 şi 30.08.2008 se precizează că aceasta era valabilă în perioada 01.01.2008 -31.12.2008, iar în anexa 2 la Contractul nr. x/08.03.2007, semnată de către G. în data de 18.06.2009, se precizează că aceasta era valabilă în perioada 01.01.2009-31.12.2009.

În concluzie, acordul între A. şi G. conţinând clauza D. a fost valabil până la data de 31.12.2009.

În ceea ce priveşte relaţia H.-A.:

Perioadele în care a fost constatată fixarea preţului de revânzare (clauza B.) sunt precizate la par. 774 din decizie, ultimul interval promoţional reţinut fiind 23.11.2006-24.12.2006.

În anexa 2 la contractul nr. x/28.02.2007, semnată de către H. în data de 01.02.2008 şi 17.07.2008 se precizează că aceasta era valabilă în perioada 01.01.2008 -31.12.2008, iar în anexa 2 la contractul nr. x/28.02.2007, semnată de către H. în data de 24.06.2009, se precizează că aceasta era valabilă în perioada 01.01.2009-31.12.2009.

În concluzie, acordul între A. şi H. conţinând clauza D. a fost valabil până la data de 31.12.2009.

În ceea ce priveşte relaţia I. -J. - A.:

Perioadele în care a fost constatată fixarea preţului de revânzare (clauza B.) sunt precizate la par. 1110 din decizie, acoperind intervalul de timp 06.12.2007-24.12.2007.

În anexa 2 la Contractul nr. x/19.03.2008, înregistrată de către I. sub nr. x/27.11.2008 se precizează că aceasta era valabilă în perioada 01.01.2008 - 31.12.2008, iar în anexa 2 la contractul nr. x/19.03.2008, înregistrată de către I. sub nr. x/30.01.2009, se precizează că aceasta era valabilă în perioada 01.01.2009-31.12.2009.

În concluzie, acordul între A. şi I. conţinând clauza D. a fost valabil până la data de 31.12.2009.

În ceea ce priveşte relaţia C. - A.:

Perioadele în care a fost constatată fixarea preţului de revânzare (clauza B.) sunt precizate la par. 1263 din decizie, ultimul interval promoţional reţinut fiind 13.08.2009-26.08.2009.

În anexa 2 la contractul nr. x/30.08.2007, înregistrată de către C. sub nr. x/13.08.2008 se precizează că aceasta era valabilă în perioada 01.01.2008 -31.12.2008, iar în anexa 2 la contractul nr. x/30.08.2007, înregistrată de către C. sub nr. x/29.07.2009, se precizează că aceasta era valabilă în perioada 01.01.2009-31.12.2009.

În concluzie, acordul între A. şi C. conţinând clauza D. a fost valabil până la data de 31.12.2009.

Prin urmare, doar în ceea ce priveşte clauza B., ultimul act anticoncurenţial s-a săvârşit la data de 26.08.2009.

În privinţa clauzei D., ultimul act anticoncurenţial s-a săvârşit la data de 31.12.2009, aceasta fiind data până la care Consiliul Concurenţei a considerat că a fost săvârşită încălcarea constând în cele două înţelegeri anticoncurenţiale care formează conţinutul constitutiv al contravenţiei, concluzia instanţei că Consiliul Concurenţei ar fi stabilit în decizie că data de 26.08.2009 corespunde ultimului act anticoncurenţial fiind eronată.

Reţinând că ultimul act anticoncurenţial a fost săvârşit la data de 26.08.2009, instanţa a limitat valabilitatea clauzei D. la durata clauzei B., reţinând, implicit, că cele două clauze nu pot funcţiona decât simultan.

Or, constatarea în sarcina A. a săvârşirii unei singure contravenţii complexe nu presupune faptul că societatea nu ar fi putut fi sancţionată pentru oricare din cele două restricţii ale normelor de concurenţă.

În considerarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, potrivit cărora sunt interzise înţelegerile între întreprinderi prin care se "stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare", clauza B. reprezintă o fixare directă a preţului de vânzare a produselor furnizorilor, iar clauza D. o fixare indirectă a preţurilor de vânzare.

Totodată, în cauză Consiliul Concurenţei nu a sancţionat o încălcare prin efect, rezultată din funcţionarea simultană a celor două restricţii (astfel încât să se considere că durata încălcării se limitează la ultima promoţie conţinând clauze B.), ci o încălcare a normelor de concurenţă prin obiect, astfel cum s-a precizat în considerentele expuse mai sus.

Or, acordul de voinţă privind restrângerea indirectă a preţurilor de vânzare (clauza D.) subzistă pe toata durata contractului, atât timp cât acel contract, reprezentând manifestarea comună de voinţă a părţilor de a se comporta într-un anumit mod, restrictiv de concurenţă, nu a fost reziliat, aspect reţinut, de altfel, în mod constant în jurisprudenţa europeană.

Astfel, într-un caz în care Comisia Europeană a incriminat încheierea unui acord anticoncurenţial de interzicere a exporturilor paralele încheiat între un producător şi distribuitorul său (acesta reprezentând un acord de împărţire a pieţei şi, prin urmare, o restricţie gravă a concurentei, prin obiect, ca şi restricţiile privind preţurile din prezenta cauză, interzise prin chiar natura lor), producătorul a pretins că luarea în calcul de către Comisie, la stabilirea duratei încălcării, a întregii perioade de valabilitate a contractului de distribuţie conţinând clauza anticoncurenţială este incorectă, susţinere respinsă de instanţa europeană.

În concluzie, cele două paliere ale încălcării, reprezentând, fiecare în parte, restricţii prin obiect, au o existenţă de sine-stătătoare (respectiv constatarea uneia nu depinde de constatarea celeilalte), putând fi sancţionate ca încălcări distincte, motiv pentru care durata clauzei D. nu este egală cu durata clauzei B., pentru a rezulta, astfel cum a interpretat prima instanţă, o suprapunere între intervalele temporale celor două paliere ale încălcării. Prin urmare, Clauza D., reprezentând o restrângere indirectă a preţului de vânzare, a fost valabilă până la data de 31.12.2009 şi nu până la data de 26.08.2009. De altfel, inclusiv în decizia Consiliului Concurenţei se arată expres că autoritatea nu a sancţionat existenţa simultană a celor două restrângeri ale concurenţei, calificate (ambele) ca fiind prin ele însele anticoncurenţiale.

II. A.1.2. Data de 26.08.2009, luată în calcul de prima instanţă ca ultim moment al încălcării, determină o durată diferită faţă de cea prevăzută în decizia C. civ. şi reţinută de prima instanţă.

Un argument esenţial privind faptul că Consiliul Concurenţei nu s-a raportat, ca ultim moment al încălcării, la data ultimei promoţii cu B., ci la data până la care a reţinut valabilitatea clauzei D. este furnizat de par. 1779 din decizie, în care se arată că durata încălcării reţinute în sarcina A. este de 3 ani şi 11 luni (faptele fiind săvârşite în intervalul 2006-2009).

