Material damage liability: Municipal military hospital lacks standing to challenge imputation decisions under Art. 43 OUG 121/1998

Şedinţa publică din data de 24 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2019 la data de 28.06.2019, reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central Dr. Carol Davila a solicitat admiterea plângerii şi anularea deciziei administrativ-jurisdicţională nr. 56/CJI 3627/2018 din data de 22.01.2019, pronunţată de Completul de jurisdicţie, prin care s-a soluţionat plângerile formulate de petenţii A., B., C., D. şi E., împotriva Hotărârilor înregistrate cu nr. x, A5079, A5080, A5081 şi A5082 din 30.07.2018 emise de comandantul U.M. 02482 Bucureşti (SUUMC) prin care au fost respinse contestaţiile acestora şi menţinerea deciziilor de imputare pentru paguba produsă la U.M. 02482 Bucureşti, în principal ca urmare a netemeiniciei deciziei, fiind elaborată de completul de jurisdicţie cu interpretări subiective cu depăşirea atribuţiilor conferite de cadrul normativ aplicabil.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 47 din data de 17 ianuarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central Carol Davila-UM 02482 Bucureşti şi a respins acţiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 47 din data de 17 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central Dr. Carol Davila, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul - reclamant a arătat că judecătorul fondului, cu nesocotirea prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi cu încălcarea regulilor de procedură, a instituit în prezenta cauză un termen de recurs de 5 zile, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ.

În considerarea faptului că hotărârea instanţei de fond cuprinde motive străine de natura cauzei, recurentul - reclamant a susţinut că instanţa de fond a reţinut în motivarea sentinţei pronunţate, prin aprecieri asupra interesului urmărit de către unitatea militară, faptul că, potrivit art. 34 din O.U.G. nr. 121/1998, "după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovaţi de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepţia situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen, dar această imputare a pagubei nu se face automat, ci va fi necesară emiterea unor noi decizii de imputare în sarcina celor vinovaţi, decizii care la rândul lor, vor putea fi eventual contestate".

Recurentul - reclamant solicită să se constate că nu există concordanţă între motivele sentinţei şi considerente, pe fond, actul administrativ atacat necomportând niciun fel de discuţii pe marginea unei tardivităţi a cercetării administrative.

De asemenea, recurentul - reclamant a susţinut că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale cuprinse de O.G. nr. 121/1998 precum şi a Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M5/1999 -Instrucţiuni privind răspunderea materială a militarilor şi salariaţilor civili din Ministerul Apărării Naţionale.

Instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a spitalului în interpretarea stricto sensu a art. 43 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, respectiv a faptului că spitalul, neavând calitatea de persoană obligată la repararea prejudiciului nu poate sesiza instanţa de judecată.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art. 43 din O.G. nr. 121/1998, persoanele obligate la repararea prejudiciului se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii, însă textul actului normativ nu "acoperă" şi situaţia în care lezarea într-un drept legitim se produce, prin actul Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor, în însăşi seama unităţii pagubite.

A arătat cu prilejul judecării fondului faptul că, potrivit doctrinei juridice, în cazul în care între formularea textului legal şi cazurile din practică la care se aplică acel text nu există concordanţă, în sensul că textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera textului, formularea restrictivă faţă de intenţia legiuitorului impune o interpretare extensivă a textului legal. (Drept civil român, Gh. Beleiu, M. Nicolae, UJ, 2003, p.57).

Toate aceste aspecte au fost nesocotite de instanţa de fond, care s-a pronunţat în sensul admiterii excepţiei invocate pornind de la greşita interpretare şi aplicare a temeiului de drept invocat, respectiv a art. 43 din O.G. nr. 121/1998.

Recurentul - reclamant a arătat că singura cale de atac "rezervată" şi unităţii militare este cea a revizuirii, prevăzută de art. 35 din O.G. nr. 121/1998, însă exercitarea acesteia se face numai în limitele expres şi limitativ prevăzute de actul normativ.

În continuare, judecătorul fondului prin interpretarea greşită a actului normativ începe un raţionament greşit, considerând instituţia repunerii în termen o cale de atac, acest lucru fiind prefigurat încă de la momentul unirii cu fondul cauzei a acestei excepţii, alături de cea a inadmisibilităţii (paragraf ultim pagina 17): "lipsa formulării cererii de revizuire şi a altor demersuri obligatorii prevăzute de către lege". Aşadar, în raţionamentul său, repunerea în termen este o cale de atac, iar formularea unei cereri de revizuire ca şi cale de atac este o etapă obligatorie de urmat de către unitatea militară. Aşa se explică şi citarea în cuprinsul motivării a art. 43 din O.G. nr. 121/1998 (paragraf 5 pagina 20) în forma anterioră admiterii excepţiei de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 34/2016, prin care sintagma "după epuizarea căilor de atac" a fost declarată neconstituţională.

Reiterând prevederile art. 35 alin. (1), precizat, recurentul - reclamant susţine că cererea de revizuire poate fi formulată şi de către comandantul unităţii militare, astfel că raţionamentul judecătorului fondului este în continuare eronat, apreciind că noţiunea de persoane interesate astfel cum se menţionează la art. 42 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 se referă la "persoana a cărei activitate face obiectul cercetării administrative şi persoanele citate ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de prezenta ordonanţă (...).". Specifică faptul că art. 42 alin. (1) prevede că "persoanele interesate care, din motive întemeiate, nu au făcut uz de căile de atac prevăzute la art. 30, 31 şi 35 pot cere repunerea în termen (...)", solicitând a se observa că se face referire şi la art. 35 privitor la formularea cererii de revizuire, care, aşa cum am arătat anterior poate fi formulată şi de către unitatea militară nu doar de persoana a cărei activitate face obiectul cercetării administrative sau persoanele citate.

