Administrative admissibility of compensation for non-traded green certificates and separation of powers bar on legislative modification

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 29.03.2018, urmare declinării de competenţă prin sentinţa civilă nr. 1171 din 27 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (A.N.R.E.), obligarea pârâtelor la compensarea certificatelor verzi obţinute de către reclamantă şi anulate pentru netranzacţionare în termenul legal, în număr de 2253 CV, la valoarea preţului minim de tranzacţionare, adică 131,0847, respectiv suma de 295.333,82 RON, fie din fondul colectat la Administraţia Fondului de Mediu pentru nerespectarea cotei anuale de achiziţie a certificatelor verzi, fie de la bugetul de stat, fie din bugetul altor instituţii responsabile; în subsidiar, obligarea pârâtelor la returnarea certificatelor verzi obţinute de către S.C. A. S.R.L şi anulate pentru netranzacţionare în termenul legal, în număr de 2253 CV.; modificarea legislaţiei aplicabile în sensul ca sistemul de valorificare al certificatelor verzi să fie unul echilibrat şi efectiv, astfel încât oferta de certificate verzi să corespundă cu cererea, stabilirea unei regularizări a cotei de achiziţie a certificatelor verzi pentru anul 2017 şi a cotei pentru anul 2018 la un nivel care să asigure valorificarea efectivă a tuturor certificatelor verzi emise la cel puţin preţul minim reglementat şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1177 din 26 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Energiei şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi respinsă cererea de chemare în judecată faţă de aceşti pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, au fost respinse excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată, şi excepţia rămânerii fără obiect a capătului 3 de cerere, ca neîntemeiată.

A respins prima instanţă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului reclamanta a susţinut următoarele:

Sentinţa civilă nr. 1177 din 26 martie 2019 este nelegală deoarece instanţa de fond a respins acţiunea reţinând în mod greşit că reclamanta ar fi solicitat modificarea dispoziţiilor legale aplicabile(motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 noul C. proc. civ.) în contextul în care s-a solicitat doar modificarea prevederilor legale referitoare la cota anuală de certificate verzi ce trebuie achiziţionată.

Recurenta nu este de acord nici cu concluzia instanţei de fond potrivit căreia acţiunea formulată de reclamantă nu s-ar înscrie în prevederile Legii nr. 554/2004, neavând la bază prevederile art. 18 din acest act normativ.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de fond a ignorat prevederile introduse de Legea nr. 220/2008, deoarece în cazul de faţă acesta a atacat în instanţă refuzul intimaţilor - pârâţi de a soluţiona favorabil cererea de compensarea certificatelor verzi obţinute de către reclamantă şi anulate pentru netranzacţionare în termenul legal, în număr de 2253 CV, la valoarea preţului minim de tranzacţionare, adică 131,0847, respectiv suma de 295.333,82 RON, fie din fondul colectat la Administraţia Fondului de Mediu pentru nerespectarea cotei anuale de achiziţie a certificatelor verzi, fie de la bugetul de stat, fie din bugetul altor instituţii responsabile.

A concluzionat recurenta - reclamantă faptul că Legea nr. 220/2008 a fost modificată iar la art. 4 se prevede că la stabilirea cotei de certificate verzi anuale are atribuţii Ministerul Energiei.

A mai susţinut recurenta - reclamantă faptul că motivarea sentinţei civile atacate a fost contradictorie fiind admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, cu aplicarea greşită a normelor de drept din legea nr. 554/2004.

Astfel, a reţinut prima instanţă faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat de către reclamantă acordarea ajutorului de stat care este de competenţa Statului Român, în condiţiile legii, iar nu compensarea certificatelor verzi obţinute de către reclamantă şi anulate pentru netranzacţionare în termenul legal.

A mai susţinut partea recurentă faptul că cererea de faţă a fost soluţionată de o instanţă necompetentă, fiind invocată în acest sens practica ÎCCJ în cadrul dosarului nr. x/2017, prin care s-a stabilit asupra conflictului de competenţă. În acest sens, apreciază recurentul reclamant că dosarul de faţă trebuia soluţionat de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI -a civilă.

A reluat recurenta-reclamantă anumite critici expuse şi la fondul cauzei referitoare la istoricul cotelor de certificate verzi obligatorii a fi achiziţionate în perioada 2014-2015 şi a mai precizat că sistemul a fost corectat, Statul Român garantând în prezent valorificarea de către fiecare producător a cel puţin 50 % din certificatele verzi obţinute.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri a formulat întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce priveşte criticile formulate de către recurenta-pârâtă conform cărora în mod greşit instanţa de fond a apreciat că este competentă material să soluţioneze cauza în temeiul principiului disponibilităţii, fără a avea în vedere simplul efect al calificării de către recurenta-reclamantă a naturii litigiului ca fiind de drept comun, Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate.

În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. în acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă".

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a formulat acţiunea în contencios administrativ prin care a solicitat obligarea ANRE la compensarea certificatelor verzi obţinute de către reclamantă şi anulate pentru netranzacţionare în termenul legal.