Cei 5 furnizori incriminaţi în relaţia cu A. au fost sancţionaţi pentru promoţii conţinând prescripţii B. şi, după caz, pentru clauza D. atât în relaţia cu A., cât şi în relaţia lor cu ceilalţi retaileri - E., K., L..

Cu privire la stabilirea duratei în cazul A. se arată că, stabilirea duratei încălcării s-a realizat similar, prin contopirea şi suprapunerea tuturor perioadelor de promoţii B. constatate în relaţia cu cei 5 furnizori, cu eliminarea posibilităţii de a contoriza perioadele comune de 2, 3, sau chiar de 5 ori. Pentru exemplificarea analizei, dacă s-ar cumula numărul de zile de promoţie cu B. ale fiecărui furnizor în relaţia cu A., ar rezulta un număr de 932 de zile. În fapt, pentru A. a fost stabilit un număr de 690 de zile de încălcare pentru B.. Diferenţa de zile rezultă din faptul că anumite perioade de promoţii cu B. au coincis la doi sau mai mulţi furnizori şi aceste zile au fost luate în calcul o singură dată.

În concluzie, durata primului palier al încălcării (B.) s-a stabilit luând în considerare numărul de zile de promoţii B., conform prescripţiilor de preţ minim/fix din formularele de promoţie. Durata celui de-al doilea palier al încălcării (clauza D.) a fost stabilită pe baza prevederilor contractuale în care s-a regăsit clauza D. în relaţia furnizor - retailer, până la momentul 31.12.2009 (perioadele B. regăsindu-se în interiorul perioadei de valabilitate a clauzei D.), rezultând, în cazul A., în considerarea ambelor paliere ale încălcării, un număr de 1460 de zile, respectiv 3 ani şi 11 luni.

Sintetizând, la stabilirea duratei încălcării, Consiliul Concurenţei a avut în vedere, pentru fiecare întreprindere participantă la înţelegerile anticoncurenţiale privind fixarea preturilor între anii 2006-2009, perioadele în care au existat înţelegeri privind fixarea preţurilor, pe cele două paliere ale încălcării, şi anume fixarea preţului la raft şi clauza D. (a cărei valabilitate s-a reţinut până la 31.12.2009, acesta fiind momentul utilizat în calcularea duratei, atât pentru A., cât şi pentru furnizori), şi, mai mult, modalitatea de calcul utilizata de Consiliul Concurenţei, a fost, în mod evident, în favoarea întreprinderilor, pentru a se evita suprapunerile între relaţii.

Durata reţinută în decizie este de 3 ani şi 11 luni, ceea ce denotă cu evidenţă faptul că Consiliul Concurenţei nu s-a raportat ca dată ultima a încălcării la 26.08.2009, ci la 31.12.2009, data la care s-a epuizat fapta corespunzătoare celui de-al doilea palier al încălcării, respectiv clauza D..

Prin urmare, reţinerea instanţei că "Consiliul Concurentei a stabilit în decizia atacată că ultimul act anticoncurenţial săvârşit de reclamantă a fost la data de 26.08.2009, iar după această dată, nu s-au mai constatat încălcări ale legislaţiei concurenţei" este contrazisă de durata pe care Consiliul Concurenţei a avut-o în vedere ca interval al săvârşirii faptei, respectiv 3 ani şi 11 luni, fapt ce relevă că recurentul-pârât a constatat încălcarea Legii concurenţei şi după data de 26.08.2009, respectiv până la data de 31.12.2009, numai în urma unui astfel de raţionament putând rezulta o durată a încălcării de 3 ani şi 11 luni.

În concluzie, din motivarea hotărârii rezultă o serie de incongruente care nu susţin data apreciată de instanţă ca fiind momentul de la care curge termenul de prescripţie, respectiv 26.08.2009.

În primul rând, instanţa de fond a reţinut că Consiliul Concurenţei a luat în calcul, la determinarea duratei faptei contravenţionale, perioadele aferente celor două paliere ale încălcării. În al doilea rând, instanţa de fond a reţinut o durată a faptei de 3 ani şi 11 luni.

Cu toate acestea, instanţa de fond a considerat că ultimul act anticoncurenţial săvârşit în cauză este data de 26.08.2009, prevăzută la art. 1263 din decizie pentru fixarea preţului de revânzare (clauza B.) în relaţia A. - C., considerând în mod greşit că această dată a fost stabilită de Consiliul Concurenţei ca ultim act anticoncurenţial săvârşit de A. şi că după această dată nu s-au mai reţinut încălcări ale Legii concurenţei.

II. B. Acţiunile care întrerup cursul termenului prescripţiei extinctive reprezintă orice demers procedural întreprins de Consiliul Concurenţei în scopul investigării încălcării. Ordinul de declanşare a investigaţiei nu reprezintă ultimul act ce întrerupe cursul termenului de prescripţie.

În esenţă, prima instanţă a interpretat greşit prevederile art. 62 alin. (2) din lege reţinând că ordinul de declanşare a investigaţiei este ultimul act al autorităţii de concurenţă care putea să conducă la întreruperea cursului prescripţiei, pe considerentul că textul de lege în vigoare la momentul emiterii deciziei este de strictă interpretare, iar un astfel de efect îl poate avea orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurentei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii.

II. B.1. Modificările art. 62 din lege aduse prin O.U.G. nr. 31/2015 nu reprezintă modificări de fond în ceea ce priveşte acţiunile ce întrerup termenul prescripţiei extinctive.

Instituţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiuni contravenţionale în materie de concurenţă a fost inspirată de legislaţia europeană (Regulamentul (CE) nr. 1/2003), după modelul căreia a fost reglementată, la nivel naţional, această instituţie.

În ceea ce priveşte modificarea adusă art. 62 prin O.U.G. nr. 31/2015, aşa cum rezultă din nota de fundamentare a acestui act normativ, "Modificările şi completările aduse art. 61 şi art. 62 au rolul de a elimina confuziile cu privire la prescripţia dreptului la acţiune şi dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni. De asemenea, similar prevederilor Regulamentului CE nr. 1/2003, se introduc prevederi referitoare la instituţia suspendării termenului de prescripţie pe perioada în care o decizie a Consiliului Concurenţei se află în procedura judiciară. Termenele de prescripţie consacrate de legea concurentei sunt corelate cu termenele prevăzute de legislaţia europeană pentru acelaşi tip de încălcări ale reglementarilor în materia concurenţei. Textul vizează deciziile adoptate de Consiliul Concurentei în cadrul procedurii administrative şi care sunt contestate în instanţă anterior adoptării unei decizii privind o eventuală practică anticoncurenţială".

Astfel, modificarea art. 62 prin O.U.G. nr. 31/2015, în ceea ce priveşte cauzele care întrerup curgerea termenului de prescripţie, a vizat doar asigurarea unei identităţi de formă a exprimării, pentru evitarea riscului unor interpretări greşite ale normelor incidente prescripţiei extinctive în dreptul naţional.