Pornind de la acest raţionament eronat asupra noţiunii de persoane interesate, printr-o greşită interpretare şi aplicare a textului actului normativ, judecătorul fondului ajunge în mod evident la concluzia că "O.G. nr. 121/1998 stabileşte în mod clar sfera persoanelor care pot contesta actele administrative emise în derularea procedurii administrativ/jurisdicţionale iar art. 43 din O.G. nr. 121/1998 conferă în mod expres calitate procesuală activă numai persoanei obligate la repararea prejudiciului".

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Ministerul Apărării Naţionale - Comisia de Jurisdicţie a Imputaţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate şi apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia administrativ-jurisdicţională nr. 56/CJI3627/2018 din data de 22.01.2019, Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor a fost admis în parte plângerile formulate de de petenţii A., B., C., D. şi E., şi a anulat Hotărârile înregistrate cu nr. x, A5079, A5080, A5081 şi A5082 din 30.07.2018 emise de comandantul U.M. 02482 Bucureşti (SUUMC).

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă acţiunea în anularea deciziei administrativ-jurisdicţională nr. 56/CJI3627/2018, acţiune formulată de Spitalul Militar Central Dr. Carol Davila.

Criticând soluţia instanţei de fond, recurentul-reclamant a susţinut, că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii prin menţionarea faptului că hotărârea poate fi atacată cu recurs în de 5 zile în loc de 15 zile.

Termenul de recurs este prevăzut de lege, este un termen legal imperativ, astfel încât respectarea lui va atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, cu condiţia respingerii recursului ca tardiv.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu s-a pus în discuţie aspectul nedeclarării căii de atac în termenul legal.

De altfel, art. 457 alin. (2) C. proc. civ. prevede că indicarea în mod greşit de către instanţă a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauză de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicaţiei greşite a instanţei.

Prin urmare, indicarea greşită a termenului de exercitare a căii de atac nu reprezintă o neregularitate de ordin procedural care să fie sancţionată cu nulitatea de are. 174 C. proc. civ.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte va respinge motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Referitor la critica recurentei-reclamante întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., din perspectiva motivelor străine de natura cauzei, Înalta Curte reţine că este nefondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile şi argumentele părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis, a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile şi apărările esenţiale ale părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii constituie raţionamentul judiciar ce întemeiază soluţia adoptată în cauza dedusă judecăţii şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 par. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate, în mod real şi efectiv de instanţă.

Raportând principiile enunţate la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurentei legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel se încadrează în exigenţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de fond şi-a argumentat, în mod riguros, atât în fapt, cât şi în drept, soluţia adoptată, faţă de obiectul dedus judecăţii, de limitele învestirii instanţei, de apărările şi susţinerile părţilor.

Astfel, în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de fond a reţinut că, în procedura specială instituită de art. 43 din O.U.G. nr. 121/1998, reclamantul nu are calitate procesuală activă.

Contrar susţinerilor recurentului - reclamant, considerentele instanţei de fond nu sunt străine de natura cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ..(motive străine de natura cauzei), sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Nefondat este şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 43 din Ordonanţa nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cu referire la lipsa calităţii procesuale activă într-o cerere întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 121/1998, dispoziţii care nu-i conferă reclamantului calitatea de a contesta nici unul dintre actele administrative emise de pârâta Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor.

Textul legal prevede în mod expres că doar persoana obligată la repararea prejudiciului poate contesta în faţa instanţei judecătoreşti, conform ordonanţei, hotărârea atacată. Cum dispoziţiile legale sunt clare, instanţa de recurs, nu poate primi interpretarea recurentului - reclamant, în sensul că, prin trimitere la dispoziţiile care reglementează procedura revizuirii, care se referă însă la ipoteza descoperirii de fapte ori acte noi (art. 35), noţiunea de persoană obligată la repararea prejudiciul ar trebui extinsă şi la comandantul unităţii, susţinerea neavând suport legal.

Înalta Curte constată că prin argumentele invocate în cuprinsul cererii de recurs, recurentul - reclamant tinde la extinderea sferei persoanelor care pot contesta actele administrative emise în derularea procedurii administrativ - jurisdicţionale în sensul că de procedură prevăzută de art. 43 din O.U.G. nr. 121/1998 poate beneficia şi unitatea militară.

Aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, Înalta Curte constată că art. 43 din O.U.G. nr. 121/1998 conferă în mod expres calitate procesuală activă doar persoanelor obligate la repararea prejudiciului, respectiv persoanele vizate de cercetarea administrativă.

Cum instanţa de fond a dat o corectă interpretare a legii, recurentul-reclamant neavând, pentru motivele mai sus arătate, calitate procesuală activă într-o cerere de anulare întemeiată pe prevederile art. 43 din O.G. nr. 121/1998, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central Dr. Carol Davila împotriva sentinţei civile nr. 47 din data de 17 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 mai 2022.