Annulment of administrative sanction for insufficient reasoning on discrimination criterion and non-applicability of mandatory decision deadline

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 20.11.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. a solicitat, în principal, anularea Hotărârii CNCD, întrucât nu a fost adoptată în termen de 90 de zile de la data sesizării CNCD şi nu este motivată, cu consecinţa înlăturării sancţiunii avertismentului; în subsidiar, anularea Hotărârii CNCD, întrucât nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de O.G. nr. 137/2000, cu consecinţa înlăturării sancţiunii avertismentului şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 703 din data de 24.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului persoană fizică şi excepţia tardivităţii, ca neîntemeiate, a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., a anulat Hotărârea CNCD nr. 642/23.09.2019 şi a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 3679,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 703 din data de 24.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs principal pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. şi recurs incident reclamantul A..

3.1. Recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a criticat sentinţa recurată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi, rejudecând cauza în fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

3.1.1. Printr-o primă critică, recurentul-pârât apreciază că sentinţa de fond recurată este nelegală ca urmare a aplicării eronate a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat şi la considerentele jurisprudenţiale în baza cărora instanţa consideră nemotivată hotărârea CNCD, arătând că soluţia ce se impunea a fi dispusă ar fi fost de trimitere a cazului spre rejudecare/reanalizare a litigiului juridic, astfel încât autoritatea jurisdicţională să-şi îndeplinească obligaţiile motivării actului jurisdicţional.

In al doilea rând, recurentul apreciază că soluţia instanţei de fond este neîntemeiată, aplicând în mod eronat normele de drept material aplicabile motivării actului administrativ-jurisdicţional dedus judecăţii, susţinând în esenţă că, hotărârea contestata in cauza răspunde, într-o măsură satisfăcătoare şi admisibilă, exigenţelor privind forma şi conţinutul actului administrativ-jurisdicţional, inclusiv din perspectiva capitolului argumentativ "în fapt şi în drept", în care cuprinde, într-un mod îndestulător şi esenţial, argumentaţia organului deliberativ şi decizional, sub indicativul motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea acestuia.

Sub acest aspect, recurentul învederează că, din studiul hotărârii CNCD contestate prin acţiunea introductivă rezultă o argumentare suficientă a acesteia din care să poată fi extrase motivele care au stat la baza adoptării soluţiei, sub aspectul motivelor care au condus la constatarea discriminării in cauza (inclusiv sub aspectul identificării criteriului de discriminare constând in categoria larga a utilizatorilor semnului #/criteriul utilizatorilor semnului #; respectiv a lezării demnităţii umane a acestora prin publicarea textului împricinat).

În concluzie, reclamantul-intimat putea cunoaşte motivele pentru care a fost sancţionat contravenţional pentru săvârşirea unei fapte de discriminare prin textul împricinat, iar instanţa se regăsea în situaţia obiectivă de a efectua controlul de legalitate aplicat actului contestat.

De altfel, reclamantul-intimat a cunoscut în mod concret motivele pentru care a fost sancţionat contravenţional pentru săvârşirea unei fapte de discriminare prin textul împricinat, corelativ argumentelor hotărârii CNCD contestate de către acesta, rezultă din chiar contestaţia reclamantului-intimat, al cărei conţinut atestă faptul că reclamantul a cunoscut astfel de motive, pe care le dezvoltă neafectat de maniera argumentativă a hotărârii CNCD, ci dimpotrivă, dezvoltă o serie de motive contrare argumentelor şi soluţiei CNCD.

Tot aşa, recurentul apreciază că şi instanţa se regăsea în situaţia obiectivă de a efectua controlul de legalitate aplicat actului contestat, putând cunoaşte aceste motive care au stat la baza constatării şi sancţionării faptei împricinate atât din argumentele hotărârii deduse judecăţii, cât şi din cuprinsul lucrărilor procesuale administrate în scopul justificării acestei hotărâri.

3.1.2. A doua critică invocată de recurentul-pârât se referă la nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei recurate pentru greşita aplicare a dispoziţiilor legale la obiectul cauzei.

În acest sens, recurentul consideră excesivă restrângerea obiectului petiţiei, de către instanţa de fond, atunci când retine ca petentul nu s-ar fi referit în petiţia sa la noţiunea de hashtag, ci doar la folosirea tehnica a semnului hash în domeniul IT.

Nu exista o distincţie descriptivă fundamentală între noţiunea de hashtag (#) şi semnul hash (#), nici măcar in legătura cu domeniul în care se utilizează acest semn. Hashtag (#) şi hash (#) au aceeaşi simbolistica - un cuvânt o frază, un indicativ, precedate de semnul #, reprezentând o modalitate de a înştiinţa prin etichetarea tipului de conţinut.

Semnul hash (#) nu este o particularitate tehnica exclusiva a domeniului IT, astfel încât sa se ajungă la concluzia ca referirea la acesta, fie si in legătura cu un anumit domeniu in care vorbitorul ii utilizează cu frecventa (de pilda într-un domeniu profesional), l-ar deosebii fundamental de semnul hashtag (#), pe care aceasta referire l-ar exclude de plano.

Chiar daca ar exista o delimitare intre aceste semne, utilizarea noţiunii/semnului hashtag (#) are o amploare vasta, chiar nelimitata, independenta de domeniile profesionale, utilizarea acestuia fiind proprie si posibila, ocazional sau frecvent (simultan sau terţ domeniului profesional), oricărui utilizator al mediului online, astfel încât o remarca per se vexatorie la adresa utilizatorilor noţiunii/semnul hashtag (#), precum textul împricinat, sa-l vizeze implicit şi pe petiţionarul care ar preciza domeniul profesional mai degrabă subliniind preocupările profesionale in legătura cu utilizarea frecventa a semnului hashtag (#) sau hash (#), decât sa urmărească intenţionat excluderea criticilor la adresa utilizării, potenţiale sau concrete, a acestui semn la scara online largă care îi este prin sine caracteristica, cu atât mai mult corelativ mediului online in legătura cu care îşi exercită profesia.