Expresia "în scopul declanşării unei investigaţii" din cuprinsul art. 62 alin. (1) din lege, aşa cum acesta era în vigoare la data adoptării deciziei de sancţionare, nu poate fi considerată ca vizând exclusiv emiterea ordinului de declanşare a investigaţiei, înţelesul construcţiei "în scopul declanşării unei investigaţii" fiind acela de investigare propriu-zisă a încălcărilor legii (deci de realizare a investigaţiei, de derulare a acesteia), care nu se limitează la momentul prim de deschidere a unei investigaţii.

Întreruperea termenului de prescripţie reprezintă posibilitatea conferită de legiuitor de prelungire a termenului de analiză în situaţia în care autoritatea este activă şi intervine pentru restabilirea ordinii de drept, singura limitare impusă expres de lege fiind cea referitoare la termenul special în care se prescrie dreptul Consiliului Concurenţei de a impune sancţiuni, marcat de implinirea perioadei egale cu dublul termenului de prescripţie aplicabil pentru săvărşirea încălcării (maxim 10 ani de la data săvârşirii/epuizării faptei).

Ca atare, recurentul-pârât consideră că acţiunile care întrerup termenul de prescripţie nu pot fi limitate strict la cele derulate în scopul declanşării unei investigaţii, ultimul act care ar putea întrerupe termenul de prescripţie fiind, astfel, Ordinul de investigaţie, ci întreruperea cursului prescripţiei poate interveni şi ulterior acestui moment, prin acţiuni întreprinse în scopul investigării încălcării (cereri de informaţii, inspecţii etc.), singura limitare impusă expres de legiuitor fiind cea referitoare la termenul special în care se prescrie dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea, respectiv 10 ani de la data săvărşirii faptei.

În al doilea rând, inclusiv alin. (2) al art. 62 din lege consolidează argumentul potrivit căruia orice act întreprins de Consiliul Concurenţei în scopul investigării unei încălcări întrerupe termenul de prescripţie.

II. B.2. Investigaţia autorităţii de concurenţă nu poate fi limitată la o durată de 5 ani. Legea concurentei nu a instituit o durată standard a investigaţiilor Consiliului Concurenţei în materia practicilor anticoncurenţiale.

Faţă de specificul analizei pe fond a faptelor posibil anticoncurenţiale, atunci când legiuitorul nu a prevăzut un termen de finalizare a investigaţiilor, a fost avută în vedere obligaţia Consiliului Concurentei de a-şi forma concluziile pe baza unor probe temeinice, apreciate minuţios, astfel încât deciziile sale să nu prejudicieze partea investigată, atât din perspectiva posibilelor sancţiuni sau măsuri dispuse, cât şi din cea a drepturilor procedurale. Astfel, normele procedurale impun transmiterea către persoanele audiate a raportului de investigaţie şi permiterea consultării, în condiţiile legii, a dosarului cazului etc.

În acest sens, susţine că în cazul Hoechst (T-410/2003) (în care intreprinderea sancţionată a susţinut că, din cauza perioadei îndelungate în care a fost investigată de forul european, drepturile şi interesele sale au fost afectate, ceea ce, în opinia sa, reprezintă o cauză de nulitate a deciziei de sancţionare), instanţa europeană a reţinut următoarele:

"223. Rezultă că Regulamentul nr. 2988/74 a instituit o reglementare completă care guvernează în detaliu termenele în care Comisia este îndreptaţită, fără să aducă atingere exigenţei fundamentale referitoare la securitatea juridică, să aplice amenzi întreprinderilor care fac obiectul unor proceduri de aplicare a normelor comunitare privind concurenţa. În această privinţă, trebuie să se sublinieze că, în materie de amenzi, în cadrul aplicării normelor comunitare privind concurenţa, rezultă din articolul 2 alin. (3) din Regulamentul nr. 2988/74 că termenul de prescripţie expiră, în orice caz, sub rezerva unei eventuale suspendări, după 10 ani, dacă prescripţia este întreruptă conform articolului 2 alin. (1) din acest regulament, astfel încât Comisia nu poate, sub sancţiunea împlinirii termenului de prescripţie, să întârzie pe o perioadă nedeterminată decizia sa cu privire la amenzi (Hotărârea CMA CGM şi alţii/Comisia,)."

Or, potrivit legislaţiei naţionale, termenul în care Consiliul Concurentei are obligaţia să-şi exercite prerogativele de autoritate administrativă în domeniul concurenţei este limitat de prescripţia specială, la art. 62 alin. (4) dispunându-se:

"În cazul întreruperii termenului de prescripţie, un nou termen, cu o durată similară, începe să curgă de la data la care Consiliul Concurentei a întreprins una dintre acţiunile menţionate la alin. (2). Termenul de prescripţie va expira cel mai târziu în ziua în care se împlineşte perioada egală cu dublul termenului de prescripţie, aplicabil pentru săvârşirea încălcării în cauză, în situaţia în care Consiliul Concurenţei nu a impus niciuna dintre sancţiunile prevăzute de prezenta lege."

II. B.3. Interpretarea potrivit căreia ultimul act de natură a întrerupe cursul termenului prescripţiei extinctive este ordinul de declanşare a investigaţiei face inaplicabilă instituţia întreruperii termenului de prescripţie în cazul contravenţiilor cu caracter de continuitate neepuizate la data declanşării investigaţiei.

Sintetizând, instanţa de fond a reţinut, în esenţă că, în cazul contravenţiilor neepuizate la data declanşării investigaţiei nu se pune problema întreruperii termenului de prescripţie, fiind necesar ca investigaţia să se finalizeze în termen de 5 ani de la data epuizării faptei.

În fapt, interpretarea instanţei de fond conduce la juxtapunerea în mod artificial a două instituţii distincte, respectiv determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi întreruperea curgerii termenului de prescriptie.

Fără a reitera argumentele pentru care nu poate fi reţinut un termen maxim de finalizare a investigaţiei de 5 ani, subliniază faptul că, efectul întreruperii cursului prescripţiei constă în stergerea timpului scurs anterior actului întreruptiv şi începerea unui nou termen de prescripţie.

Având în vedere că prescripţia operează de la momentul la care fapta s-a consumat/epuizat, iar întreruperea prescripţiei intervine în situaţia în care termenul de prescripţie începe să curgă, dacă ultimul act ce are aptitudinea de a de întrerupe curgerea termenului de prescripţie este ordinul de declanşare a investigaţiei, înseamnă că, pentru faptele continue care s-au epuizat după declanşarea investigaţiei, nu ar mai putea interveni întreruperea termenului de prescripţie, investigaţia fiind deja declanşată înainte de epuizarea faptei.

Practic, ulterior epuizării faptei, Consiliul Concurenţei nu ar mai avea posibilitatea aplicării instituţiei întreruperii termenului de prescripţie, cu toate că momentul declanşării investigaţiei s-a situat în timpul săvârşirii faptei continue (neepuizate).