În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată confirmat cu ocazia susţinerilor orale, instanţa de control judiciar reţine că judecătorul fondului în mod corect a constatat că revine competenţa materială de soluţionare a cauzei instanţei de contencios administrativ şi fiscal, nefiind deci incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurenta reclamantă nici măcar formal argumente care să justifice invocarea sa.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudenţa sa că dispoziţiile legale mai sus menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluţia şi argumentarea o nemulţumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Astfel, în ceea ce priveşte soluţia pe care prima instanţă a pronunţat-o cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, Înalta Curte apreciază că motivarea nu este contradictorie având în vedere atribuţiile stabilite de lege în sarcina legiuitorului (Parlamentul) precum şi obligaţiile pe care Statul Român le poate avea în cadrul unei acţiuni de răspundere civilă delictuală, care nu pot conduce la măsurile solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că reclamanta a solicitat compensarea bănească a certificatelor verzi anulate de către OPCOM S.A. sau returnarea acestora în portofoliul propriu de certificate verzi.

Comisia Europeană a stabilit că "sistemul de certificate verzi din România implică ajutoare de stat", reţinând că "sistemul român de sprijin pentru energia din surse regenerabile are la bază certificatele verzi pe care statul le acordă în mod gratuit producătorilor de energie electrică din surse regenerabile şi obligaţia impusă furnizorilor de energie electrică de a cumpăra un anumit număr de certificate verzi". (Decizia Comisiei Europene C(2015) 2886 din 04.05.2015)

Independent de faptul că nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă obligativitatea compensării certificatelor verzi, solicitarea reclamantei de compensare a certificatelor verzi netranzacţionare în termenul legal reprezintă în fapt o cerere de acordare a unui ajutor de stat, astfel că singura entitate care poate da curs acestei cereri, respectiv care ar putea fi obligată la o astfel de conduită este Statul Român, în condiţiile legii, şi nu în prezentul litigiu întemeiat pe răspunderea civilă delictuală a Statului Român.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că, în fapt, unica autoritate care poate modifica legislaţia aplicabilă în domeniul certificatelor verzi este Parlamentul României, autoritatea care a adoptat şi Legea nr. 220/2008 care reglementează în momentul actual această materie. Aşadar, instanţa nu poate încălca prin hotărârea pe care urmează să o pronunţe principiul separaţiei puterilor în stat dispunând măsuri pe care doar Parlamentul României le poate adopta, în caz contrar fiind eludate dispoziţiile art. 5 alin. (4) C. proc. civ. şi ale Constituţiei României.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că cererea recurentei-reclamante are ca temei o pretinsa răspundere delictuală a paratelor constând în exercitarea defectuoasă a atribuţiilor prevăzute de lege, fapt ce ar fi cauzat reclamantei un prejudiciu prin imposibilitatea de compensare a certificatelor verzi obţinute de societate şi anulate pentru netranzacţionare în perioada de valabilitate, apreciind ca exista un refuz nejustificat din partea paratelor sa dea curs solicitărilor sale. În concret, recurenta şi-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) teza II din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare "se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se considera vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim". Iar în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege:

"Instanţa, soluţionând cererea la care se refera art. 8 alin. (1), poate, după caz. sa anuleze, in tot sau in parte, actul administrativ, sa oblige autoritatea publica sa emită un act administrativ, sa elibereze un alt înscris sau sa efectueze o anumita operaţiune administrativa".

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei recurate că pentru a fi admisibilă o acţiune în despăgubiri conform Legii nr. 554/2004 aceasta trebuie să însoţească sau să fie subsecventă unei acţiuni în contencios administrativ pentru anularea unui act administrativ.

În speţă, în conformitate cu poziţia procesuală a reclamantei, reiterată prin cererea de recurs litigiul urmăreşte repararea pretinsului prejudiciu cauzat de pretinsele fapte ilicite comise de pârâti, constând în nerespectarea prevederilor legale incidente în cauză cu privire la Sistemul de promovare a energiei electrice produse din surse regenerabile de energie, în special cu privire la faptul că nu există o dispoziţie legală care să prevadă obligaţia statului de a compensa certificatele verzi nevalorificate în termen.

Înalta Curte constată că în cuprinsul acţiunii cu care a fost investită instanţa de contencios administrativ nu se face referire la anularea unui act administrativ sau la un refuz de rezolvare a unei cereri, în conformitate cu condiţiile pe care le impune Legea nr. 554/2004 de a fi solicitate despăgubiri pentru repararea prejudiciului.

Faţă de acestea, în mod just instanţa de fond a reţinut că este neîntemeiată cererea în contencios administrativ prin care se solicită obligarea pârâtelor, nu la efectuarea unei operaţiuni administrative sau anularea unor acte administrative, ci la compensarea certificatelor verzi obţinute de societate şi anulate pentru netranzacţionare în perioada de valabilitate în condiţiile în care nici legea care a fost invocată ca şi temei de drept al cererii nu prevede o asemenea procedură.

Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod corect şi că în ceea ce priveşte primul capăt de cerere prin care recurenta a solicitat restituirea certificatelor verzi, acesta este inadmisibil şi în contextul în care în cadrul procesual stabilit de părţi bunurile solicitate se află în proprietatea unei persoane terţe, care nu are calitate în prezentul litigiu. Astfel este inadmisibil să se dispună asupra acestora în condiţiile în care proprietarul lor nu are calitate în proces.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1177 din 26 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.