În cazul de faţă, petiţia nu restrângea automat obiectul de analiza la folosirea tehnica a semnului hash in domeniul IT, fiind evident ca interesul petentului se circumscria semnificaţiei largi a noţiunii/semnului hashtag (#) sau hash (#), a cărui utilizare, potenţială sau concreta, ocazionala sau frecventa, transcede latura tehnica a unui domeniului de activitate, IT etc.

Pe de altă parte, analiza spetei de către CNCD, raportat la mandatul instituţional si caracterul de agent constatator, sub aspectul investigării caracterului discriminatoriu al unei fapte potenţiale de discriminare cu caracter contravenţional, nu se circumscrie stricto sensu limitelor obiectului unei sesizări, cu atât mai mult in cazul identificării unor elemente de natura a prevede încălcarea principiului nediscriminării materializata prin săvârşirea unei contravenţii de natura a impune obligativitatea constării faptei contravenţionale si a angajării răspunderii specifice de către agentul constatator (CNCD).

Procedeul declanşării din oficiu a jurisdicţiei speciale administrative a CNCD simbolizează expresia principiului oficialităţii în materie contravenţională, în conjuncţie cu care, atunci când organul constatator cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale intuieşte în mod nemijlocit (din oficiu) sau mijlocit (în urma unor sesizări ale terţilor) săvârşirea unor contravenţii cu efecte generale, survine de plano fie iniţierea activării funţiei constatatoare, fie, după caz, stăruinţa (neformalizată de lipsa unor petiţii în numele unei comunităţi sau categorii de persoane, categorii profesionale etc. şi independent de formalităţi procedurale de tipul unei autosesizări suplimentare1) în concretizarea acestei funcţii, consonant rolului socio-juridic activ al autorităţii.

Fapta cu caracter contravenţional nu este necesar să fie urmată de o ripostă a subiecţilor discriminaţi, iar lipsa de reacţie directă a categoriei de persoane vizate de afirmaţiile cu potenţial discriminatoriu nu este defel o garanţie că fapta de discriminare nu şi-a produs efectele sub ipoteza normativă art. 2 alin. (1), coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000R, fiind necesar şi suficient să se realizeze un cadru care să genereze o atmosferă de natura "intimidării, ostilităţii, degradării, umilirii sau ofensării".

Mai mult decât atât, pentru a răspunde pe deplin principiului oficialităţii, în opinia recurentului, Consiliul trebuie să privească fenomenul discriminării, în genere, nu doar din perspectiva vătămării individuale a demnităţii şi drepturilor persoanei-victimă/petent, ci şi, extensiv, a demnităţii şi a drepturilor tuturor celorlalţi oameni.

Mai susţine recurentul că argumentul instanţei de fond in sensul ca astfel de criterii, precum utilizarea noţiunii de hashtag sau folosirea tehnica a semnului hash, nu pot fi incadrate in criteriile de discriminare prevăzute de lege, întrucât criteriile de discriminare sunt doar cele listate prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, este unul profund eronat.

Aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 15, raportat la cele ale art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi, în principal, prin raportare la dispoziţiile comunitare şi internaţionale în materie, a căror aplicabilitate capătă de plano prioritate, constituie discriminare cu caracter contravenţional, care atrage răspundere juridică contravenţională adecvat art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ intern, refuzarea accesului la educaţie (implicit la concursul de admitere la programul de studii universitare de licenţă) pe bază de "orice criteriu", "orice situaţie" (art. 14 din C.E.D.O.) sau "orice împrejurare" (art. 2 din D.U.D.O.), deci inclusiv pe bază de "apartenenţa la categoria utilizatorilor însemnului #".

De altminteri, chiar dacă, ab absurdum, s-ar da curs opiniei că discriminarea pe criteriul "apartenenţei la categoria utilizatorilor însemnului #" nu este acoperită şi sancţionată prin O.G. nr. 137/2000, atunci aceasta va fi reţinută şi sancţionată ca discriminare prin raportare la dispoziţiile dreptului comunitar şi convenţional, în virtutea principiului priorităţii dreptului comunitar în ipostaza reţinerii unei incompatibilităţi a normelor interne cu acesta, dându-se, astfel, eficienţă normelor constituţionale imperative ale art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie.

Recurentul a invocat în acest sens jurisprudenţa instanţelor naţionale care confirmă lista nerestrictivă a criteriilor de discriminare prevăzute inclusiv de către partea specială a O.G. nr. 137/2000 (art. 6 - 15, raportat la art. 2 din acest act normativ).

3.1.3. A treia critică invocată de recurentul-pârât vizează greşita aplicare a dispoziţiilor legale din prisma argumentului în sensul că textul în speţă nu lezează demnitatea petentului, întrucât acest text nu s-ar referi la folosirea tehnică a semnului hash în domeniul IT, ci la utilizarea noţiunii de hashtag în sensul promovării unor subiecte de interes social, politic, care privesc mase largi de oameni.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a reiterat cele învederate anterior, în sensul că, petiţia nu restrângea automat obiectul de analiza la folosirea tehnica a semnului hash în domeniul IT, fiind evident ca interesul petentului se circumscria semnificaţiei largi a noţiunii/semnului hashtag (#) sau hash (#), a cărui utilizare, potenţială sau concretă, ocazională sau frecventă, transcende latura tehnica a unui domeniului de activitate, IT etc., iar mandatul instituţional si caracterul de agent constatator al CNCD, sub aspectul investigării caracterului discriminatoriu al unei fapte potenţiale de discriminare cu caracter contravenţional, nu se circumscrie stricto sensu limitelor obiectului unei sesizări.

Prin urmare, analiza spetei de către CNCD s-a realizat prin raportare la conţinutul textului împricinat ofensator la adresa utilizatorilor noţiunii/semnului hashtag (#) sau hash (#) lato sensu, independent de domeniul in care se materializează utilizarea acestui semn, iar, din aceasta prismă, textul criticat are caracterul unei fapte de discriminare, astfel cum a constatat CNCD prin hotărârea contestată.