II. B.4. Interpretarea că ordinul de declanşare a investigaţiei este ultimul act ce întrerupe cursul termenului prescripţiei extinctive determină o aplicare neuniformă a prevederilor naţionale şi europene incidente în materie.

În primul rând, contrar celor reţinute de prima instanţă, precizează că, deşi art. 25 din Regulament nu este direct aplicabil autorităţii naţionale în desfaşurarea unei investigaţii proprii, fiind incident articolul corespondent din legea naţională, interpretarea normelor din dreptul naţional privind cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei nu se poate realiza decât în consonanţă cu art. 25 din Regulament, din necesitatea respectării principiului aplicării uniforme a prevederilor incidente în materie, ce reclamă ca dispoziţiile naţionale să fie congruente cu cele europene.

Acceptarea interpretării ca ultimul act întreruptiv de prescripţie este exclusiv ordinul de declanşare a investigaţiei conduce la un dezacord esenţial între interpretarea şi aplicarea normelor privind prescripţia la nivel european şi interpretarea şi aplicarea prevederilor în materie de prescripţie la nivel naţional, în analiza aceleiaşi încălcări a normelor europene de concurenţă.

În speţa dedusă judecăţii, Consiliul Concurentei a constatat încălcarea art. 101 din TFUE pentru perioada 2007-2009. Astfel, faptele săvârşite de A. constituie atât o încălcare a art. 5 alin. (1) din lege, cât şi o încălcare a art. 101 din Tratat.

Dacă autoritatea de concurenţă nu ar fi declanşat o investigaţie în cauză şi cu privire la posibila încălcare a art. 101 din TFUE, iar Comisia Europeană ar fi investigat ea însăşi posibila încălcare a art. 101 din Tratat (ca autoritate mai bine plasată), cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive ar fi fost aplicate de forul suprastatal potrivit art. 25 din Regulamentul nr. 1/2003, conform căruia acţiunile care întrerup curgerea termenului de prescripţie sunt cele întreprinse în scopul investigării încălcării.

Prin urmare, inclusiv din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legii, reiese că ordinul de deschidere a investigaţiei nu este ultimul act întreruptiv al termenului de prescripţie, întreruperea putând surveni pe tot parcursul investigării propriu-zise.

În prezenta speţă, fapta anticoncurenţială reţinută în sarcina A. s-a epuizat la 31 decembrie 2009, moment de la care a început să curgă termenul general de prescripţie de 5 ani.

Cursul termenului de prescripţie a fost întrerupt prin acţiuni precum:

- transmiterea de solicitări de informaţii către A. în anii 2009, 2010 şi 2012, în cuprinsul cărora se identifică în mod complet atât obiectul investigaţiei, cât şi întreprinderile vizate de aceasta, în conformitate cu Ordinul nr. 318/2009;

- transmiterea Raportului de investigaţie în anul 2014, inclusiv intimatei-reclamante;

- cu fiecare întrerupere a termenului de prescripţie, un nou termen de 5 ani începe să curgă, ultima întrerupere a termenului de prescripţie având loc în anul 2014;

- relevanţă în caz are, însă, termenul special de prescripţie, care urma să se împlinească în anul 2019 (având în vedere că în ceea ce o priveşte pe A. fapta s-a epuizat în anul 2009).

Faţă de motivele invocate, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 31 octombrie 2018, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 13 noiembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din data de 12 februarie 2020, Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asupra sesizării cu întrebarea preliminară formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu soluţionarea unei cereri prin care s-a solicitat anularea parţială a Deciziei nr. 13/14.04.2015, în ceea ce o priveşte pe intimata-reclamantă A..

Prima instanţă a constatat prescris dreptul pârâtei de a aplica sancţiunea contravenţională, a dispus anularea parţială a deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015 în ceea ce o priveşte pe reclamanta A. S.A. şi exonerarea reclamantei de plata amenzii în cuantum de 23.869.142 RON.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin motivele de recurs se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, recurentul-pârât susţine că în mod greşit a reţinut prima instanţă că ultimul act anticoncurenţial s-ar fi săvârşit la data de 26.08.2009, având în vedere că în acest mod a limitat valabilitatea clauzei D. la durata clauzei B., reţinând implicit că cele două clauze nu pot funcţiona decât simultan.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

În ceea ce priveşte momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului de aplicare a sancţiunii contravenţionale, Înalta Curte reţine următoarele:

Prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale este reglementată de dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996, iar din punct de vedere al aplicării în timp, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele, este cea în vigoare la momentul la care a început să curgă. Legiuitorul a stabilit un termen de prescripţie de 5 ani pentru aplicarea de sancţiuni contravenţionale, termen care începe să curgă la data încetării practicii anticoncurenţiale.

Conform art. 61 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, forma în vigoare la data înţelegerilor anticoncurenţiale "(1) Dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale pentru încălcările prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează: a) în termen de 3 ani, în cazul încălcării prevederilor art. 50 lit. c), d) şi e); b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi.

(2) Prescripţia dreptului la acţiune al Consiliului Concurenţei începe să curgă de la data încetării practicii anticoncurenţiale. În cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză".

Data de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 5 ani, raportat la dispoziţiile Legii nr. 21/1996, în forma în vigoare incidentă în cauză, este cel al încetării faptei pretinse ca fiind anticoncurenţială, iar în cazul încălcărilor legii care au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză.

Prin decizia contestată s-a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, în vigoare la data înţelegerilor pretinse anticoncurenţiale, "(1) Sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale".

Conform art. 101 alin. (1) (ex-articolul 81 TCE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (Versiune consolidată), "Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele care: (a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare; (b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile; (c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare; (d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;(e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte".

Fapta pentru care s-a constatat de către Consiliul Concurenţei încălcarea de către intimata-reclamantă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (1) din TFUE, prin Decizia nr. 13/2015, a constat în încheierea unor înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurentei pe piaţă prin stabilirea preţului de vânzare şi/sau revânzare pentru produsele furnizorului.

Complexul de înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă a fost calificat de Consiliul Concurenţei ca o singură faptă contravenţională, pentru care a aplicat o singură sancţiune. La stabilirea duratei faptei au fost avute în vedere perioadele în care au existat înţelegeri privind fixarea preţurilor pe ambele paliere ale încălcării, şi anume clauza B. şi clauza D..

Astfel, în cazul intimatei-reclamante A., Consiliul Concurenţei a reţinut o durată a faptei de 3 ani şi 11 luni (paragraful 1779 din decizie), iar la determinarea duratei încălcării, autoritatea de concurenţă a luat în calcul perioadele în care au existat înţelegeri privind fixarea preţurilor, pe cele două paliere ale încălcării şi anume: fixarea preţului la raft şi clauza D. (paragrafele 1778-1779 din decizie).

