Limits of administrative jurisdiction: Inadmissibility of challenging judicial decisions or legislative gaps in administrative litigation

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să se constate încălcarea art. 21 alin. (1) din Constituţia României, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE, art. 13 din CEDO, încălcare realizată de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin intermediul secţiei Penale, cât şi obligarea Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie la permiterea accesului la justiţie în condiţiile prevăzute de art. 13 CEDO.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 639 din 22 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii.

A respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esenţă - că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că noţiunea de contencios administrativ, aşa cum este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) reprezintă activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Recurenta a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, prin respingerea repetată a demersurilor sale judiciare, a încălcat art. 1 din Legea 304/2004, art. 47 din CFUE, art. 13 din CEDO, ceea ce a dus iremediabil la vătămarea drepturilor sale garantate, pe o perioadă nedeterminată cu efecte constante.

Recurenta a considerat că, raportat la dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 304/2004, art. 126 alin. (1) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu şi-a îndeplinit atribuţiunile precum şi rolul constituţional în ceea ce îl priveşte, încălcând totodată şi o serie de norme constituţionale şi comunitare, respectiv art. 129 din Constituţia României, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE şi art. 13 din CEDO.

În prezenta cauză, recurenta a solicitat să se constate faptul că, urmare a unor lacune legislative, a suferit o vătămare în drepturile sale patrimoniale, pe de o parte, şi pe de altă parte a fost privat de accesul la o instanţă de judecată. A susţinut că din moment ce i-au fost respinse toate acţiunile ca fiind inadmisibile, se poate considera că nu a avut la dispoziţie o cale de atac. Deşi a invocat faptul ca a fost sancţionată cu măsura confiscării speciale, în lipsa unei acuzaţii în materie penală, Curtea de Apel Bucureşti s-a mărginit să preia concluziile secţiei Penale a Înaltei Curţi cu privire la măsurile asigurătorii.

Recurenta a mai considerat că prin soluţia pronunţată Curtea de Apel Bucureşti a realizat o denegare de dreptate, ignorând textele de lege în baza căruia fundamentase acţiunea introductivă de instanţă.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea hotărâii recurate şi, în rejudecare, respingerea excepţiei inadmisibilităţii ca fiind neîntemeiată şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

4. Apărările intimatei

Intimata pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat să se dispună obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să-i permită accesul la justiţie, recurenta reclamantă fiind nemulţumită de soluţiile pronunţate de secţia penală a instanţei supreme în dosare în care aceasta a avut calitatea de parte.

Prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. ca inadmisibilă, reţinând că, prin raportare la dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi la cele ale art. 124, art. 126 şi art. 129 din Constituţia României, instanţa de contencios administrativ nu ar putea să procedeze la anularea vreunei hotărâri judecătoreşti în materie penală şi nici nu ar putea să oblige o instanţă judecătorească să pronunţe o hotărâre judecătorească penală într-un anumit sens, instanţa de contencios administrativ nefiind o supra instanţă competentă să verifice activitatea de judecată a instanţelor judecătoreşti în materie penală.

Judecătorul fondului a mai reţinut că acţiunea este inadmisibilă şi prin raportare la împrejurarea că reclamanta a formulat deja o cerere de recurs efectiv împotriva deciziei penale nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Ii-a Penală, cererea sa fiind întemeiată pe art. 13 din CEDO, art. 47 şi art. 52 alin. (3) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 4 din Decizia Cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului şi art. 21, art. 148 alin. (2) din Constituţia României - cerere ce a fost analizată de ICCJ şi respinsă în mod definitiv ca inadmisibilă, prin decizia penală nr. 1314/29.09.2015, pronunţată de ÎCCJ, secţia penală, în dosarul nr. x/2015. În acest context, formularea unei noi cereri de către reclamantă, întemeiată pe aceleaşi dispoziţii legale, adresată de data aceasta instanţei de contencios administrativ, este inadmisibilă.

Curtea de apel a mai constatat, contrar celor susţinute de reclamantă, că aceasta a avut la dispoziţie o cale de atac efectivă împotriva deciziei penale nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x, reclamanta renunţând de bunăvoie la această cale de atac. Astfel, instanţa de fond a reţinut că, ulterior modificării dispoziţiilor art. 250 C. proc. pen. şi introducerii art. 2501 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 18/2016, prin încheierea din 16 septembrie 2016 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, s-a luat act de retragerea contestaţiei formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva măsurii sechestrului asigurător dispusă în dosarul nr. x/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, reţinându-se incidenţa art. 4251 C. proc. pen. raportat la art. 415 C. proc. pen., având în vedere că reprezentantul legal al societăţii, prezent în instanţă, a solicitat acest lucru, atât personal, cât şi printr-o cerere scrisă.

Soluţia curţii de apel este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public."

Contenciosul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

În ceea ce priveşte dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică într-un drept sau într-un interes legitim de a se adresa instanţei de contencios administrativ, art. 52 alin. (2) din Constituţia României prevede că limitele şi condiţiile exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, actul normativ adoptat în acest sens fiind, în prezent, Legea nr. 554/2004. Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este acel act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

În lipsa existenţei unui act administrativ care să fie dedus judecăţii ca fiind nelegal şi vătămător pentru drepturile şi interesele legitime ale unei persoane, acţiunea în contencios administrativ este inadmisibilă.

Nu pot fi primite susţinerile reclamantei potrivit cărora existenţa în cauză a actului administrativ este subsumată deciziei penale nr. 1314/2015, precum şi a altor decizii penale, întrucât o hotărâre judecătorească nu poate fi asimilată unui act administrativ. Hotărârea judecătorească are un regim şi natură total diferite de actul administrativ, aparţinând unor sfere de putere a statului diferite.

Recurenta a mai criticat soluţia primei instanţe susţinând că în mod greşit a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă, fără a se reţine că a suferit o vătămare în drepturile sale patrimoniale şi că a fost privată de accesul la o instanţă de judecată din cauza unor lacune legislative.

Această critică este nefondată.

Instanţa de recurs constată că şi din această perspectivă, demersul său este inadmisibil, în condiţiile în care pentru admisibilitatea acţiunii, pretinsa vătămare a drepturilor sale trebuia să aibă izvorul într-un act administrativ, iar nu în "lacunele legislative", în caz contrar, instanţa de judecată ajungând să-şi extindă competenţele în afara puterii judecătoreşti, cu încălcarea principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat.

În sfârşit, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii echivalează cu o denegare de dreptate, Înalta Curte observă că judecătorul fondului a analizat toate argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată. Aşa cum s-a arătat anterior, competenţa funcţională şi materială a instanţelor de contencios administrativ şi fiscal este specială, fiind limitată la soluţionarea cererilor de chemare în judecată prevăzute de art. 8 din Legea 554/2004. În afara sferei propriu-zise a contenciosului administrativ, astfel cum aceasta este prevăzută de Legea 554/2004, instanţele de contencios administrativ judecă doar litigiile date expres în competenţa lor prin dispoziţii legale speciale. Întrucât obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost configurat de reclamantă, excedează competenţei instanţei de contencios administrativ, în mod corect acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, critica fiind deci nefondată.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 639 din 22 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.