Fapta faţă de care s-a angajat răspunderea juridică în speţă constă (sumar) în publicarea unei postări in mediul online, al cărui conţinut a vizat sau a dus la lezarea demnităţii sau crearea unei atmosfere ostile, degradante, ofensatoare la adresa petentului (in extenso la adresa tuturor celor aflaţi in aceeaşi situaţie, respectiv având aceleaşi convingeri si formând aceeaşi categorie - a utilizatorilor semnului #).

Analiza juridică a speţei plasată în ipotezele juridice ale art. 15 din O.G. nr. 137/2000R, care reglementează respectarea principiului nediscriminării în relaţie cu demnitatea umană, nu se circumscrise elementului de analogie invocat de către reclamantul-intimat, element specific unei situaţii de discriminare general, fiind suficientă constatarea efectului de lezare a demnităţii sau de creare a unei atmosfere ostile, degradante, ofensatoare la adresa subiectului pasiv, în baza unui criteriu de discriminare.

Cu toate acestea, se poate reţine că efectul conduitei discriminatorii sub aspectul vătămării dreptului la demnitate umană presupune, concomitent, şi reversul acestuia: ocolirea implicită, "în avantaj", a persoanelor aflate în situaţii comparabile, dar având caracteristici diferite (adică acele caracteristici care se constituie în mobilul ofensării şi lezării demnităţii). În speţă, se poate descrie, de principiu, că, prin postarea în cauză, reclamantul vatămă demnitatea şi creează o atmosferă ostilă şi ofensatoare la adresa utilizatorilor semnului #, care ar impartasi anumite idei si convingeri comune, sub efectul implicit al "ocrotirii" de afirmaţiile ofensatoare si asemănarea vexatorie cu semnul legionar si nazist a celor care nu compun categoria utilizatorilor insemnului #.

Utilizarea semnului # sau apartenenţa la aceasta categorie de utilizatori deţine un rol determinant în producerea si publicarea postării, rezultând acest lucru atât din conţinutul materialului împricinat, cât şi din acţiunea judecătorească.

Relativ la identificarea criteriului de discriminare, care ar fi stat la baza publicării postării sancţionate, după cum rezultă neechivoc din conţinutul postării împricinate, aceasta are ca mobil criteriul apartenenţei la categoria utilizatorilor însemnului # sau/şi al convingerilor şi ideologiilor legitime care îi unesc pe utilizatorii acestui semn, care ar împărtăşi anumite idei şi convingeri comune, situaţie în absenţa căreia nu ar fi avut loc comportamentul discriminatoriu constând în conţinutul şi mesajul postării, de natură a sugera asocierea, direct, indirect sau implicit, a modului acestora de gândire cu cel al adepţilor mişcărilor fasciste utilizatoare a semnului zvasticii, respectiv ai Mişcării Legionare.

Aşadar, conţinutul postării împricinate, susceptibilă a crea un cadru ostil, degradant, umilitor şi ofensator la adresa petentului si a tuturor celor aflaţi în aceeaşi situaţie, are la baza criteriul convingerilor sau/şi al apartenenţei la categoria utilizatorilor însemnului #, care ar împărtăşi anumite idei si convingeri comune.

Astfel, este indubitabil aspectul că, indiferent de felul in care gândeşte si acţionează în particular fiecare dintre utilizatorii semnului #, dacă petentul/persoanele vizate de postare nu ar fi fost utilizatori ai acestui semn (componenţi ai categoriei utilizatorilor semnului #), autorul postării nu ar fi produs şi publicat materialul conţinând referiri la asemănarea dintre gândirea evocata a fi negativa, limitata a utilizatorilor semnului # şi cea a adepţilor mişcărilor fasciste.

Dreptul legal încălcat este dreptul la demnitate, onoare şi prestigiu al persoanei/lor destinatare ale postării.

Destinatarul/ii mesajului postării deţin dreptul posedării "neştirbite" a demnităţii umane, imaginii şi a prestigiului socio-uman în raport cu acţiunile (factuale, declarative) derulate in sânul societăţii sub "marcajul/semnul #, în condiţii de egalitate şi nediscriminare cu persoanele care derulează acţiuni analoage dar nu utilizează semnul in speţa, în acord cu dispoziţiile art. 2, alin. (1), (5) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000R, în lumina art. 16, alin. (1), coroborat cu art. 30 alin. (6) din Constituţie, respectiv art. 14, coroborat cu art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, cât şi art. 1, raportat la art. 2 şi 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

În fine, recurentul mai arată că, din susţinerile reclamantului-intimat nu rezultă o justificare rezonabilă si obiectivă a comportamentului public împricinat.

Recurentul a arătat, privitor la primul argument invocat de către reclamantul-intimat, că nu s-a demonstrat încălcarea unui drept legal, dreptul la demnitate, imagine si onoare ar face obiectul unei insulte, în speţă neputând fi identificată o discriminare prin incalcarea dreptului la demnitate, ca, dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000R reglementează caracterul contravenţional al comportamentelor manifestate in public, sub orice forma, al căror conţinut vizează sau duce la lezarea demnităţii sau crearea unei atmosfere ostile, degradante, ofensatoare la adresa terţilor, în legătura cu o varietate neexhaustiva de criterii distinctive. Aşadar, din conţinutul dispoziţiilor legale anteprecizate rezultă ca obiectivul garanţiei principiului nediscriminării este indisolubil legat de cel al protejării dreptului la demnitate umana (în esenţă se promovează teza protejării dreptului la demnitate, cinste si onoare in condiţii de egalitate si nediscriminare).