Aşadar, perioadele în care a fost constatată fixarea preţului de revânzare au fost următoarele:

- pentru furnizorul F.- anii 2007, 2008, 2009 - prg. 474 din decizie (27.09.2007 - 10.10.2007; 13.03.2008 - 26.03.2008; 10.04.2008 - 27.04.2008; 02.04.2009 - 22.04.2009; 02.07.2009 - 15.07.2009);

- pentru furnizorul G. -anii 2006; 2007; 2008; prg. 674 (06.04.2006 - 22.04.2006; 14.09.2006 - 11.10.2006; 26.10.2006 - 08.11.2006; 26.12.2006 - 03.01.2007; 03.01.2008 -16.01.2008);

- pentru furnizorul H. S.R.L. 2006-anul 2006- prg. 774 (13.04.2006-26.04.2006; 11.05.2006 - 24.05.2006; 08.06.2006 - 05.07.2006; 20.07.2006 - 02.08.2006; 17.08.2006 - 08.11.2006; 23.11.2006 - 24.12.2006);

- pentru furnizorul C.-anii 2006-2009; prg. 1263 (mai multe perioade, care încep la 25.05.2006 şi se termină la 26.08.2009):

- pentru furnizorul I.-J.-anul 2007-prg. 1110 (06.12.2007-24.12.2007).

În cea ce priveşte clauza D.:

- pentru furnizorul F.- anii 2006-2009 - prg. 485 din decizie;

- pentru furnizorul G. -anii 2006; 2007; 2008; prg. 681 (14.09.2006 - 11.10.2006; 26.10.2006 - 08.11.2006; 26.12.2006 - 03.01.2007; 03.01.2008 - 16.01.2008);

- pentru furnizorul H. S.R.L. -2006-2009- prg. 781 (08.06.2006 - 21.06.2006; 20.07.2006 - 02.08.2006; 14.09.2006 - 08.11.2006; 23.11.2006 - 24.12.2006);

- pentru furnizorul C.-anii 2006-2009; prg. 1273;

- pentru furnizorul I.-J.- anii 2006-2009-prg. 1115.

În raport de conţinutul deciziei contestate, rezultă că intimatul pârât Consiliul Concurenţei a reţinut un complex de înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă, pe care l-a calificat ca o singură faptă contravenţională, pentru care a aplicat o singură sancţiune, iar la stabilirea duratei faptei au fost avute în vedere perioadele în care au existat înţelegeri privind fixarea preţurilor pe ambele paliere ale încălcării, şi anume fixarea preţului de revânzare (clauza B.) şi clauza de restricţionare a promoţiilor (clauza D.).

Prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale priveşte chiar fondul deciziei contestate, constituind motiv de nelegalitate a acesteia, iar stabilirea în mod concret a încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial este esenţială, întrucât de la acest moment începe să curgă termenul de prescripţie.

Potrivit Deciziei Consiliului Concurenţei, care a constatat şi a sancţionat o încălcare prin obiect a normelor de concurenţă, data încetării ultimului act anticoncurenţial este 26.08.2009, acesta fiind momentul la care reclamanta a săvârşit ultimul act anticoncurenţial, textul de lege stabilind că prescripţia curge de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial şi nu de la data încetării valabilităţii clauzei, cum susţine recurenta.

În condiţiile în care prin Decizie s-a reţinut, prin cele două clauze, un complex de înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă, având caracter continuu, iar acesta a fost calificat de Consiliul Concurenţei ca o singură faptă contravenţională, pentru care a aplicat o singură sancţiune, prescripţia începe să curgă, raportat la oricare din cele două înţelegeri, de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial.

În ceea ce priveşte întreruperea prescripţiei extinctive, motivele de recurs privind faptul că acţiunile care întrerup cursul termenului prescripţiei extinctive reprezintă orice demers procedural întreprins de Consiliul Concurenţei în scopul investigării încălcării, sunt nefondate.

Întreruperea prescripţiei extinctive este o modificare a cursului prescripţiei care constă în ştergerea prescripţiei începute înainte de ivirea unei cauze întreruptive şi presupune oprirea temporară a cursului prescripţiei pe durata cauzei care o justifică şi începerea unei prescripţii extinctive noi, durata iniţială, scursă anterior survenirii întreruperii, neintrând în calculul termenului de prescripţie. Întreruperea intervine întrucât nu se mai justifică producerea efectului prescripţiei extinctive în situaţia în care titularul dreptului subiectiv prescriptibil părăseşte starea de pasivitate sau cel în folosul căruia curge prescripţia extinctivă abandonează atitudinea de împotrivire faţă de titularul dreptului.

Totuşi, nu orice demers prin care autoritatea publică iese din pasivitate are efect întreruptiv de prescripţie, ci doar acele acţiuni cărora legiuitorul le conferă un astfel de efect.

Normele care reglementează prescripţia sunt imperative, astfel încât durata termenului, calculul, condiţiile de întrerupere şi suspendare sunt strict reglementate prin normele legale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 62 din Legea concurenţei nr. 21/1996, forma în vigoare incidentă în cauză, "(1) Orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripţie prevăzute la art. 61. Întreruperea termenului de prescripţie va avea efect de la data comunicării acţiunii întreprinse de către Consiliul Concurenţei, făcută către cel puţin un agent economic sau o asociaţie de agenţi economici care a participat la săvârşirea încălcării legii.

(2) Acţiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei şi care întrerup cursul termenului de prescripţie includ, în principal, următoarele: a) solicitări de informaţii, în scris; b) ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei de declanşare a unei investigaţii; c) începerea procedurilor legale.

(3) Întreruperea termenului de prescripţie îşi produce efectele faţă de toţi agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici care au participat la săvârşirea încălcării legii.

(4) În cazul întreruperii termenului de prescripţie, un nou termen, cu o durată similară, începe să curgă de la data la care Consiliul Concurenţei a întreprins una dintre acţiunile menţionate la alin. (2). Termenul de prescripţie va expira cel mai târziu în ziua în care se împlineşte perioada egală cu dublul termenului de prescripţie, aplicabil pentru săvârşirea încălcării în cauză, în situaţia în care Consiliul Concurenţei nu a impus nici una dintre sancţiunile prevăzute de prezenta lege".

Raportat la aceste dispoziţii legale, termenul de prescripţie a dreptului de aplicare a sancţiunii se întrerupe prin emiterea de către Consiliul Concurenţei a Ordinului de declanşare a investigaţiei, iar întreruperea produce efecte, de la data comunicării de către Consiliul Concurenţei către cel puţin un agent economic care a participat la săvârşirea încălcării legii, faţă de toţi agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici care au participat la săvârşirea încălcării legii, dată de la care începe să curgă un nou termen de prescripţie cu aceeaşi durată, de 5 ani, potrivit art. 62 alin. (4) din Legea nr. 21/1996.

