Civil Procedure Revision: Admissibility of Extraordinary Remedy for Unmotivated Judgment and New Decisive Evidence in Administrative Medical Degree Equivalency Litigation

Şedinţa publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, la data de 17.07.2020, revizuentul A. a formulat, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Sănătăţii, cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 187/16.03.2020, solicitând schimbarea acesteia în tot, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 5 C. proc. civ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1162 din 9 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., în contradictoriu cu intimatul Ministerul Sănătăţii, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1162 din 9 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, revizuentul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul a arătat că, în opinia sa, hotărârea cuprinde motive care sunt parte contradictorii, parte străine cauzei, astfel ca sentinţa este, practic, nemotivata.

Astfel, atât completul de fond, cât şi cel de revizuire trebuia să se pronunţe asupra a ceea ce a cerut reclamantul, respectiv fie să oblige pârâta să-i emită actul, fie să-i respingă motivat cererea, neexistând nicio justificare a faptului ca instanţa de revizuire s-a derobat in a judeca fondul cererii, atâta timp cat "complexa" procedura de echivalarea studiilor era limpezită de Comisia de echivalarea studiilor prin emiterea avizului favorabil si prin informaţiile transmise de consulul roman in SUA.

A mai susţinut recurentul că prin raportare la OMS nr. 969/2013 trebuia observat care sunt atribuţiile şi competenţele comisiei de validare, consecinţa fiind că instanţa nu ar fi avut nicio rezervă cu privire la caracterul determinant al înscrisului reprezentând avizul favorabil. Emiterea avizului reprezenta răspunsul pe care reclamantul îl aştepta de la intimata-pârâtă la cerere înregistrată la 06.11.2018.

În concluzie, motivele reţinute de instanţă nu au forţa de a justifica respingerea cererii de revizuire ca nefondata, sentinţa recurata fiind dată cu aplicarea greşita a legii.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 19 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Înalta Curte nu poate reţine criticile formulate de recurent invocate de recurent în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Or, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de revizuire.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, în practica instanţelor de control judiciar s-a reţinut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acestea sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, ori când instanţa s-a pronunţat cu privire la altă acţiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză.

Înalta Curte apreciază că nici incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută în cauză, în mod corect fiind respinsă cererea de revizuire.

Astfel, aminteşte instanţa de control judiciar că revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi promovată pentru motivele expres prevăzute de art. 509 C. proc. civ., instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de revizuire neputând verifica alte aspecte decât cele prevăzute expres de acest text de lege.

Conform art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. "revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; (…)."

Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. este o aplicaţie a principiului disponibilităţii, precum şi a obligaţiei instanţei de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ. obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce a cerut, fără însă a se depăşi limitele investirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel.

Prin urmare, instanţa este ţinută să respecte cadrul procesual fixat de părţi, dar, în limitele acestui cadru, trebuie să soluţioneze pricina în întregul ei şi în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile.

Aşadar, textul art. 509 C. proc. civ. priveşte obiectul cererilor cu care a fost învestită instanţa, pretenţiile concrete formulate de părţi prin cereri. Noţiunea de "lucru cerut" semnifică o cerere, principală, accesorie sau incidentală iar nu argumentele subsumate acestor cereri, excepţiile invocate ori probele administrate în cauză.

Prima ipoteză a textului, extra petita, se referă la situaţia în care instanţa s-a pronunţat, din eroare, asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Cea de-a doua ipoteză a textului, privind nepronunţarea asupra unui lucru cerut, minus petita, se referă la situaţia în care instanţa a omis să soluţioneze un capăt de cerere, nepronunţându-se asupra unei cereri principale, accesorii sau incidentale. Cea de-a treia ipoteză, plus petita, priveşte situaţia în care instanţa a acordat mai mult decât s-a solicitat, deşi reclamantul nu şi-a majorat pretenţiile deduse judecăţii.

Totodată, reţine Înalta Curte că potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă."

Atât în faţa instanţei de revizuire, cât şi în prezentul recurs, revizuentul a susţinut că instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru pe care nu l-a cerut, si anume, a obligat paratul la emiterea unui răspuns către reclamant.

Or, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul A. a solicitat obligarea Ministerului Sănătăţii să emită ordinul de recunoaştere si echivalarea titlului de medicina internă, dobândit in Statele Unite ale Americii şi stabilirea unui termen limită pentru emiterea ordinului de recunoaştere, iar, prin sentinţa recurată a fost admisă în parte cererea formulată de către reclamant, a fost obligat pârâtul la emiterea unui răspuns către reclamant şi a fost respinsă, în rest, acţiunea.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că recurentului nu i s-a acordat altceva decât a cerut, astfel cum susţine în mod critic prin memoriul de recurs, ci doar o parte din ce a cerut, etapa de comunicare a unui răspuns fiind obligatorie în procedura de emitere a ordinului solicitat de acesta prin acţiune.