Procedând la analiza lingvistică, corelativ cu mecanismul de interpretare teleologică a postării publice, recurentul susţine că asocierea per se cu facţiuni ideologice fasciste sau naziste, atât din perspectivă emblematică (asemănarea elementelor heraldice), cât şi factuală, mentală şi conceptuală (aici în sensul unor practici şi concepţii ideologice analoage: gândire uniformizată, cu obiceiuri verbale şi mentale clişeice, solidari în aţâţare şi instigare), constituie de plano o lezare a demnităţii adresanţilor (în speţă utilizatorii semnului #) şi crearea unei atmosfere ostile şi ofensatoare la adresa acestora.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la libertatea de exprimare, invocată de reclamant, recurentul susţine că dreptul la libertatea de exprimare nu este un drept absolut şi că exercitarea lui trebuie realizată în anumite condiţii, altminteri stabilite în considerarea şi pentru protejarea demnităţii, vieţii particulare şi imaginii persoanei, conform jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Libera dezvoltare a personalităţii umane devine un concept iluzoriu, în absenţa determinării unei relaţii proporţionale între libertatea de exprimare şi demnitate. Exercitarea dreptului la libertatea de exprimare comportă îndatorirea ocrotirii valorii morale a omului. Principiul libertăţii de exprimare se circumscrie "controlului de proporţionalitate" derivat din dispoziţiile art. 53 din Constituţie, astfel încât acesta să nu se convertească într-un drept absolut, golind, astfel, de substanţă dreptul la demnitate umană, ca drept cu forţă de limitare, în esenţă, a primului.

Din această perspectivă, sub condiţia administrării regulii de proporţionalitate în cauză, trebuie căutată eventuala armonie dintre, pe de o parte, dreptul reclamantului la exprimare, chiar de a produce si publica postări in mediul online, şi, pe de altă parte, dreptul la demnitate al persoanei/persoanelor vizate sau afectate direct sau indirect, explicit sau implicit.

Or, este indubitabil faptul că producerea si publicarea unei postări per se ofensatoare şi degradanta la adresa utilizatorilor semnului #, în urma asocierii cu semnul şi implicit cu ideologia unor mişcări fasciste, nu răspunde regulii proporţionalităţii impuse, în raport cu îndatorirea ocrotirii demnităţii şi imaginii adresanţilor.

Recurentul învederează că practica CEDO apelată de către reclamant este vădit lipsită de pertinenţă şi relevanţă în cauză, întrucât aceasta reflectă cazuri concrete în care este ilegitimă cenzurarea libertăţii de exprimare al cărei scop este acela de a comunica informaţii şi idei de interes public, invocând în contrapondere, practica CEDO relevantă cauzei: cauza Garaudy c. Franţa. CEDO 24 marie 2003; cauza Feret v. Belgium (no. 15615/07); cauza Chamber of Judgment of 16 july 2009; cauza Stângu şi Scutelnicu împotriva României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României.

3.2. Recurentul-pârât B., a criticat sentinţa recurată, invocând dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, solicitând casarea, iar în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată în principal ca tardivă şi în subsidiar ca neîntemeiată cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

Recurentul-pârât a susţinut în primul rând că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 165 din C. proc. civ. şi art. 10 din H.G. nr. 1349/2002 privind colectarea, transportul, distribuirea şi protecţia pe teritoriul României a corespondenţei clasificate, motiv de casare reglementat în art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

De asemenea, a mai arătat recurentul că, hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 36 din C. proc. civ., motiv de casare reglementat în art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În fine, recurentul a mai arătat că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 451-455 din C. proc. civ., motiv de casare reglementat în art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ.

Din perspective motivului de casare reglementat în art. 488 pct. 6 şi. 8 din C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea recurată este contradictorie şi că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 20 pct. 7 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu încălcarea prevederilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu aplicarea greşită a prevederilor art. 165 din C. proc. civ. şi art. 10 din H.G. nr. 1349/2002 privind colectarea, transportul, distribuirea şi protecţia pe teritoriul României a corespondenţei clasificate.

3.3. Prin recursul incident, recurentul-reclamant A., a solicitat casarea sentinţei recurate şi anularea Hotărârii CNCD, întrucât nu a fost adoptată în termen de 90 de zile de la data sesizării CNCD, cu consecinţa înlăturării sancţiunii aver­tismentului, cu cheltuieli de judecată, invocând dispoziţiile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ.

În acest sens, recurentul a susţiut că prima instanţă a încălcat art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 şi art. 8 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 24/2000 şi art. 10 noul C. civ.

Dispoziţiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 impun ca soluţionarea sesizării să se facă printr-o hotărâre adoptată în termen de 90 de zile, iar dispoziţia legală este imperativă, urmărind ocrotirea interesului persoanelor privind soluţionarea cauzei într-un termen re­zonabil. Faptul că nu s-a prevăzut o sancţiune pentru respectarea acestui termen nu poate duce la concluzia că termenul de 90 de zile ar fi doar un termen de recomandare, aşa cum greşit apreciază instanţa.

Referitor la acest termen, Curtea de justiţie a Uniunii Europene a statuat că "sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării dispoziţiilor naţionale adoptate conform acestei directive [2000/78/CE n.a.] trebuie să fie efective, proporţionale şi disuasive" (Cauza C-81/12, Asociaţia ACCEPT împotriva CNCD).

Întrucât CNCD este o autoritate administrativă jurisdicţională, în faţa că­reia procedura desfăşurată are caracter jurisdicţional, rezultă că şi hotărârea de soluţionare a sesizării este un act administrativ jurisdicţional. In acest sens, prin Decizia nr. 749/2015, Curtea Constituţională a stabilit că "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este un organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale, care se bucură de independenţa necesară îndeplinirii actului administrativ-jurisdicţional".

Natura jurisdicţională a actului atrage aplicabilitatea Codului de proce­dură civilă, în calitatea sa de drept comun în orice procedură jurisdicţională, conform art. 2 noul C. proc. civ. Depăşirea termenului legal maxim de adoptare a acestui act jurisdicţional semnifică încălcarea unei dispoziţii legale referitoare la o cerinţă legală extrin­secă a actului de procedură, sancţionată cu nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, potrivit art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

Or, sesizarea CNCD s-a făcut de pârâtul persoană fi­zică la data de 07.06.2018 iar soluţia s-a adoptat de CNCD prin hotărârea nr. 642/23.09.2019, la mai bine de un an de zile, cu depăşirea termenului de 90 de zile.