Susţinerile recurentului-pârât privind faptul că expresia "în scopul declanşării unei investigaţii" nu poate fi considerată ca vizând exclusiv emiterea ordinului de declanşare a investigaţiei, înţelesul construcţiei fiind acela de investigare propriu-zisă a încălcărilor legii, nelimitându-se la momentul prim de deschidere a unei investigaţii, doar această interpretare fiind corespunzătoare scopurilor existenţei instituţiei întreruperii cursului prescripţiei extinctive în orice materie de drept, că alin. (2) consolidează argumentul potrivit căruia orice act întreprins de Consiliul Concurenţei în scopul investigării unei încălcări întrerupe termenul de prescripţie, sunt nefondate.

Interpretarea alin. (2) al art. 62, cu privire la acţiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei care întrerup cursul termenului de prescripţie, enumerate cu titlu exemplificativ ca fiind solicitări de informaţii, ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei de declanşare a unei investigaţii, începerea procedurilor legale, se realizează prin raportare la dispoziţiile alin. (1), potrivit cărora întreruperea cursului termenului de prescripţie se realizează prin orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii.

Legiuitorul face distincţia între noţiunea de "declanşare" a investigaţiei, aceasta însemnând pornirea procedurii, şi "efectuarea" investigaţiei, iar din interpretarea noţiunii de "declanşare a investigaţiei" nu se poate reţine că aceasta nu priveşte "pornirea", ci "efectuarea" investigaţiei. Cele două noţiuni sunt distincte şi, raportat la instituţia juridică reglementată, întreruperea cursului prescripţiei, supusă unui regim juridic de strictă interpretare şi aplicare, dispoziţiile legale care prevăd cazurile de întrerupere nu pot fi interpretate extensiv.

Susţinerile referitoare la faptul că modificările aduse prin O.U.G. nr. 31/2015, care au prevăzut că "(1) Orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul investigării unei încălcări a legii întrerupe cursul termenelor de prescripţie prevăzute la art. 61. Întreruperea termenului de prescripţie produce efect de la data comunicării acţiunii întreprinse de către Consiliul Concurenţei, făcută către cel puţin un operator economic sau o asociaţie de operatori economici care a participat la săvârşirea încălcării legii", nu reprezintă modificări de fond în ceea ce priveşte acţiunile care întrerup termenul prescripţiei extinctive, vizând doar asigurarea unei identităţi de formă a exprimării, pentru evitarea riscului unor interpretări greşite ale normelor incidente prescripţiei extinctive în dreptul naţional, şi înainte de apariţia O.U.G. nr. 31/2015, care asigură doar o corespondenţă de ordin formal şi nu de conţinut cu prevederile art. 25 din Regulamentul nr. 1/2003, acţiunile care întrerup termenul de prescripţie fiind acţiunile întreprinse de autoritate în scopul investigării încălcării, sunt de asemenea nefondate.

Diferenţa de reglementare este evidentă, iar modificarea dispoziţiilor art. 62 prin O.U.G. nr. 31/2015 nu produce efecte în prezenta cauză, întrucât normele modificate nu retroactivează, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

Susţinerea recurentului-pârât, privind faptul că interpretarea potrivit căreia ultimul act de natură a întrerupe cursul termenului prescripţiei extinctive este ordinul de declanşare a investigaţiei face inaplicabilă instituţia întreruperii termenului de prescripţie în cazul contravenţiilor cu caracter de continuitate neepuizate la data declanşării investigaţiei, nu este de natură să conducă la o altă interpretare a normei juridice.

Termenul de prescripţie începe să curgă la data încetării practicii anticoncurenţiale, iar în cazul unor încălcări continue sau repetate, de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial; întreruperea prescripţiei operează, în cazurile prevăzute de lege, în mod evident, după ce termenul de prescripţie a început să curgă, astfel că întreruperea vizează numai cursul termenului de prescripţie cu privire la încălcările care au încetat până la data deschiderii investigaţiei. În situaţia unor încălcări continue sau repetate, cu privire la care declanşarea a avut loc înainte de data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial, termenul de prescripţie curge de la această dată, fără a fi aplicabilă întreruperea prescripţiei prin declanşarea investigaţiei, care intervenise anterior.

Principiul interpretării normei juridice în sensul în care aceasta produce efecte nu obligă la o interpretare a legii în sensul în care aceasta dobândeşte efectele cele mai largi, ci exclude doar posibilitatea unei interpretări care lipseşte legea de orice efect. În cauză nu se pune, însă, problema neaplicării normei care reglementează întreruperea prescripţiei, astfel cum susţine recurentul-pârât, ci a aplicării în conformitate cu conţinutul normei juridice şi având în vedere că normele care reglementează prescripţia sunt imperative, iar cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive sunt stabilite exclusiv de lege, sunt limitative, de strictă interpretare şi aplicare şi produc efecte de drept.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 21/1996, forma în vigoare aplicabilă în cauză, ultimul act care a întrerupt cursul termenului de prescripţie în cauză a fost Ordinul nr. 315/07.09.2009 de declanşare a investigaţiei emis de Consiliul Concurenţei, acesta producând efecte faţă de toţi agenţii economici care au participat la săvârşirea faptelor anticoncurenţiale investigate.

În concluzie, prin raportare la data apreciată prin decizie ca fiind data încetării ultimului act anticoncurenţial, odată cu emiterea Ordinului de declanşare a investigaţiei la 7 septembrie 2009, termenul de 5 ani privind prescripţia extinctivă a dreptului Consiliului Concurenţei de aplicare a sancţiunii s-a împlinit, potrivit art. 61 din Legea nr. 21/1996, la data de 7 septembrie 2014, astfel încât dreptul Consiliului Concurenţei de aplicare a sancţiunii, era prescris atât la data la care au avut loc deliberările şi s-a încheiat minuta, 9 decembrie 2014, cât şi la data emiterii Deciziei nr. 13, respectiv 14 aprilie 2015, prin care s-a constatat încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 21/1996 şi s-a aplicat sancţiunea.

În referire la susţinerea recurentului-pârât privind existenţa unui risc sistemic de impunitate ce survine în cazul unei interpretări restrictive a normelor privind prescripţia aplicării sancţiunii din Legea nr. 21/1996, în forma aplicabilă în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Prevederile Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene (în prezent art. 101 şi 102), care se referă la activitatea Comisiei Europene, la situaţiile în care Comisia iniţiază o investigaţie şi adoptă măsuri de sancţionare în conformitate cu competenţele sale stabilite de regulament, acestea fiind cele supuse termenelor de prescripţie pe care le prevede, nu sunt aplicabile în ceea ce priveşte competenţelor conferite autorităţii naţionale de concurenţă de Legea nr. 21/1996. Art. 35 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 precizează că revine fiecărui stat membru sarcina de a lua măsurile necesare pentru a conferi autorităţilor naţionale de concurenţă competenţa de a aplica art. 101 şi 102 TFUE.