Totodată, se constată că instanţa de fond a admis în parte cererea reclamantului revizuent, respingând-o în rest, pronunţându-se în limitele învestirii sale, cu respectarea art. 18 din Legea nr. 554/2004 antereferit, cu privire la soluţia de respingere în rest a acţiunii, reclamantul având deschisă calea de atac a recursului, pe care însă nu a exercitat-o.

De altfel, instanţa de revizuire a reţinut, printre altele, în considerentele sentinţei, următoarele:

"(...)Aşa cum s-a arătat, singura cerere admisibilă, întemeiată pe dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, era cea de obligare a pârâtului la emiterea unui răspuns, sancţionând astfel tăcerea administraţiei (…).

În cadrul procesual de faţă, fără emiterea unui act administrativ sau a unui refuz explicit al autorităţii considerat, eventual, nejustificat instanţa nu analizează aspecte ce ţin de temeinicia cererii adresate de reclamant pârâtului şi la care pârâtul nu a răspuns în termenul legal, ci doar aspectul nesoluţionării cererii reclamantului în termenul legal.

Faţă de considerentele expuse, observând că cererea reclamantului nu a fost soluţionată în termenul special prevăzut de art. 2 din Criteriile şi metodologia de echivalare a titlurilor oficiale de medic specialist eliberate de Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă şi Statele Unite ale Americii din 07.08.2013 aprobată prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 969/2013, Curtea va obliga pârâtul la emiterea unui răspuns către reclamant, urmând a respinge cererile referitoare la obligarea pârâtului la emiterea ordinului de recunoaştere şi echivalare a titlului de calificare într-un termen limită."

Aşa fiind, în mod corect a apreciat instanţa de revizuire că în cauză nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale căii de atac întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nefiind incident motivul prevăzut de acest text legal, alegaţiile recurentului privind faptul că instanţa trebuia să se raporteze la OMS nr. 969/2013 în sensul interpretării date de acesta fiind lipsită de suport.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 509 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că potrivit acestora:

"(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (1) după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor."

Instanţa de control judiciar aminteşte că în interpretarea acestor dispoziţii legale, în doctrina de specialitate şi practica judiciară s-a statuat că, pentru admiterea cererii de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: partea interesată să se bazeze pe un înscris probator nou, respectiv care să nu fi fost folosit în proces până la acel moment; înscrisul să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii; înscrisul să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii, soluţia ar fi putut fi alta decât cea pronunţată; înscrisul trebuie prezentat de partea care exercită revizuirea şi nu se poate pretinde instanţei să-l administreze din oficiu.

Din actele aflate la dosar, se constată că, în cauză, revizuentul a invocat în susţinerea cererii de revizuire, faptul că data de 29.06.2020 s-a comunicat, prin posta, Centrului de resurse umane în sănătate publică (CRUSP) avizul refăcut, iar acest aviz favorabil, în opinia sa, rezolva fondul cererii sale de recunoaştere a titlului, emiterea ordinului de ministru pentru echivalarea studiilor, fiind, în ultima instanţa, un act pur formal.

Instanţa de control judiciar are în vedere că examinarea caracterului determinant al unui înscris, ca cerinţă de admisibilitate a revizuirii, care presupune verificarea aptitudinii înscrisului, din conţinutul căruia rezultă faptul probator, de a combate aprecierea instanţei ce a pronunţat hotărârea supusă revizuirii asupra faptului principal, astfel încât să fi putut conduce la adoptarea unei alte soluţii decât cea efectiv pronunţată.

Or, din această perspectivă, înscrisul invocat de către recurent nu poate fi opus interpretării date de instanţa de fond, cu caracter determinant în înţelesul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât soluţia să fi putut fi alta decât cea pronunţată, în mod corect reţinând curtea de apel că, de altfel, nici revizuentul nu invocă acest fapt, susţinând doar, aşa cum a dezvoltat prin notele scrise, că procedura de echivalare a fost finalizată, urmând doar ca Ministerul Sănătăţii să îşi îndeplinească obligaţia de emitere a ordinului de echivalare a titlului său.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că ceea ce se propune de revizuent nu este o altă situaţie de fapt, relevată de probe noi, ci reluarea argumentelor formulate în susţinerea acţiunii, în condiţiile suplimentării probatoriului. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a CJUE, potrivit căreia admiterea unei căi extraordinare de atac, care repune în discuţie o decizie definitivă printr-o procedură de reexaminare este considerată o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice. În virtutea acestui principiu nici o parte nu este abilitată să solicite repunerea în discuţie a unei hotărâri definite şi executorii cu unicul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă hotărâre, în privinţa sa. (cauza Şerbănescu împotriva României).

Prin urmare, în mod judicios, s-a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul A. împotriva sentinţei civile nr. 1162 din 9 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.