Constatarea depăşirii termenului de 90 de zile de la data sesizării nu aduce atingere drepturilor persoanei discriminate, de vreme ce, conform art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, "Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabili­rea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discrimi­nare, potrivit dreptului comun".

Pe de altă parte, art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 a prevăzut un termen de decădere de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei pentru ca persoana vătămată să sesizeze Consiliul.

In aceste condiţii, nu poate fi primită susţinerea că acest termen este de decădere, însă un termen de soluţionare a unei sesizări de 90 de zile de la data sesizării ar fi de recomandare, deşi ambele au aceeaşi raţiune fiind stabilite în acelaşi articol.

Prima instanţă nu arată motivul pentru care, chiar acceptând că art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 ar reprezenta lex specialis, termenul ar fi de reco­mandare, în condiţiile în care verbul utilizat este imperativ ("se adoptă în termen de 90 de zile").

Conform art. 8 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, "Prin modul de exprimare actul normativ trebuie să asigure dispoziţiilor sale un caracter obligatoriu. Dispoziţiile cuprinse în actul normativ pot fi, după caz, imperative, supletive, permisive, alternative, derogatorii, facul­tative, tranzitorii, temporare, de recomandare sau altele asemenea; aceste si­tuaţii trebuie să rezulte expres din redactarea normelor".

Or, este evident că faptul că o normă este de recomandare reprezintă o excepţie de la caracterul obligatoriu al normelor şi deci acest lucru trebuie să rezulte expres, neputând fi prezumat.

Conform art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, "Reglementarea este dero­gatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cu­prind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte ca­zuri'.

Or, art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 derogă de la C. proc. civ. cu privire la termenul de 90 de zile în care "se adoptă decizia", dar nu derogă de la nicio dispoziţie legală cu privire la caracterul imperativ al acestui termen.

Conform art. 10 noul C. civ., "Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege", astfel încât, de vreme ce în dreptul comun nu se prevede un anumit termen pentru adoptarea deciziilor de jurisdicţiile administrative, iar art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului CNCD, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

De asemenea, prin întâmpinare, recurentul-reclamant A. a respingerea recursului formulat de recurentul B., ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât B. a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 08 noiembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 11 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

6.1. Situaţia de fapt

La data de 09.05.2018, reclamantul a publicat pe site-ul său de internet şi pe contul de facebook următorul text:

"Zvastica promova triumful rasei.

Secera şi ciocanul promovau triumful clasei.

Hashtagul promovează triumful masei.

Elanurile stârnite de aceste blazoane au în comun uniformizarea gândirii, clişee verbale şi mentale, cuvinte repetate până la obsesie, solidaritatea întru asmuţire. Interesant de adăugat că expresia grafică a hashtaghului (gratii încrucişate câte două - foto 1) este atât de asemănătoare cu cea a Mişcării Legionare (gratii încrucişate câte trei - foto 2)".

La data de 09.05.2018, pârâtul B., de profesie informatician, a înaintat o petiţie către pârâtul CNCD (completată la 28.05.2018 şi 07.06.2018), prin care a susţinut că, prin textul publicat, reclamantul a catalogat pe cei care folosesc simbolul # (hash) ca fiind persoane limitate în gândire, comparând semnul # (hash) cu zvastica şi cu simbolul Mişcării Legionare.

Prin aceeaşi petiţie, pârâtul B. a mai arătat că foloseşte simbolul # zi de zi în activitatea profesională şi a considerat comparaţia făcută de reclamant ca depăşind libertatea de exprimare şi ca fiind discriminatorie şi de natură să îi încalce dreptul la demnitate conform art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, pârâtul B. a menţionat în petiţia adresată CNCD că semnul # este folosit de milioane de computere şi servere, inclusiv serverul pe care este publicată pagina CNCD ori site-ul reclamantului folosind semnul # în activitatea de administrare, iar ca persoană care foloseşte acest semn s-a considerat ca fiind catalogat "limitat în gândire" prin declaraţia reclamantului.

Urmare a analizei petiţiei formulate pârâtul CNCD a emis Hotărârea nr. 642/23.09.2019, prin care a hotărât că faptele sesizate întrunesc elementele constitutive ale art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, reţinându-se faptul că afirmaţiile reclamantului "au un caracter discriminatoriu", constatând astfel săvârşirea unei fapte de discriminare şi dispunând sancţionarea reclamantului cu avertisment, cu recomandarea să evite pe viitor "mesajele sau comentariile interpretabile".

La data de 20.11.2019 reclamantul reclamantul A. s-a adresat instanţei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti solicitând efectuarea unui control de legalitate asupra Hotărârii CNCD nr. 642/23.09.2019, cu consecinţa anulării actului administrativ şi înlăturării sancţiunii aplicate.

Instanţa a dispus, prin sentinţa recurată, anularea actului administrativ supus controlului, reţinând, pe de o parte, că actul admnistrativ-jurisdicţional nu îndeplineşte cerinţa motivării, iar pe de altă parte, că în textul publicat, reclamantul nu s-a referit nici la folosirea semnului # (hash) în sens strict tehnic, nici la comunicarea prin hashtag a unor subiecte de interes minore, care privesc un grup restrâns de persoane (de genul hashtagurilor comerciale #lasebiacasa sau #SePune), ci a avut în vedere promovarea prin hashtag a unor subiecte de interes social, politic, care privesc mase largi de oameni. Nu semnul # (hash) folosit în activităţi tehnice, de programare informatică, l-a interesat pe reclamant, ci simbolistica modului de comunicare şi de promovare în societate a subiectelor/temelor majore de interes.

A mai reţinut în acest sens instanţa că, pârâtul B. nu a indicat în sesizarea sa (adresată CNCD) faptul că ar fi fost implicat în promovarea, prin hashtag, a unor astfel de subiecte de interes, ci că foloseşte semnul # (hash) la modul strict tehnic, în activitatea profesională de zi cu zi în domeniul IT şi cum activitatea profesională a informaticienilor (una extrem de tehnică) nu a fost în vreun fel vizată de reclamant în textul său, pârâtul nu poate susţine cu temei că a fost vătămat prin lezarea demnităţii.