În acest sens a stabilit şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export S.R.L., C 308/19, pronunţată ca urmare a cererii de sesizare cu întrebare preliminară, formulată în temeiul articolului 267 TFUE în dosarul nr. x/2015, având ca obiect anularea aceleiaşi decizii emise de Consiliul Concurenţei, la solicitarea unei alte societăţi sancţionate, "1) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că instanţele naţionale nu sunt obligate să aplice articolul 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele [101 şi 102 TFUE] prescripţiei competenţelor unei autorităţi naţionale de concurenţă în materia aplicării de sancţiuni pentru încălcările dreptului concurenţei al Uniunii".

S-a precizat că, din moment ce modul de redactare a articolului 25 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003 face referire exclusiv la competenţa conferită Comisiei în temeiul articolelor 23 şi 24 din acest regulament, iar aceste din urmă articole nu reglementează decât competenţele de care dispune această instituţie în materie de sancţiuni, nu rezultă că această dispoziţie ar fi aplicabilă autorităţilor naţionale de concurenţă. (paragraful 36), astfel că "stabilirea normelor de prescripţie în materia aplicării de sancţiuni de către aceste autorităţi revine statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenţei şi efectivităţii. În acest context, autorităţile menţionate sunt supuse normelor naţionale de prescripţie, astfel încât nu este necesar, în principiu, să li se aplice normele de prescripţie prevăzute la nivelul Uniunii şi aplicabile Comisiei" (paragraful 37).

Prin aceeaşi Hotărâre din 21 ianuarie 2021, Curtea de Justiţie a stabilit că "2) Articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivităţii, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, astfel cum este interpretată de instanţele naţionale competente, potrivit căreia ordinul de declanşare a unei investigaţii, adoptat de autoritatea naţională de concurenţă, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenţei al Uniunii este ultimul act al acestei autorităţi care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa sa de a aplica sancţiuni şi exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedeşte, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripţie în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere".

Curtea de Justiţie stabileşte, în condiţiile în care, în lipsa unei prevederi obligatorii a dreptului Uniunii în materie, revine statelor membre sarcina de a stabili şi de a aplica normele naţionale de prescripţie în materia aplicării de sancţiuni de către autorităţile naţionale de concurenţă, în temeiul art. 4 alin. (3) TFUE, că statele membre sunt obligate să nu aducă atingere prin legislaţia lor naţională aplicării depline şi uniforme a dreptului Uniunii şi să nu adopte sau să nu menţină în vigoare măsuri care pot elimina efectul util al normelor de concurenţă aplicabile întreprinderilor (paragraful 47).

Cu toate acestea, în interesul securităţii juridice, stabilirea unor termene de prescripţie rezonabile pentru aplicarea de sancţiuni de către autorităţile naţionale de concurenţă, care protejează atât întreprinderile în cauză, cât şi autorităţile respective, este compatibilă cu dreptul Uniunii, asemenea termene nefiind de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă punerea în aplicare a dreptului Uniunii (paragraful 48).

Normele naţionale care instituie termenele de prescripţie trebuie concepute astfel încât să stabilească un echilibru între, pe de o parte, obiectivele de garantare a securităţii juridice şi de asigurare a examinării cauzelor într-un termen rezonabil ca principii generale ale dreptului Uniunii şi, pe de altă parte, punerea în aplicare efectivă şi eficientă a art. 101 şi 102 TFUE (paragraful 49).

Pentru a determina dacă un regim naţional de prescripţie stabileşte un astfel de echilibru, trebuie să se ia în considerare toate elementele acestui regim, printre care pot figura în special data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, durata acestui termen, precum şi modalităţile de suspendare sau de întrerupere a acestuia (49), să se ţină seama de specificităţile cauzelor care ţin de dreptul concurenţei şi mai precis de împrejurarea că aceste cauze necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale şi economice complexe (51), fiind necesar ca o reglementare naţională care stabileşte data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, durata acestui termen şi modalităţile suspendării sau întreruperii acestuia să fie adaptată la specificităţile dreptului concurenţei şi la obiectivele punerii în aplicare a normelor acestui drept de persoanele în cauză, pentru a nu aduce atingere deplinei efectivităţi a normelor dreptului concurenţei al Uniunii (paragraful 52).

Curtea de Justiţie subliniază, pe de altă parte, că un regim naţional de prescripţie care, din motive inerente acestuia, se opune în mod sistemic aplicării unor sancţiuni efective şi disuasive pentru încălcări ale dreptului concurenţei al Uniunii, este de natură să facă aplicarea normelor acestui drept practic imposibilă sau excesiv de dificilă (paragraful 53) şi reţine că reglementarea naţională prevede că termenul de prescripţie în materie de sancţiuni pentru încălcările dreptului concurenţei este de cinci ani, că acest termen curge din ziua în care a încetat încălcarea, că el poate fi întrerupt de anumite acte ale autorităţii naţionale de concurenţă şi că termenul de prescripţie expiră cel mai târziu în ziua în care un termen egal cu dublul termenului de prescripţie aplicabil încălcării expiră fără să fi fost aplicată o sancţiune (paragraful 54).

Curtea de Justiţie a reţinut că "Revine instanţei naţionale, în lumina principiului efectivităţii, sarcina de a verifica dacă interpretarea regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, menţionată la punctul 55 din prezenta hotărâre, prezintă, ţinând seama de ansamblul elementelor regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări" (57), iar "Dacă se dovedeşte că aceasta este situaţia, ar reveni, în principiu, instanţei de trimitere, fără a aştepta ca reglementarea naţională în cauză să fie modificată pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional, sarcina să asigure efectul deplin al obligaţiilor menţionate la punctul 47 din prezenta hotărâre interpretând această reglementare în cea mai mare măsură posibilă în lumina dreptului Uniunii şi în special a normelor acestui drept în materie de concurenţă, astfel cum sunt interpretate de Curte printre altele la punctul 56 din prezenta hotărâre, sau lăsând neaplicată, dacă este necesar, reglementarea menţionată" (paragraful 58).

Înalta Curte reţine că s-a subliniat de către Curtea de Justiţie faptul că revine instanţei naţionale, în lumina principiului efectivităţii, sarcina de a verifica dacă interpretarea dispoziţiilor, potrivit cărora "orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripţie", în sensul că ordinul de declanşare a unei investigaţii este ultimul act al autorităţii naţionale de concurenţă care ar putea avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie, prezintă, ţinând seama de ansamblul elementelor regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări, şi numai dacă se dovedeşte că aceasta este situaţia, revine instanţei sarcina să asigure efectul deplin al obligaţiei de a nu aduce atingere prin legislaţia naţională aplicării depline şi uniforme a dreptului Uniunii şi de a nu adopta sau menţine în vigoare măsuri care pot elimina efectul util al normelor de concurenţă aplicabile.

