Pension norm challenge fails for lack of standing; Protocol No. 12 not independently actionable.

Şedinţa publică din data de 24 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea din data de 08.06.2017 înregistrată pe rolul acestei instanţe cu nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României solicitând anularea art. 4 din Normele metodologice la Legea 567/2004 publicate în Monitorul Oficial Partea I nr. 670 din 03.09.2015 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 448 din data de 17 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 448 din data de 17 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - reclamantă a arătat că nu a invocat "şi art. 1 al Protocolului 12 din 2000" ci a invocat în exclusivitate acest act.

Instanţa de fond comite o eroare considerând că, din moment ce a invocat o speţă a Curţii Europene de Justiţie anterioară anului 2000, rezultă că a invocat implicit şi art. 14 din CEDO.

Este fals, deoarece această asumpţie se bazează pe faptul că în materia discriminării prohibite de Protocolul 12 este valabilă doar jurisprudenţa posterioară intrării în vigoare a Protocolului.

Or, toate chestiunile de principiu în materie de discriminare rezolvate de Curte înainte de anul 2000 sunt valabile pentru practica Protocolului 12.

Recurenta - reclamantă a arătat că, din perspectiva Protocolului 12, analiza discriminării pe care a făcut-o Curtea de Apel Bucureşti este nelegală.

Obligaţia legală a Curţii de Apel în aplicarea internă a Protocolului 12 era aceea de a respecta linia de analiză pe care o urmează Curtea Europeană a Drepturllor Omului atunci când este sesizată cu o chestiune legată de discriminare.

Prima observaţie care se impune în legătură cu această linie de analiză este aceea că, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă a Curţii de la Strasbourg în materie de discriminare sarcina probei este inversată de la reclamant la stat.

Guvernului şi intervenientului, Ministerul Justiţiei, le revenea obligaţia să probeze, la standardul dincolo de orice dubiu rezonabil, justificarea diferenţei de tratament (a se vedea, Inter alia, DH şi alţii c. Cehia din 13.11.2007 şi Stoica c România din 04.03.2008).

Odată ce reclamantul a afirmat existenţa unei diferenţe de tratament, instanţa trebuia să pretindă Guvernului şi Ministerului Justiţiei să demonstreze existenţa unei justificări obiective si rezonabile.

Această justificare obiectivă şi rezonabilă este cea prin care, pe de o parte, statul trebuia să probeze că a urmărit un scop legitim într-o societate democratică, iar pe de altă parte, că a respectat un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.

Instanţa de fond nu a motivat existenţa scopului legitim în instituirea diferenţei de tratament în nici un moment, nici Guvernul, nici Ministerul Justiţiei, nu discută nici înainte, nici după rejudecare, chestiunea scopului legitim ai art. 4 din H.G. nr. 706/2015. Ambii intimaţi-pârâţi au considerat că în speţă nu există condiţia liminară a situaţiilor comparabile.

În speţă, este vorba de o normă tehnică, o normă care reglementează tratamentul juridic care trebuie acordat fracţiunilor de vechime care depăşesc 6 luni.

Recurenta -reclamantă apreciază că toate fracţiunile de vechime trebuie tratate la fel, deoarece acest tratament reprezintă modul de rezolvare a unei chestiuni tehnice. Este greu de înţeles cum chestiuni tehnice diferite pot fi justificate prin condiţii de muncă diferite.

Acest argument liminar, faptul că situaţiile grefierilor şi cele ale militarilor nu sunt comparabile este contrazis clar de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În concluzie, un mod de calcul diferit al vechimii care o împiedică să obţină vechimea minimă necesară pentru obţinerea pensiei de serviciu este imposibil de justificat printr-un scop legitim.

Scopul legitim este pur şi simplu absent în sentinţă. Faptul că scopul legitim nu a fost determinat de instanţă este un motiv de nelegalitate a sentinţei.

Existenţa unui raport de proporţionalitate a măsurii, în funcţie de scopul legitim urmărit, nu poate fi stabilit în această speţă atât timp cât instanţa nici măcar nu a enunţat scopul legitim.

Instanţa de fond nu a analizat faptul că actele depuse la dosar de Guvernul României demonstrează că la elaborarea Normelor metodologice aflate în discuţie nu a fost luat în considerare Protocolul 12 la CEDO.

Curtea de Apel Bucureşti este în eroare cu privire la modul în care se invocă discriminarea potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Începând cu anii 90 Curtea Europeană a extins câmpul de aplicare al articolului 14. De exemplu, a extins câmpul de protecţie al articolului 14 la drepturile sociale. Curtea a ataşat dreptului de proprietate dreptul unui şomer la alocaţie de urgenţă (Gaygusuz c. Austria, 1609.1996) sau, a acceptat că dreptul de a accede la o profesie reglementată poate face obiectul articolului 14 (Bigaeva c, Grecia, 28.05.2009).

Altfel spus, dreptul la non-discriminare s-a autonomizat. Însă menţiunea articolului 14 CEDO în sentinţă este inutilă deoarece, prin ratificarea Protocolului 12, România a aderat la interdicţia generală a discriminării, care acoperă orice drept individual recunoscut de legislaţia internă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate, intimaţii -pârâţi Ministerul Justiţiei şi Guvernul României au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Demersul judiciar al intimatei-reclamante A. vizează anularea dispoziţiilor art. 4 din H.G. nr. 706/2015 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului National de Expertize Criminalistice, urmare a constatării diferenţei de tratament în ceea ce îi priveşte pe beneficiarii pensiei speciale de serviciu, respectiv personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea în raport cu beneficiarii pensiilor militare de stat.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că este nefondat.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, hotărârea instanţei de fond răspunde exigenţelor unei motivări conforme art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată fiind pronunţată în raport de Protocolul nr. 12/200 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, invocat de reclamantă.