Reclamantul nu a urmărit să-i ofenseze sau să-i discrimineze pe lucrătorii din domeniul IT şi nici să le creeze temeri legate de folosirea semnului # (hash), fără de care nici nu şi-ar putea desfăşura activitatea profesională, prin urmare, indiferent de impresiile pe care le stârneşte textul reclamantului, atâta timp cât nu i-a vizat pe informaticieni şi activitatea lor profesională (ci pe promotorii anumitor mişcări sociale, politice, etc.), pârâtul CNCD, prin raportare la conţinutul sesizării pârâtului, nu putea ajunge în mod întemeiat la concluzia că opinia reclamată (expusă în textul publicat la 09.05.2018) este discriminatorie la adresa pârâtului şi că îi lezează demnitatea.

6.2. Analiza motivelor de casare

Înalta Curte, în considerarea naturii şi consecinţelor motivelor de casare invocate, va analiza cu precădere criticile formulate de recurentul-pârât B., întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care a solicitat, în principal, casarea sentinţei, iar în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată tardivă.

Recurentul-pârât a susţinut în primul rând că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 165 din C. proc. civ. şi art. 10 din H.G. nr. 1349/2002 privind colectarea, transportul, distribuirea şi protecţia pe teritoriul României a corespondenţei clasificate, arătând că hotărârea ce face obiectul controlului de legalitate a fost comunicată reclamantului, în mod similar recurentului, la aceeaşi dată, respectiv 22.10.2019, nefiind relevantă viza aplicată discreţionar de către Grupul Parlamentar ALDE, prin urmare data de 05.11.2019 nu face dovada comunicării legale a actului administrativ contestat.

Înalta Curte constată că reclamantul şi-a indicat în faţa CNCD domiciliul procedural la sediul profesional, în Bucureşti, Camera Deputaţilor, Grupul Parlamentar ALDE, unde a fost citat pe parcursul procedurii administrativ jurisdicţionale, hotărârea fiind expediată la data de 17.10.2019 de catre CNCD şi transmisă prin Poşta Militară UM nr. 0356 Bucureşti, înregistrată la Camera Deputaţilor în data de 22.10.2019, conform Borderoului aflat la dosar fond, fiind înregistrată la Grupul Parlamentar ALDE din cadrul Camerei Deputaţilor cu nr. 201/05.11.2019.

Cum relevantă în comunicarea acetelor de procedură este luarea la cunoştinţă de către destinatarul actului de conţinutul acestuia, durata procedurilor interne de distribuire a corespondenţei din cadrul aparatului Camerei Deputaţilor nu poate fi imputată destinatarului, atâta vreme cât nu se poate reţine o culpă în acest sens în sarcina acestuia.

Or, în cauză nu s-a dovedit că reclamantul a cunoscut şi ar fi trebuit rezonabil să cunoască înainte de data de 05.11.2019 de conţinutul hotărârii contestate, astfel încât în mod legal prima instanţă a respins excepţia de tardivitate ca neîntemeiată, fiind respecat termenul de 15 zile de formulare a plângerii în raport de data de 05.11.2019.

În speţă, nu se poate spune că s-au încălcat sau aplicat greşit prevederile art. 165 C. proc. civ., întrucât reclamantul nu a semnat dovada de înmânare la data de 22.10.2019, când a fost predat Borderoul la Camera Deputaţilor şi nici art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 1349/2002, întrucât nu se contestă că în speţă nu s-ar fi predat corespondenţa clasificată pe bază de borderou, dimpotrivă, ceea ce este relevant în speţă este când a cunuscut şi ar fi trebuit rezonabil să cunoască destinatarul corespondenţei, conţinutul acesteia.

De asemenea, a mai arătat recurentul-pârât că, hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 36 din C. proc. civ., motiv de casare reglementat în art. 488 pct. 5 din Noul C. proc. civ. şi nu pct. 8, întrucât se critică un aspect de procedură, respectiv de stabilire a cadrului procesual, cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a CNCD.

Susţinerea recurentului este nefondată, întrucât, fiind într-o procedură administrativ jurisdicţională şi având calitatea de petent în faţa autorităţii cu activitatea administrativ jurisdicţională, fiind titularul petiţiei nr. 3580/07.06.2018, în contextul în care prin hotărârea contestată partea reclamată a fost sancţionată şi a formulat acţiune în contencios administrativ împotriva actului admnistrativ de sancţionare, petentul a dobândit calitatea de intimat în faza judiciară a petiţiei sale, fiind în mod evident titular al raportului juridic dedus judecăţii.

De alftel, în mod judicios judecătorul fondului a apreciat, prin raportare la prevederile art. 20 din O.G. nr. 137/2000, că persoana care adresează o sesizare Consiliului este parte a procedurii de investigare derulate de CNCD (la fel ca şi partea reclamată), având un rol major în cadrul procedurii de investigare derulate de CNCD (procedură care se finalizează cu o hotărâre CNCD ce poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ atât de persoana interesată, cât şi de persoana reclamată), prin urmare, litigiul având ca obiect contestarea în contencios administrativ a hotărârii CNCD se impune a fi soluţionat în mod obligatoriu în contradictoriu cu această persoană.

Din perspectiva motivului de casare reglementat în art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea recurată este contradictorie, întrucât deşi a reţinut calitatea procesuală pasivă a petentului, nu a admis dezvoltarea şi detalierea în faţa instanţei de judecată a aspectelor invocate în faţa CNCD, fiind încălcate prevederile art. 8 teza finală din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte nu poate reţine că hotârârea primei instanţe ar fi contradictorie, întrucât, calitatea de parte în proces, consecinţa contestării hotârârii pronunţate în procedura administrativ jurisdicţională unde recurentul a avut calitatea de parte, nu este incompatibilă cu raţionamentul juridic potrivit cu care, nu pot fi invocate aspecte noi în faţa instanţei, dacă ele nu au fost supuse analizei autorităţii de jurisdicţie administrativă, cu atât mai mult cu cât petiţia era supusă unui termen de decădere. Nu este nimic contradictoriu a constata că petentul, parte în proces, în faţa instanţei supune analizei instanţei elemente de fapt care nu au fost invocate în faţa autorităţii.