În susţinerea tezei privind existenţa unui risc sistemic de impunitate generat de reglementarea naţională, Consiliul Concurenţei a adus două categorii de argumente: pe de o parte, au fost prezentate aspecte legate de reglementarea procedurii de investigare a faptelor anticoncurenţiale, susţinându-se că, în raport de complexitatea investigaţiilor realizate de autoritatea naţională de concurenţă, termenul de 5 ani calculat de la data declanşării investigaţiei, fără posibilitatea de întrerupere ulterioară, este unul insuficient, iar pe de altă parte, au fost invocate cazuri concrete în care împlinirea termenului de prescripţie ar putea conduce la anularea actelor de sancţionare.

În ceea ce priveşte prima categorie de argumente, Înalta Curte constată că acestea se situează într-un plan teoretic şi nu sunt apte să demonstreze realitatea riscului sistemic de impunitate.

Este adevărat că investigaţiile realizate de Consiliul Concurenţei cu privire la săvârşirea unor fapte anticoncurenţiale au un anumit grad de complexitate şi o specificitate care implică realizarea de acte procedurale într-o perioadă mai mare de timp, dar, pe de altă parte, termenul de prescripţie de 5 ani calculat de la momentul declanşării investigaţiei nu poate fi considerat un termen scurt, ci apare, mai degrabă, ca un termen gândit să permită realizarea tuturor procedurilor necesare pentru sancţionarea faptelor anticoncurenţiale, asigurând, totodată, un echilibru între "pe de o parte, obiectivele de garantare a securităţii juridice şi de asigurare a examinării cauzelor într-un termen rezonabil ca principii generale ale dreptului Uniunii şi, pe de altă parte, punerea în aplicare efectivă şi eficientă a articolelor 101 şi 102 TFUE, pentru a respecta interesul public care urmăreşte să evite ca funcţionarea pieţei interne să fie denaturată prin acorduri sau practici dăunătoare concurenţei" (C-308/19 Whiteland Import Export S.R.L., par. 49)

Consiliul Concurenţei invocă faptul că procedura implică investigaţii ample temporizate, uneori, de incidente procedurale, însă, Înalta Curte constată că reglementarea în vigoare la data investigaţiei conferea autorităţii de concurenţă puteri de natură să susţină realizarea sarcinilor acesteia şi să zădărnicească orice încercare de tergiversare a investigaţiei.

Astfel, potrivit art. 35 din Legea nr. 21/1996 "În realizarea investigaţiilor, precum şi a atribuţiilor conferite în baza prezentei legi, inspectorii de concurenţă pot solicita agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici informaţiile şi documentele care le sunt necesare, menţionând baza legală şi scopul solicitării, şi pot stabili termene până la care aceste informaţii şi documente să le fie furnizate, sub sancţiunea prevăzută în prezenta lege."

De asemenea, art. 36 din acelaşi act normativ prevedea următoarele:

"Pentru investigarea încălcării prevederilor prezentei legi, inspectorii de concurenţă sunt abilitaţi cu puteri de inspecţie, cu excepţia debutanţilor, şi au următoarele puteri de inspecţie:

a) să intre în spaţiile, terenurile sau mijloacele de transport pe care agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici le deţin legal;

b) să examineze orice documente, registre, acte financiar-contabile şi comerciale sau alte evidenţe legate de activitatea agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici, indiferent de locul în care sunt depozitate;

c) să ia declaraţii reprezentanţilor şi angajaţilor agentului economic sau asociaţiei de agenţi economici referitoare la fapte sau documente considerate relevante;

d) să ridice sau să obţină în orice formă copii ori extrase din orice documente, registre, acte financiar-contabile şi comerciale sau din alte evidenţe legate de activitatea agentului economic sau asociaţiei de agenţi economici;

e) să sigileze orice amplasament destinat activităţilor agentului economic sau asociaţiei de agenţi economici şi orice documente, registre, acte financiar-contabile şi comerciale sau alte evidenţe legate de activitatea agentului economic sau asociaţiei de agenţi economici, pe durata şi în măsura necesară inspecţiei."

Mai mult, anterior momentului declanşării investigaţiei se derula etapa examinării preliminare în care se puteau obţine informaţii concrete legate de fapta anticoncurenţială, de natură să faciliteze realizarea cu celeritate a investigaţiei propriu-zise, actele realizate în vederea unei examinări preliminare având un efect de întrerupere a prescripţiei, de la data realizării lor curgând un nou termen de prescripţie de 5 ani.

În consecinţă, analiza reglementării naţionale nu poate conduce la concluzia că un termen de 5 ani calculat de la data actului de declanşare a investigaţiei făcea imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea sancţiunilor legale într-un număr important de cazuri.

În ceea ce priveşte a doua categorie de argumente, Înalta Curte va analiza situaţia concretă care rezultă din practica Consiliului Concurenţei.

În sprijinul punctului său de vedere, Consiliul Concurenţei a invocat existenţa unui număr de 17 de dosare în care se contestă un număr de 4 decizii şi în care a fost invocată prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale.

În primul rând, existenţa unui litigiu nu constituie o dovadă a faptului că în respectiva situaţie investigaţia s-a desfăşurat cu depăşirea termenului legal de prescripţie. Există o incertitudine cu privire la finalitatea acestor acţiuni, instanţele putând să evalueze diferit situaţia de fapt din fiecare litigiu.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că simpla depăşire a termenului de prescripţie nu constituie o dovadă a existenţei unui risc sistemic de impunitate ca urmare a reglementării naţionale, ci este necesar ca această depăşire a termenului să fie determinată de aspecte obiective de natură să pună la îndoială caracterul adecvat al normei naţionale în materie de prescripţie a răspunderii contravenţionale pentru fapte anticoncurenţiale. Dacă, dimpotrivă, nerespectarea termenului de prescripţie este consecinţa unei organizări defectuoase a activităţii autorităţii de concurenţă, nu se mai poate vorbi de încălcarea de către legiuitorul român a principiului efectivităţii. În litigiul de faţă, se constată că termenul de prescripţie a fost depăşit cu mai puţin de o lună, existând o prezumţie simplă în sensul că autoritatea de concurenţă ar fi putut să prevină această întârziere minimă printr-o mai bună organizare a activităţii. Argumentele Consiliului Concurenţei referitoare la numărul foarte mare de acte care au fost analizate nu sunt convingătoare, mai ales în condiţiile în care, prin decizia atacată, s-a apreciat în sensul existenţei unei încălcări prin obiect a normelor de concurenţă, astfel încât nu se impunea o analiză exhaustivă a efectelor înţelegerilor anticoncurenţiale analizate.

În consecinţă, nu se poate reţine existenţa unui risc sistemic de impunitate generat de norma naţională, ci, dimpotrivă, Înalta Curte constată că reglementarea internă asigura premisele pentru aplicarea, de către Consiliul Concurenţei, a unor sancţiuni efective şi disuasive pentru încălcări ale dreptului concurenţei al Uniunii Europene, fiind respectat principiul efectivităţii.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea corectă a dispoziţiilor legale ce reglementează prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni pentru fapta săvârşită de intimata-reclamantă, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 1272 din 7 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2022.