Contrar celor susţinute de recurenta - reclamantă, instanţa de fond a motivat diferenţa de tratament instituită prin dispoziţiile legale contestate în cauză, reţinând că modalitatea în care legiuitorul consideră că trebuie să reglementeze accesul la pensia de serviciu în cazul fiecărei categorii profesionale care are acest drept ţine de oportunitate, iar nu de legalitate. Nu poate fi comparată reglementarea dreptului la pensie din cadrul unei categorii profesionale cu reglementarea respectivului drept din cadrul altor categorii profesionale, întrucât situaţiile nu sunt, în mod evident, comparabile, profesiile fiind diferite prin atribuţii, restricţii, incompatibilităţi etc, legiuitorul fiind acela care optează cu privire la reglementarea pensiei speciale in funcţie de fiecare categorie profesională. În plus, trebuie amintit că doar legiuitorul este abilitat să stabilească conţinutul, condiţiile şi limitele exercitării dreptului la pensie. Legiuitorul poate face diferenţieri, prin norme derogatorii, pentru anumite categorii de persoane, cu condiţia ca tratamentul juridic instituit să fie identic pentru situaţii egale.

Înalta Curte reţine că argumentarea soluţiei date cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă este suficientă pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să poată exercita un control de legalitate adecvat al acesteia.

Nu este fondat nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond nefiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă a solicitat anularea dispoziţiilor art. 4 din Hotărârea Guvernului 706/2015 care statuează că "La calculul pensiei de serviciu, perioada de vechime în funcţie sau în specialitate mai mică de un an, realizată peste vechimea în funcţie sau în specialitate stabilită de lege pentru acordarea pensiei de serviciu nu se ia în considerare", invocând o discriminare bazată pe diferenţa de tratament între beneficiarii pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea şi beneficiarii pensiilor militare de stat.

În speţă, recurenta - reclamantă are o vechime în specialitate de 19 ani, 9 luni şi 26 de zile, aceasta îndeplinind funcţia de grefier la Tribunalul Arad, în prezent fiind pensionată pentru limită de vârstă, conform deciziei nr. 291426/02.04.2014 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Arad.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a demonstrat că are vechimea minimă stabilită prin art. 685 din Legea nr. 567/2004 pentru a benefica de pensia de serviciu şi astfel, de a invoca vătămarea interesului său privat prin aplicarea normei a cărei nulitate o invocă.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 685 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004 "(1) Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea prevăzut la art. 3 alin. (2), personalul de specialitate criminalistică şi personalul care ocupă funcţii auxiliare de specialitate criminalistică prevăzut la art. 3^1, precum şi tehnicienii criminalişti din cadrul parchetelor, cu o vechime de cel puţin 25 de ani în specialitate, pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de media salariilor de bază brute lunare realizate, inclusiv sporurile, corespunzătoare ultimelor 12 luni de activitate anterioare lunii în care se depune cererea de pensionare.

(2) De pensia de serviciu prevăzută la alin. (1) beneficiază, la împlinirea vârstei de 60 de ani, şi personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, personalul de specialitate criminalistică şi personalul care ocupă funcţii auxiliare de specialitate criminalistică, precum şi tehnicienii criminalişti din cadrul parchetelor, cu o vechime în specialitate între 20 şi 25 de ani, în acest caz cuantumul pensiei fiind micşorat cu 1% din baza de calcul prevăzută la alin. (1) pentru fiecare an care lipseşte din vechimea în specialitate integrală."

Or, raportat la situaţia de fapt existentă în cauză, intimata-reclamantă are o vechime în specialitate inferioară celei minime stabilite prin art. 685 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, astfel încât ipoteza normei cuprinse în art. 4 din H.G. nr. 706/2015 nu îi este aplicabilă, aceasta vizează perioada de vechime în specialitate realizată peste vechimea stabilită de Legea nr. 567/2004 pentru acordarea pensiei de serviciu şi nu vechimea în specialitatea necesară pentru acordarea pensiei de serviciu.

În realitate, recurenta - reclamantă prin prezentul demers judiciar tinde la obţinerea vechimii minime de 20 de ani în specialitate stabilită cu caracter derogatoriu prin alin. (2) al art. 685 din Legea nr. 567/2004.

În susţinerea demersului său recurenta - reclamantă nu a invoca niciun motiv de nelegalitate privind eventuala necompetenţă a emitentului sau nerespectarea regulilor procedurale de emitere a actului atacat, nici nelegalitatea prin încălcarea prevederilor legale cu forţă juridică superioară, ci a considerat discriminatorie reglementarea criticată prin comparaţie cu reglementarea privind pensiile militare.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a arătat, în mod corect, că o discriminare directă în baza H.G. nr. 706/2015 nu poate fi reţinută, având în vedere dreptul de apreciere al legiuitorului în ceea ce priveşte modalitatea de reglementare a dreptului la pensie pentru fiecare categorie profesională, precum şi imposibilitatea realizării unei comparaţii între diferite categorii profesionale.

De asemenea, este corectă şi statuarea că nu poate fi reţinută discriminarea nici prin prisma Protocolului nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Nu se poate contesta că în ierarhia actelor normative, Protocolul 12 este superior legii naţionale, însă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, discriminarea, din perspectiva jurisprudenţei CEDO nu poate fi invocată de sine stătător, ci ar trebui asociată cu un drept substanţial protejat de Conventie. În cauză, recurenta - reclamantă nu a arătat care ar fi dreptul său protejat de Convenţie, în lumina obiectului litigiului.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 448/2020 din data de 17 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 mai 2022.