Analizând motivele de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., de către toţi recurenţii, Înalta Curte va trata cu proritate motivul de nelegalitate formală invocat de recurentul reclamant A. în recursul incident.

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut în esenţă, că Hotărârea CNCD contestată se impune a fi anulată întrucât nu a fost adoptată în termen de 90 de zile de la data sesizării CNCD, astfel cum prevede art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, iar dispoziţia legală este imperativă şi nu de recomandare, urmărind ocrotirea interesului persoanelor privind soluţionarea cauzei într-un termen re­zonabil.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată caracterul de recomandare a acestui termen, scopul stabilirii lui de către legiuitor fiind acela de a reglementa derularea cu celeritate a procedurilor în faţa CNCD, însă nu se poate aprecia că legiuitorul a avut în vedere o nulitate a actelor emise cu depăşirea acestui termen, pentru că ar fi prevăzut expres o asemenea sancţiune.

Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit soluţionarea cât mai rapidă a sesizărilor, însă nu poate fi acceptat raţionamentul potrivit cu care intenţia legiuitorului a fost aceea de nesancţionare a faptelor care nu pot fi analizate în termenul de 90 de zile şi nici de a nu se porni proceduri de verificare administrativ-jurisdicţională, în situaţia în care în mod evident procedura de verificare nu poate fi finalizată înainte de expirarea acestui termen.

Termenul prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 se adresează CNCD şi obligă această autoritate la soluţionare cu celeritate a sessizărilor, însă depăşirea acestuia nu conferă persoanei ce face obiectul verificării un motiv de impunitate, în lipsa unei prevederi legale în acest sens şi nici un drept în favoarea autorului sesizării, ci poate atrage eventuale sancţiuni disciplinare ori o eventuală prescriere a aplicării sancţiunii contravenţionale.

Prin urmare, nu suntem în prezenţa unei nulităţi exprese, absolute, ci unei nulităţi relative, care ar putea interveni în măsura în care prin depăşirea termenului s-ar pricinui părţii o vătămare, care să nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului administrativ, ceea ce nu este cazul în cauza de faţă.

Pe de altă parte, nu se poate pune semnul egalităţii între termenul de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, care se adresează CNCD şi stabileşte o durată a procedurii administrative, cu termenul de un an prevăzut de art. 20 alin. (1) din acelaşi act normativ, care se adresează oricărei persoane care se poate adresa Consiliului, înlăuntrul căruia se poate antrena răspunderea pentru săvârşirea unei fapte ce cade sub incidenta O.G. nr. 137/2000, care reprezintă un termen de decădere, trecerea acestuia conducând la imposibilitatea sancţionării unei fapte de discriminare.

Având în vedere că este singura critică invocată de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul incident este nefondat.

Recurentul-pârât CNCD a invocat, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., critica de natură formală privind nemotivarea hotărârii CNCD, arătând că soluţia instanţei de fond este neîntemeiată, aplicând în mod eronat normele de drept material aplicabile motivării actului administrativ-jurisdicţional dedus judecăţii, susţinând în esenţă că, hotărârea contestata in cauza răspunde, într-o măsură satisfăcătoare şi admisibilă, exigenţelor privind forma şi conţinutul actului administrativ-jurisdicţional, inclusiv din perspectiva capitolului argumentativ "în fapt şi în drept", în care cuprinde, într-un mod îndestulător şi esenţial, argumentaţia organului deliberativ şi decizional, sub indicativul motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea acestuia.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, hotărârea contestată face o analiză din mai multe puncte de vedere a limitării libertăţii de exprimare, însă nu analizează criteriul de discriminare indicat de pârâtul în sesizarea sa, folosirea semnului # hash în domeniul IT, potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, coroborat cu posibilitatea de a aduce atingere dreptul său la demnitate conform art. 15 din O.G. nr. 137/2000, cu atât mai mult cu cât pârâtul CNCD a calificat afirmaţia incriminată în prezenta cauză ca fiind o metaforă.

Or, în mod judicios concluzionează instanţa de fond că, atâta timp cât pârâtul B. s-a referit în sesizarea sa la sensul obişnuit, tehnic al semnului # hash (de folosire a semnului # în limbaje de programare IT, în administrarea de pagini web, etc.), având calitatea de informatician, iar în textul publicat la 09.05.2018 reclamantul s-a referit la sensul metaforic, simbolic al semnului # hash (aşa cum a reţinut însuşi pârâtul CNCD) şi la noţiunea de hashtag (noţiune pe care pârâtul B. nici nu a avut-o în vedere în sesizare), pârâtul CNCD avea obligaţia să explice în mod clar care este vătămarea concretă a pârâtului B., din perspectiva lezării demnităţii ca urmare a unui anumit criteriu de discriminare.

Or, în cuprinsul hotărârii contestate nu rezultă care este criteriul de discriminare prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, care a fost încălcat împrejurarea că o anumită afirmaţie poate fi ofensatoare în optica unei persoane nu echivalează în mod automat şi cu existenţa unei fapte de discriminare.

Nu se poate susţine că soluţia ce se impunea a fi dispusă ar fi fost de trimitere a cazului spre rejudecare/reanalizare a litigiului juridic, astfel încât autoritatea jurisdicţională să-şi îndeplinească obligaţiile motivării actului jurisdicţional, atâta vreme cât o asemenea soluţie nu este prevăzută de lege, iar prin hotărârea contestată CNCD a soluţionat soluţia pe fond în sensul aplicării sancţiunii "avertismentului".

