Disciplinary liability of prosecutors: limits of Judicial Inspection review over criminal procedure measures and bad-faith allegations

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016*, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, desfiinţarea Rezoluţiei de clasare din 12.04.2016, dispusă în dosarul nr. x/2016 şi trimiterea dosarului pentru continuarea cercetării disciplinare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2562 din 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul A., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

În motivarea recursului, s-a arătat - în esenţă - că instanţa de fond în mod greşit a constatat că nu au fost identificate date sau indicii din care să rezulte că procurorii vizaţi ar fi comis fapte ce constituie abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Recurentul a considerat că hotărârea este netemeinică şi nelegală deoarece nu a contestat dreptul legal al procuroului de a întocmi independent acte în dosarul de urmărire penale, ci neregulile care au precedat şi care au urmat acestei masuri.

Astfel, procurorul a solicitat efectuare unei percheziţii domiciliare la un martor pentru că un inculpat (sau suspect) ar fi putut formula "plângeri şi denunţuri calomnioase împotriva unui magistrat". În acest context, recurentul a susţinut că nu există niciun fel de text de lege care incrimineze formularea de "plângeri" şi nici pentru formularea unor "denunţuri calomnioase".

Recurentul a considerat că nici încheierea şi nici mandatul de perchiziţie imobiliară nu respectă exigenţele C. proc. pen., fiindu-i încălcate dreptul la apărare, dreptul la respectarea domiciliului şi dreptul la intimitate şi viaţă privată.

Recurentul a mai arătat că s-a efectuat percheziţia şi la domiciliul soţiei sale fiind încălcat atât dreptul acesteia la domiciliu, cât şi dreptul de propriatate al acesteia. În plus, s-a intenţionat şi percheziţionarea autoturismului proprietate a soţiei cu nr. de inmatriculare x, dar a fost percheziţionat altul, cu nr. x.

Odată cu percheziţia s-au ridicat şi bunuri personale ale copiilor minori, respective tablete, stick, telefon personal, dar şi telefoanele soţiei. Recurentul a precizat că soţia este ofiţer activ la SRI şi că pentru ridicarea telefoanelor acesteia trebuia urmată procedura specifică prevăzută de lege, mai ales că pe aceste telefoane pot date şi informaţii secrete legate de activitatea şi serviciul acesteia. Mai mult, pentru activităţile infracţionale care au fost săvârşite de militari trebuia ca mandatul să fie solicitat de către procurorul militar.

Instanţa de fond a reţinut eronat faptul că recurentul avea la data efectuării percheziţiei calitatea de martor. Această calitate i-a fost adusă în momentul audierii, şi nu la momentul fizic al percheziţiei, care a fost nelegală, pentru motivele descrise mai sus.

În opinia recurentului, instanţa de fond a evitat să constate că procurorii de caz, excluşi între timp din magistratură, şi-ar fi exercitat cu rea credinţă atribuţiile conferite de legiuitor.

Recurentul a mai susţinut că, deşi a arătat că inspectorul judiciar nu a făcut nicio cercetare disciplinară, mărginindu-se doar la a solicita puncte de vedere procurorilor şefi ai DNA, instanţa de fond a evitat să analizeze şi să judece care sunt motivele pentru care inspectorul judiciar nu a dorit să îşi realizeze atribuţiile funcţionale.

În final, recurentul a subliniat că nu a cerut ca instanţa de judecată să constate că inspecţia judiciară are rolul de "suprainstanţă de control judiciar", ci doar să oblige această instituţie să exercite atribuţiile prevăzute de lege, în speţă, să constate că procurorii de caz şi-au îndeplinit cu rea credinţă atribuţiile funcţionale.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prin sesizarea adresată iniţial Consiliului Superior al Magistraturii şi înaintată, ulterior, Inspecţiei Judiciare, A. a solicitat cercetarea procurorilor care au instrumentat dosarul nr. x/2014 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, invocând exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuată în data de 27.01.2016, susţinând că ar fi fost solicitată, autorizată şi efectuată cu nerespectarea drepturilor sale procesuale, întrucât organul judiciar nu i-a adus la cunoştinţă calitatea procesuală pe care o deţinea în cauză, învinuirea care i se aduce şi scopul efectuării percheziţiei, iar ridicarea telefoanelor mobile şi a mijloacelor IT deţinute de întreaga familie ar constitui un abuz grav al organelor de urmărire penală.

Sesizarea recurentului reclamant a fost clasată prin rezoluţia din 12.04.2016 emisă în dosarul nr. x/2016 în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, pe motivul că nu sunt conturate indiciile săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

În acest context, recurentul reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea rezoluţiei din 12.04.2016 emisă în dosarul nr. x/2016, cererea fiind respinsă de prima instanţă, ca neîntemeiată.

Înalta Curte constată că recurentul, în esenţă, a reluat susţinerile din sesizare şi constestaţie, criticând soluţia de clasare şi sentinţa primei instanţe.

În concret, recurentul este nemulţumit de neîmpărtăşirea punctului său de vedere, de către Inspecţia Judiciară, în privinţa întrunirii elementelor constitutive ale faptelor de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îi priveşte pe magistraţii care au făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Astfel fiind, în mod corect inspectorul de caz, în soluţionarea sesizării, a efectuat verificări în raport de susţinerile petentului din perspectiva prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 forma în vigoare la data emiterii actului.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:

lit. t) "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni";

Totodată, la art. 991alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege sunt definite noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă.

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către procuror, în mod intenţionat, a normelor de drept procesual în scopul vătămării unei persoane.

Instanţa de recurs observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de procuror şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, susţinerea reclamantului din memoriul de recurs, în sensul că încălcările legii semnalate privind nerespectarea unor drepturi fundamentale creează premisele cercetării disciplinare, fiind lipsită de suport.

Astfel, referitor la efectuarea percheziţiei domiciliare, a rezultat că reclamantului i-au fost respectate drepturile prevăzute de art. 159 din C. proc. pen., petentul şi cei prezenţi neformulând niciun fel de obiecţiuni cu privire la modul de efectuare a percheziţiei.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că lipsesc elementele care să ateste reaua-credinţă sau grava neglijenţă a procurorului în legătură cu modul de efectuare a perchiziţiei şi că nu poate fi pusă în discuţie legalitatea şi temeinicia acestei măsuri (inclusiv cu privire la calitatea acestuia în cadrul dosarului penal) prin intermediul verificărilor cu caracter administrativ efectuate de Inspecţia Judiciară, câtă vreme această măsură a fost autorizată de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin încheierea nr. 7/25.0.1.2016 a Tribunalului Prahova, iar plângerea recurentului la procurorul ierarhic superior împotriva actelor şi măsurilor luate de procuror în cursul solicitării şi efectuării percheziţiei domiciliare a fost respinsă ca neîntemeiată.

Nu pot fi primite criticile recurentului cu privire la nerespectarea drepturilor sale fundamentale din perspectiva jurisprudenţei CEDO, întrucât aceste aspecte ţin de interpretarea şi aplicarea normelor legale incidente, ori pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii procurorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze măsurile care au produs nemulţumirea titularului sesizării.

Aşadar, Inspecţia Judiciară a efectuat toate verificările necesare însă, în raport cu atribuţiile sale legale, în limitele şi cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2562 din 27 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.