Consecinţa efectuării controlului de legalitate, în ipoteza în care din cuprinsul actului administrativ jurisdicţional de sancţionare nu rezultă în ce constă fapta de discriminare, respectiv când nu se identifică fapta cu caracter contravenţional, este aceea a anulării actului administrativ, pentru lipsa motivului de discriminare, cum în mod corect a constatat şi prima instanţă făcând trimitere şi la jurisprudenţa constantă a ÎCCJ-SCAF.

În ceea ce priveşte a treia critică invocată de recurentul-pârât ce vizează greşita aplicare a dispoziţiilor legale din prisma argumentului în sensul că textul în speţă nu lezează demnitatea petentului, întrucât acest text nu s-ar referi la folosirea tehnică a semnului hash în domeniul IT, ci la utilizarea noţiunii de hashtag în sensul promovării unor subiecte de interes social, politic, care privesc mase largi de oameni, Înalta Curte constată că, deşi exista obligaţia de a se menţiona în actul administrativ contestat, hotărârea de sancţionare, criteriul de discriminare şi fapta pentru care s-a aplicat sancţiunea contravenţională, acest lucru este realizat în cadrul actelor de procedură adresate instanţei.

Or, în mod constant ÎCCJ-SCAF în jurisprudenţa sa a arătat că, motivarea actelor administrative nu se face prin întâmpinare sau prin alte acte de procedură adresate instanţei cu ocazia controlului de legalitate, ci în cuprinsul acestora la momentul emiterii.

Recurentul-pârât susţine în esenţă că fapta faţă de care s-a angajat răspunderea juridică în speţă constă în publicarea unei postări in mediul online, al cărui conţinut a vizat sau a dus la lezarea demnităţii sau crearea unei atmosfere ostile, degradante, ofensatoare la adresa petentului (in extenso la adresa tuturor celor aflaţi in aceeaşi situaţie, respectiv având aceleaşi convingeri si formând aceeaşi categorie - a utilizatorilor semnului #). Criteriului de discriminare, care ar fi stat la baza publicării postării sancţionate, după cum rezultă neechivoc din conţinutul postării împricinate, are ca mobil criteriul apartenenţei la categoria utilizatorilor însemnului # sau/şi al convingerilor şi ideologiilor legitime care îi unesc pe utilizatorii acestui semn, care ar împărtăşi anumite idei şi convingeri comune, situaţie în absenţa căreia nu ar fi avut loc comportamentul discriminatoriu constând în conţinutul şi mesajul postării, de natură a sugera asocierea, direct, indirect sau implicit, a modului acestora de gândire cu cel al adepţilor mişcărilor fasciste utilizatoare a semnului zvasticii, respectiv ai Mişcării Legionare.

Aşa cum s-a reţinut anterior, instanţa de recurs constată că sesizarea formulată de petent şi adresată CNCD s-a referit exclusiv la împrejurarea că, în calitate de informatician, foloseşte în mod frecvent însemnul #, însă este evident din cuprinsul postării că reclamantul nu a făcut vorbire de folosirea semnului # (hash), ca semn/simbol specific activităţii în domeniul IT, ci a fost folosit metaforic, astfel cum a apreciat judicios judecătorul fondului, acesta nu a urmărit să-i ofenseze sau să-i discrimineze pe lucrătorii din domeniul IT şi nici să le creeze temeri legate de folosirea semnului # (hash), ci pe promotorii anumitor mişcări sociale, politice, etc.

Sensul folosit de reclamant în postare pentru semnul # (hash) nu a vizat activităţile tehnice, de programare informatică, ci simbolistica modului de comunicare şi de promovare în societate a subiectelor/temelor majore de interes, iar în sesizarea adresată CNCD petentul nu a indicat că ar fi fost implicat în promovarea, prin hashtag, a unor astfel de subiecte de interes, ci că foloseşte semnul # (hash) la modul strict tehnic, în activitatea profesională de zi cu zi în domeniul IT.

Prin urmare, în mod legal şi temeinic a reţinut prima instanţă că, indiferent de impresiile pe care le stârneşte textul reclamantului, atâta timp cât nu i-a vizat pe informaticieni şi activitatea lor profesională, pârâtul CNCD, prin raportare la conţinutul sesizării pârâtului, nu putea ajunge în mod întemeiat la concluzia că opinia reclamată este discriminatorie la adresa pârâtului şi că îi lezează demnitatea.

În recursul său, în dezvoltarea motivelor de recurs pentru cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât B. porneşte de la menţiunea "orice alt criteriu", din cuprinsul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, însă în calitate de subiect pasiv al faptei de discriminare, astfel cum a reclamat prin petiţia adresată CNCD, el nu s-a aflat în postura subiecţilor care să fie vătămaţi de sensul textului postat de reclamant, ci a considerat că i-a fost lezată demnitatea din perspectiva faptului că fiind informatician foloseşte zilnic semnul # (hash), textul nevizând sensul tehnic ci doar metaforic, adresându-se altor categorii sociale nu informaticienilor în sensul profesional.

Dezvoltările ulterioare, extinderile obiectului petiţiei la alte aspecte decât cele care au fost formulate iniţial, formulate pe parcursul procesului, în mod legal şi temenic nu au fost avute în vedere, întrucât nu au făcut obiectul sesizării CNCD, iar autoritatea pârâtă nu s-a sesizat din oficiu.

În fine, recurentul a mai arătat că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 451-455 din C. proc. civ., însă acest motiv de casare nu se încadrează în sfera art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ., aceste dispoziţii nefiind de drept material ci de drept procedural, în situaţia în care petentul ca autor al sesizării a pierdut procesul, prin anularea hotărârii CNCD, acesta este obligat în solidar cu autoritatea la plata cheltuielilor de judecată, acesta susţinând petiţia sa chiar şi în faza de judecată, prin formularea întâmpinării şi poziţia procesuală avută.

7. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează să respingă recursurile principale şi recursul incident ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile principale declarate de recurenţii-pârâţi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., împotriva sentinţei nr. 703 din 24 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2022.